CRONICA LITERARĂ

Sonia Elvireanu
eseistă, Alba Iulia

Un roman insolit^[1]

Poeta şi criticul literar Andrea Hedeş continuă să uimească cititorii prin vocaţia pentru proză, dezvăluită la debutul său din 2019 cu Povestiri de pe malul celălalt, confirmată de noua sa carte O întâlnire pe strada Hazard , un roman savuros şi insolit, ca povestirile sale, cu irizări orientale, elemente de fantastic, personaje de basm, şi un farmec neobişnuit al limbajului, o adevărată magie a cuvântului.

Cele două cărţi impun proza neobişnuită şi captivantă a Andreei Hedeş, în care realul şi fantasticul coexistă spectaculos, iar frumuseţea, fineţea, rafinamentul stilistic seduc cititorul.

Darul plăsmuirii te scoate din real şi te poartă pe tărâmul basmului, în lumi fabuloase, create de imaginaţia prodigioasă a autoarei, care porneşte de la real şi plonjează în ireal, într-o lume în care mitul şi livrescul ţes poveşti-parabole pe motive universale.

La lectura romanului, criticul Răzvan Voncu remarcă formula romanescă specifică autoarei: un roman construit

„pe linia foarte subţire care desparte realismul cotidian de fantastic, naraţiunea atestă nu numai capacitatea autoarei de-a imagina o ficţiune neobişnuită, ci şi subtila ei artă a o «îmbrăca» stilistic într-o «haină» postmodernă [...] Din banalul cotidian, trama trece cu măiestrie, într-o feerie plină de semnificaţii parabolice.”

Universul diegetic e al unui oraş în plin carnaval, transfigurat de imaginaţia romancierei. Deşi autoarea precizează că totul e ficţiune, mi s-a părut că întrezăresc în pânza romanescă imaginea unui topos real, Clujul, în timpuri suprapuse: prezentul cu stereotipia gesturilor cotidiene şi incidentele de pe bulevardul mare care traversează podul de pe Someş, tenebrosul Axion, care figurează simbolic Styxul, trecerea pe tărâmul morţii; trecutul, infiltrat în cotidian prin clădirile vechi, somptuoase, stil imperial vienez, de la capetele podului, tot atâtea spaţii reale metamorfozate în lumi fabuloase.

În aceste spaţii se întâlnesc realul şi fantasticul printr-un personaj feminin imaginar, Cleopatra, alter ego al romancierei, o compozitoare care visează să atingă perfecţiunea prin arta compoziţiei. În timpul carnavalului, imaginaţia sa prodigioasă inventează porţi de ieşire din cotidianul anost şi de acces spre lumi nebănuite, miraculoase: invitaţiile succesive la bal, în toiul nopţii, în cele patru clădiri vechi, impunătoare, din lumea reală. Acestea devin în oniric spaţii de basm şi pretext pentru poveşti-parabole, în care compozitoarea are şansa să îşi expună părerile despre subiecte etern valabile: iubirea, societatea, legătura trup-spirit-suflet, actul creaţiei.

Metamorfozată nocturn de razele lunii, astrul tutelar al plăsmuirilor, într-o prinţesă, asemenea Cenuşăresei, purtată pe străzi de un uimitor şi strălucitor cerb de diamant, echivalentul calului înaripat din basme, Cleopatra trece apele Axionului într-o gondolă, Styxul şi luntrea lui Charon, şi intră în cele patru palate de altădată, cu spectacole baroce, fascinante, personaje livreşti şi mitice.

Podul peste râul învolburat e liantul între timpuri, trecut/ prezent, şi poarta de intrare în ireal. De pe el contemplă Cleopatra lumea de sus, oglindită în apă, întrebându-se care lume e mai adevărată, cea reală ori cea oglindită. E o imagine-cheie, contemplativă, la începutul romanului, pretext de interogaţii despre plăsmuire, reprezentarea în artă a realulul, reluată altfel în final, printr-o conversaţie despre artă şi visul oricărui creator de a atinge perfecţiunea.

Realul şi imaginarul se îmbină firesc într-o naraţiune savuroasă despre cotidianul surprins secvenţial în drumul spre şcoală al Cleopatrei şi fiicei sale, Sara, şi fabulosul de pe tărâmul celălalt, al plăsmuirii. Timpurile şi poveştile, oricât de neobişnuite ar fi, se întâlnesc într-un punct al reflecţiei despre existenţă, propusă personajelor şi implicit cititorului, prin întâmplările imaginate. Atât realul cât şi livresul din care se hrănesc spectacolele-poveşti de la baluri sunt focalizate pe ideea de supunere: liber consimţită prin iubire faţă de o persoană (povestea taurului alb sacrificat) ori faţă de artă (seducţia artei ca un cânt de sirene pe mare); impusă prin regulile stricte ale mecanismului social, demonstrate prin jocul de şah şi spectacolul bucolic cu ciobanul şi turma de oi.

Balurile somptuoase ale lui Bazil, regele tenebrelor, sunt spectacole stranii, fastuoase, baroce, regizate cu intenţia de-a provoca vizual şi mental spectatorul, de-a antrena invitaţii la delicii lumeşti, dar şi spirituale prin arta conversaţiei, ca în saloanele aristocratice de altădată. Bucatele şi băuturile stranii, alegoriile imaginate se leagă de natura palatelor vechi reînviate în ficţiune: Palatul Măcelarului, Palatul Farmacistului, Palatul Neguţătorului de vinuri, Palatul Artelor. Ele prind viaţă în mod neaşteptat, spectacolul din exteriorul palatului e ca o poveste în rama unui cadru comun, balul de la palat, un fel de fundal estompat pentru a focaliza atenţia pe reprezentaţia alegorică care invită la reflecţie.

Horia Gârbea remarcă încă din povestiri specificul prozei Andreei Hedeş:

„Miza nu cade pe observaţie, pe faptele existenţei, ci pe idei”; „realitatea cotidiană se insinuează în lumea basmului sau basmul ajunge s-o înglobeze”, „combinaţia de fantezie dezlănţuită şi pragmatism literar, de îndrăzneală şi calcul” (Ore astrale, Neuma, 2020).

Romanul confirmă pe deplin observaţiile criticului.

Balul e pretext de spectacol şi polemici spirituale. Reprezentaţia se desfăşoară în aer liber, în afara sălii de bal, pentru invitaţi privilegiaţi, ca şi cum spaţiul exterior e astfel aranjat, încât să închipuie locuri simbolice: o grădină, un crâng cu o livadă de meri, o mare, o pădure. În ele se intră călăuzit printr-un tunel, fie de un valet, fie de un animal de poveste. E un fel de dedublare a lumii, între realitate şi vis, obişnuit/ neobişnuit, probând fantezia debordantă a autoarei şi dialogul ideilor.

Puterea minţii poate plăsmui o realitate a fiecăruia potrivit principiului filozofic schopenhauerian că realitatea e subiectivă, un vis al fiecăruia. Cleopatra trăieşte în real şi ireal prin firea ei visătoare şi în oniric. Întâlnirea cu personajul straniu de pe pod, descins parcă din altă lume, repetată oniric, poate fi întâlnirea cu o mască de carnaval, o prima poartă de intrare în ireal. Finalul ar putea duce la o astfel de interpretare, fiindcă personajul cu aură satanică revine în final, dar într-o răsturnare de situaţie faţă de începutul poveştii.

Romanul se vrea el însuşi o simfonie a limbajului, de un rafinament stilistic şi magie incontestabile, ca în Povestiri de pe malul celălalt. Asemenea artiştilor plastici, Andrea Hedeş e un pictor al luminii în proză, prin peisaje, portrete şi scene narative de mare artă, dar şi un minunat compozitor, care probează prin eufonia limbajului, reluarea unor scene în decoruri diferite, asemenea leitmotivelor muzicale, magica sonoritate, stranietate şi frumuseţe a cuvântului.

^[1] Andrea Hedeş, O întâlnire pe strada Hazard, Neuma, 2020