ESEU

Florea Lucaci
eseist, Arad

Negaţia ca operator poetic la Blaga

La prima vedere, pare ciudat că negaţia operează în substratul poemului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii^[1], respectiv Lucian Blaga converteşte acest operator logic, într‑un operator poetic. De la banalul nu, din afirmaţiile „nu strivesc” şi „nu ucid” până la subtila ipostaziere în sfântul mister al emoţiilor vii, trăite relativ la taina lumii, negaţia potenţează tensiunea cuvintelor şi ale versurilor, încărcându‑le cu semnificaţiile contradictorii ale stărilor paradoxale. Sub autoritatea negaţiei, lumina devine substanţa metaforelor, a jocului imaginar care afirmă negând şi neagă afirmând.

Dar, înainte de a supune poemul unui exerciţiu hermeneutic, consider necesar să ne lămurim cu câteva aspecte implicate de logica negaţiei. Pe scurt, negaţia este un operator logic care intervine în structura unei propoziţii, determinându‑i calitatea. În forma standard a unei propoziţii cognitive afirmative de forma S este P, negaţia intervine determinând două variante, şi anume:

(i) S nu este P, caz în care reiese că subiectului logic îi lipseşte o anumită proprietate. Spre exemplu, în limbaj natural avem propoziţii de forma: Ion nu este flexibil; Ion nu este căsătorit etc. Referindu‑ne la primul exemplu, nu este greu să sesizăm că lui Ion îi lipseşte proprietatea fizică de a fi flexibil, mlădios, iar la modul figurativ înţelegem că el nu se poate adapta uşor la împrejurări. În această variantă, negaţia separă subiectul logic de ceea ce este dat sau sugerat în predicat.

(ii) S este non‑P, caz în care negaţia iese din relaţia cu verbul a fi (este), trecând din structura propoziţiei în substanţa predicatului, care devine astfel negativ. Prin urmare, predicatul flexibil din exemplul precedent devine negativ cu ajutorul prefixului „in”, respectiv propoziţia iniţială devine Ion este inflexibil. Ei bine, predicatul negativ inflexibil antrenează multe sinonime, care, la rândul lor, atrag diverse conotaţii. Între „non‑proprietăţile” lui Ion, afirmate prin predicatul inflexibil reţinem: la nivel fizic este greoi; sub aspectul calităţii gândirii îi lipseşte intuiţia, creativitatea; din perspectivă morală el poate fi băţos şi chiar îngâmfat (proprietăţi negative), adică în raport cu semenii săi este sfidător şi arogant, dar poate fi şi intransigent, ferm (proprietăţi pozitive), respectiv el nu admite compromisul. Întrucât forma propoziţiei este afirmativă, atunci non‑proprietăţile antrenate de negaţie revin ca note cu sens negativ sau, dimpotrivă, cu sens pozitiv în conţinutul noţiunii care desemnează subiectul logic. Astfel, din perspectivă ontologică, negaţia afirmă o anume identitate a subiectului, diferenţiindu‑l de alte subiecte.

Relativ la predicatele negative, Petre Botezatu susţine că „încep să fie exprimate prin nume pozitive”, iar aceste „nume, pozitive ca formă, dar negative în fond (căci exprimă absenţa unor însuşiri), îşi pierd cu timpul rezonanţa negativă, trec pe furiş în lumea pozitivităţii”^[2]. Implicit, reiese că negaţia presupune referinţa contextului, adică pe terenul unde operează „se încrucişează interesele, divergente deseori, ale gândirii formale cu acelea ale gândirii dialectice şi ale gândirii sociale. Negaţia are de slujit la trei stăpâni diferiţi, care se înfruntă uneori. Ea nu o poate face decât cu sacrificiul univocităţii, apărând pe scenă în diferite ipostaze”. Dar există totuşi un punct comun, adică „relativitatea negaţiei”, care se manifestă de la nivelul formal la cel existenţial. În acest sens, el precizează: „Logistica introduce negatorul ca simbol specific, teoria cunoaşterii dezvăluie rolul comparaţiei premergătoare, ontologia pune în contrast unirea cu separaţia lucrurilor, dialectica relevă rolul demiurgic al negaţiei”^[3].

Revenind la poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, putem afirma că şi aici negaţia are un rol demiurgic. Pentru a şti dacă o asemenea afirmaţie poate fi susţinută sau nu, consider că trebuie să plecăm de la întrebările: Cum se ipostaziază negaţia în poemul lui Lucian Blaga? Ce semnificaţii generează predicatele estetice? În ipostaza predicatelor estetice, negaţia mai păstrează sau nu o funcţie logică?

(iii) Răspunsuri relative la prima întrebare:

Din analiza structurii versurilor, reiese clar că Lucian Blaga a mizat pe negaţie pentru potenţarea tensiunii poetice. Ca substrat logic al poemului avem ambele variante, adică în substanţa versurilor subsistă şi propoziţii de forma S nu este P şi de forma S este non‑P.

Prima variantă de propoziţie negativă se regăseşte în versul: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii sau în versurile: nu ucid/ cu mintea tainele, ce le‑ntâlnesc/în calea mea… În formă standard a unei propoziţii negative (S nu este P), înţelesul respectivelor versuri poate fi rescris astfel:

1. a) Poetul nu este agentul cunoaşterii.

Or, deducem că el, Poetul, neagă posibilitatea de a fi cel care dezvrăjeşte lumea, închizând‑o în structurile tautologice ale propoziţiilor cognitive. Însingurat în faţa lumii, el rămâne copleşit de gânduri şi sentimente.

Cea de‑a doua variantă, respectiv a propoziţiei negativ‑infinite, în care predicatul preia funcţia negaţiei, se regăseşte în versurile: eu cu lumina mea sporesc a lumii taină sau în: aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister. Aici în descripţiile predicative se regăsesc două nume pozitive ca formă, respectiv taină şi mister, în care conţinutul negativ, acela de neînţeles, este o ipostaziere a tensiunii poetice, implicit a tensiunii sufleteşti trăită de Poet. Totodată, intensele trăiri ale poetului presupun şi o transpunere simpatetică în ceea ce constituie misterul ce sălăşluieşte în corola de minuni a lumii. Reducând înţelesul respectivelor versuri la forma standard a unei propoziţii negativ‑infinite (S este non‑P), avem:

1. b) Poetul este agentul tainei

Dacă în propoziţia (a) subzistă relaţia de la individual la particular, adică dintre ceea ce se desemnează prin subiectul logic şi predicatul logic (simbolic I – P), în schimb în propoziţia (b) subzistă relaţia de la individual la individual, respectiv predicatul logic relevă o adâncire în sine al subiectului (simbolic I – I). În cel de‑al doilea caz, aşa cum rezultă din analiza lui Hegel asupra judecăţilor negativ‑infinite, „individualul este afirmat ca unul ce se continuă în predicatul său”^[4]. Este vorba, evident, de o paradoxală relaţie de identitate între Poet şi lume, deoarece predicatul negativ operează schimbări de sens în substanţa cuvintelor, îndeosebi atunci când au şi funcţia de predicat estetic, precum taină şi mister, ambele negând posibilitatea cunoaşterii.

Substratul logic susţine transformări de stare ontologică, respectiv Poetul devine, operând cu ideea lui Noica, un holomer, adică un individual‑general sau Unul‑multiplu. „Se întâmplă aşadar ceva care va face ca tot ce ne învăluie din afară să fie, prin conştiinţa noastră, un «înăuntru», sau, cum spunea frumos Aristotel, ceva care face ca «sufletul să fie toate lucrurile».”^[5] În cazul lui Blaga, reiese că relaţia I – I ascunde o relaţie tranzitivă, adică pe măsură ce sporeşte a lumii taină cu largi fiori de sfânt mister din preaplinul de mister al sufletului de poet, se constituie comuniunea mistico‑poetică sau asemănarea până la identificare a Poetului cu Lumea, iar Lumea însăşi a ajuns să se adăpostească în poem, devenind Poezia.

(iv) Răspunsuri relative la a doua întrebare:

Ce semnificaţii generează predicatele estetice? Cum să înţelegem că negaţia, care operează în termenii taină şi sfânt mister presupune această adîncire în sine a Poetului? Deoarece exprimă în mod exemplar non‑cunoaşterea, ambii termeni care aparţin unei stranii familii de cuvinte, generează semnificaţii ciudate şi contradictorii. Când devin predicate estetice, atunci în respectiva familia de sinonime operează o relaţie paradoxală de tip inclusiv‑disjunctivă. Este vorba de o conexiune care va fi lămurită după câţiva ani de Blaga, când elaborează două concepte‑metaforă, şi anume: cunoaşterea luciferică (de potenţare a tainei) şi cunoaşterea paradisiacă (de sublimare a tainei în ceva cunoscut). 

Revenind la poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, remarcăm faptul că negaţia, ipostaziată în obscuritatea tainei, pare a se dezvălui în câteva elemente identificabile, şi anume flori, ochi, buze şi morminte. Se poate ridica o întrebare: de ce patru elemente? Fără îndoială, Blaga cunoştea simbolismul implicat de cifra patru, care exprimă ordinea şi misterul existenţei. Poate că misterul numărului patru îşi găseşte expresia deplină în tetraktys‑ul pitagoreic, care dă decada sau numărul perfect prin adunarea primelor patru numere (1+2+3+4). Acest concept pitagoreic este o idee matematică şi, totodată, un simbol metafizic care dă seamă de principiile lumii, de armonia universului şi misterele existenţei divine. Și religia creştină şi‑a asumat o parte din simbolismul cifrei patru, respectiv tetragrama sacră YHWH, numele Adam, cele patru fluvii ale Paradisului, patru Evanghelii etc.

Cele patru repere ale lumii, desfăşurate imagistic în poem, sunt încărcate de ciudate semnificaţii contradictorii, care balansează între pozitiv şi negativ, adică:

Florile. Relativ la lumea omului, intensă şi frumos mirositoare sau, dimpotrivă, ofilită şi cu iz de moarte, floarea trimite la o cumpănă a contrariilor. Aceste semnificaţii se desprind din credinţele ancestrale practicate în spaţiul satului românesc. Există chiar credinţa unui „proces: boboc‑floare‑fruct‑sămânţă care parcă ar imita vârstele omului şi şirul generaţiilor; destinul florii este asociat cu destinul femeii, sortită procreării (înflorire‑dăruire în iubire‑ofilire, lăsând după ea să înflorească alte vieţi); că este aşa este şi frecvenţa, în cazul tonului optimist, în care apar fată‑boboc, fată‑floare rourată, dar şi fată‑floare scuturată, în care conotaţia este moralizatoare”^[6]. Din perspectiva recreării artistice a temei, se consideră că „omologia simbolică între floare şi femeie reprezintă toposul poeziei şi literaturilor lumii, floarea e un simbol pasiv, e un receptacol al forţelor şi darurilor uraniene”^[7]. Și în alte poeme Blaga concepe versuri care mustesc de sugestiile metaforice ale relaţiei floare – femeie.

Ochii. Cuvântul ochi generează semnificaţii contradictorii, fiind reper al luminii şi întunericului, al vieţii şi morţii etc. Între sensurile figurate, respectiv existenţiale, morale şi estetice reţinem cele care subsistă în expresiile: a deschide sau a închide ochii, a scoate ochii cuiva, a arunca praf în ochii cuiva, a o sorbi din ochi pe cineva etc. Cuvântul ochi implică şi un sens mistic, dat de exemplu în sintagma duminica orbului din naştere, când se reflectează asupra cuvintelor lui Iisus: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”(Ioan 9, 5). Din perspectivă metafizică, în ochiul înlăcrimat se oglindeşte suferinţa şi, deopotrivă, speranţa, cumpănirea dintre bine şi rău. Fără a mai insista, consider că şi alte exemple au căzut sub ochii poetului, determinându‑l să cultive contrariile paradoxale, astfel că „tot ce‑i neînţeles/ se schimbă‑n neînţelesuri şi mai mari”. Și tot Blaga descoperă că lumina din ochii iubitei „sunt izvorul/ din care tainic curge noaptea…” (Izvorul nopţii), iar în alt poem, i se întâmplă să reacţioneze, afirmând: „nespus de‑ncet/ pleopele‑mi închid,/ îmbrăţişând cu ele tainic/ icoana ta din ochii mei, surâsul tău, iubirea şi lumina ta‑/ pe lună, când ne scapără‑n argintul nopţii/ pocalele de vin ca nişte ochi de fiară” (Noapte).

Buzele. Cuvântul buzele, care desemnează elementele anatomice care deschid sau închid gura, indică locul de care se leagă alte taine, pe aici intrând şi ieşind sufletul omului, conform doctrinei creştine. De asemenea, de buze este legat sărutul, şi anume ritualul nunţii, al legământului şi uniunii dintre miri pe viaţă, dar şi ritualul sărutului de pe urmă, de despărţire, când omul se stinge din viaţă şi este dus în spaţiul sacru al cimitirului.

Dar poate mai importante sunt sensurile legate de rostul cuvântului, ale vorbirii sau, dimpotrivă, ale tăcerii. Sunt sensuri care exprimă misterul existenţei omului pământean, care‑şi revendică o origine divină. În această accepţiune el, Poetul, îşi rosteşte cuvintele, asemenea Creatorului. „Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind,/ câteodată iubesc lucruri cari nu‑mi răspund.” (Biografie). Nu‑i de mirare, întrucât uneori rostirea poate declanşa geneze neaşteptate, ca în dialogul cu Marele Anonim: „Zic: Tată, mersul sorilor e bun./ El tace – pentru că‑i e frică de cuvinte./ El tace – fiindcă orice vorbă la el se schimbă‑n faptă.” (De mână cu marele orb). Existenţiala frică de cuvânt, de tainica lui putere în care stă binecuvântarea şi blestemul, viaţa şi moartea, îl caracterizează. Între şoapta de iubire, strecurată printre buze şi cuvântul care afirmă adevărul se desfăşoară spaţiul rostirii poetice şi filosofice. „Rostirea omului este, dacă e potrivit gândită, solidară cu rostul lucrurilor. La capătul ei, deci, rostirea devine, într‑un fel, tăcerea fiinţei”^[8], ne asigură Noica.

 Mormântul. Cuvântul mormânt desemnează locul marii treceri. În mod paradoxal, un spaţiu tainic se deschide spre a leaga şi, totodată, pentru a separa două lumi. În acel loc pare să se încheie pribegia omului pe pământ, dincolo drumul afundându‑i‑se într‑un mister cvasi‑absolut. Și totuşi satul tradiţional românesc pare să se dedubleze straniu în spaţiul cimitirului, uliţele devenind cărările ce leagă mormânt de mormânt, pe familii şi neam. Numele şi anii însemnaţi pe cruci dau seamă de cei care au trecut în lumea de dincolo. Acolo, dacă asculţi – ne spune Blaga – poţi auzi trecerea timpului: „Ca în clepsidre/ prin orbitele morţilor ţărna curge/ măsurând timpul cetăţii. Puneţi urechea/ s‑asculţi. Și‑apoi iarăşi/ s‑asculţi, dacă inima, jalnica, vechea, mai bate‑şi‑a cui?”(Drum prin cimitir).

(v) Răspunsuri relative la a treia întrebare:

În poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii am putea vorbi de „conştiinţa poetică”, care anticipează instaţa „conştiinţei filosofice”, înţeleasă de Blaga ca „produs de supremă veghe al omului”^[9]. Intuiţiile cognitive din acest poem se vor concretiza peste ani într‑o cercetare filosofică, Blaga definind prin expresiile „paradisiacă” şi „luciferică” modalitaţile cognitive ştiinţifico‑raţională, respectiv poetico‑intuitivă. Cunoaşterii paradisiace, fixată asupra obiectului, i se opune cunoaşterea luciferică, a cărui obiect „e totdeauna un «mister» , un «mister» care pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale”, generând o „criză în obiect” manifestă sub forma unui tensionat echilibru lăuntric al contrariilor.^[10]

În logica sistemului filosofic blagian, teoria cunoaşteii luciferice este menită să problematizeze misterul, jocul paradoxal al negaţiei între fanic şi criptic, care şi arată, şi ascund esenţa lumii. De asemenea, realizând minus cunoaşterea, reiese că „aceste categorii abisale au funcţie modelatoare stilistic”, respectiv sunt „forţe creatoare”^[11] care asigură o anumită unitate între om şi lume. De altfel, o asemenea integrare la limita absolutului este anticipată de Blaga în poemul „Daţi‑mi un trup, voi munţilor”. În „nebunia” sa, care nu poate fi decât sacră, poetul vrea o altă determinare, cum ar spune Noica, adică poemul pare să fie simptomul unei maladii a spiritului, şi anume catholita. Precaritatea fiinţei umane cere o împlinire într‑un alt general, care să‑i evidenţieze măreţia de dimensiuni cosmice: „Prin cosmos/ auzi‑s‑ar atuncea măreţii mei paşi/ şi‑aş apare năvalnic şi liber/ cum sunt,/ pământule sfânt”. Cu mâhnire însă poetul recunoaşte: „Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup”.

Relativ la teoria lui Noica, în mod cert creaţia lui Lucian Blaga se regăseşte între cele „şase mari tipuri de afirmare umană”, adică „şase feluri de a crea şi deopotrivă, s‑ar spune, şase feluri de a construi sisteme filosofice.”^[12] În cazul său, poezia şi filosofia sunt dependente de o paradoxală logică, de misterul creaţiei.

^[1] Este poemul care deschide placheta de versuri Poemele luminii, pulicată la Sibiu în 1919.

^[2] Petre Botezatu, Semiotică şi negaţie. Orientare critică în logica modernă, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 196.

^[3] Ibidem, pp. 197-198.

^[4] G.W.F. Hegel, Ştiinţa logicii, traducere în limba română de D.D. Roşca, Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 641.

^[5] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Româ­nească, Bucureşti, 1986, p. 70.

^[6] Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, ediţie digitală 2016, p. 257.

^[7] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 61.

^[8] Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, pp. 26-27.

^[9] Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, în Trilogia cunoaşterii, Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 190.

^[10] Idem, Cunoaşterea luciferică, în Trilogia cunoaşterii, Ed.cit, p. 316.

^[11] Ioan Biriş, Lucian Blaga. Conceptele dogmatice, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, pp. 38-39.

^[12] Constantin Noica, Șase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 30.