LECTURI PARALELE
Radu Ciobanu
scriitor, Deva
Eroism cultural
În 1977 apărea America Ogarului Cenuşiu, de Romulus Rusan, jurnal al voiajului pe care l-a făcut împreună cu Ana Blandiana în Statele Unite, în condiţii precare, timp de 140 de zile, cu „Greyhound”, autocarul săracilor, indiferent de culoarea pielii. Cartea a făcut valuri şi a cunoscut mai multe ediţii, deoarece deschidea orizonturi şi aducea un aer proaspăt în atmosfera îmbâcsită a vremii. Totodată anunţa un tip special de călător, cel dispus să accepte lipsa oricăror facilităţi, comodităţi, confort, dar cu aspiraţia ireprimabilă a iniţierii în valorile altor spiritualităţi. Când am scris atunci despre această apariţie, am intitulat-o Călătorii fără de arginţi, în ideea separării acestui gen de călători de acela al turiştilor sau de alte tipuri, precum călătorii seduşi de mirajul drumului, cei care umblă doar din plăcerea de a umbla, sau din disperare, căutând singurătatea, evaziunea din vacarmul globalizării consumeriste, sau spre a provoca pur şi simplu aventura. Călători fără de arginţi pot fi şi aceştia, dar de eroism cultural nu sunt capabili decât cei de „tipul Rusan”, capabili să înfrunte orice dezagrement doar pentru a vedea câteva clipe un vestigiu solitar, înnobilat de eroziunea veacurilor.
Sintagma eroism cultural nu-mi aparţine. Am descoperit-o în jurnalul celui de al doilea fabulos voiaj al lui Romulus Rusan, care a apărut în două volume în 1986 şi 1988, sub titlul O călătorie spre marea interioară şi a fost reeditat anul trecut în trei volume, într-o superbă casetă bibliofilă, de Editura Spandugino[1], care, de altfel, obişnuieşte să ne răsfeţe cu asemenea subtile bucurii. Am adoptat-o imediat ca titlu al acestor însemnări, întrucât autorul însuşi a folosit-o ca posibilă definiţie a propriei condiţii de călător:
„Am ales mănăstirile, frescele, trecutul, sute de kilometri în plus, în necunoscut, pe drumurile incerte [...], pe scurt, eroismul cultural care – ca de atâtea ori în istorie – ne va duce cine ştie unde...” (p. 181/I).
E o frază care devoalează spiritul în care a decurs extraordinara călătorie de 12.000 de km, începută la vreo cinci ani după experienţa americană. Există două paliere ale acestei capodopere a genului homo viator: unul al naraţiunii călătoriei propriu-zise, celălalt al configurării jurnalului. Asemenea marilor călători care nu rezistă chemării depărtărilor, – ca şi nedespărţita Ana Blandiana – pentru Romulus Rusan, jurnalul e intrinsec noimei şi magiei drumului, un fel de legământ, şi trebuie scris în orice condiţii, la sfârşitul zilei, oriunde, sub apăsarea oboselii sau, în împrejurări deosebite, dimineaţa, înainte de pornirea într-o nouă etapă, actul scrierii fiind totodată el însuşi prilej de reflecţie:
„Trăind cum scriem şi scriind cum trăim – locuind când la hotel, când pe unde apucăm, notând jurnalul când pe nerăsuflate, când cu întârziere, când pe genunchi, când elaborat – viteza vieţii creşte, mintea merge mai repede, gândul e mai intens, notaţia îşi pierde cadenţa” (p. 351/II).
Sau
„Notez acum, când pot, cât pot şi cum pot, scriu sub presiunea timpului şi spaţiului, căci ştiu că mâine sunt mereu altul şi, amânând, aş înceta să fiu” (p. 352/II).
Dar paginile cu care călătorul va ajunge acasă, sunt, totuşi varianta „la prima mână”. Devenirea sa în ipostază de carte va mai dura ani, de la cosmetizarea stilistică, până la includerea relatării faptului cotidian în interstiţiile reconstituirilor laborioase şi extrem de detaliate, a trecutului locurilor sau monumentelor, produse ale unei documentări prealabile, dar elaborate post factum cu obsedanta grijă a păstrării expresivităţii şi evitării derivei într-o erudiţie fastidioasă.
Călătoria a început în 1982 şi a fost prilejuită şi posibilă financiar la limită (deci, practic, tot „fără de arginţi”) de Premiul Herder, acordat Anei Blandiana. Romulus Rusan îşi începe povestea chiar cu relatarea ceremoniei de premiere şi cu străbaterea la pas, câteva zile, a Vienei, după care au pornit efectiv la drum: Salzburg, Graz, Coasta Dalmată, traversarea Iugoslaviei şi a Bulgariei, Stambul, Asia Minor, Grecia, Egipt, după care ar fi urmat, cum zice Ana Blandiana, a treia civilizaţie, cea „a celor două testamente”, care însă n-a mai apucat a fi transpusă în cuvânt,
„pentru că, trezit de vacarmul istoriei din visul contemplării istoriei, autorul s-a ridicat de la masa de scris şi a ieşit în stradă” (p. 9/I).
Ca şi în America, animaţi de acelaşi neastâmpăr al drumului, de acelaşi spirit iscoditor şi de aceeaşi voluptate a descoperirii libertăţii, Rusan şi Blandiana au format cuplul ideal al călătoriei. L-au avut cu ei şi pe Pif, maşina, o Lada verde, care, cu capriciile şi surprizele sale inepuizabile, a devenit veritabil personaj. Nici nu se putea altfel în jurnalul de voiaj al unui călător care, înainte de toate e prozator, încât orice ar scrie devine literatură. Dar, înainte de a comenta jurnalul, nu pot trece peste prefaţa de azi a Anei Blandiana, – Aventura de dinaintea aventurii – extrem de utilă pentru recuperarea dreptei judecăţi a celor ce nu cred în efectele radical nefaste ale comunismului (cum alţii ca ei, nici în cele ale covidului...) Vestea că e laureată a Premiului Herder a primit‑o în decembrie 1981. Aprobarea ieşirii din Ţară a obţinut-o în iunie 1982, cu doar două zile înainte de ceremonia programată la Viena. În acest răstimp s-a pornit aventura prealabilă călătoriei: un răstimp de stres, epuizant psihic, cereri, memorii, argumentaţii, amânări, umilinţe, audienţe, speranţe, nervi şi deznădejdi, în care şi-au pregătit călătoria, şi-au abandonat pregătirile şi iar le-au reluat, şi iar au sperat. Blandiana le rememorează pe toate cu har de prozator şi cu umor retrospectiv, cu antologice scene, precum cea a audienţei la acel monument de prostie pe nume Suzana Gâdea, ministru al Culturii, cum ar veni. Elementul senzaţional al acestei prefeţe, din cauza căruia şi insist asupra ei, este însă informaţia pe care a primit-o petenta, că odată cu vestea premierii sale, la C.C. al PCR au sosit şi 22 de scrisori prin care „organul” era prevenit că premianta şi soţul nu se vor mai întoarce. Toţi cei 22 de semnatari erau membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Iată un subiect de tristă meditaţie, înainte de a pătrunde în mirajul călătoriei. Meditaţie asupra solidarităţii „obştei scriitoriceşti”, a solidarităţii cu şi fără ghilimele. Au existat, şi încă există, amândouă...
O călătorie spre marea interioară e un titlu în care disting trei semnificaţii. „Marea interioară” e întâi cea familiar denumită de romani Mare Nostrum, Mediterana cu tot arealul ei unic, în care au rodit milenare civilizaţii. În al doilea rând, marea interioară e intimitatea spirituală a călătorului însuşi, ale cărei profunzimi şi le descoperă hoinărind ad libitum prin această mirabilă lume. În fine, în timp ce-l însoţesc în periplul său, călătorul îmi revelează aspecte surprinzătoare ale propriei mele mări interioare, prin natura reacţiilor intime cu care răspund la naraţiunea sa deschisă spre noi perspective, îmbogăţită cu comentarii, confesiuni şi atitudini umanist civice de o neveştejită actualitate, care îmi provoacă participarea la propriile-i trăiri. Jurnalul acesta e relatarea în cele mai mici şi aparent nesemnificative detalii, a unei neobişnuite probe de anduranţă. Iniţierea se făcuse cu „Ogarul Cenuşiu”, astfel încât Călătorul nu se pierde cu firea când se vede încolţit de dificultăţi şi trăieşte clipa prielnică:
„Am descoperit frumuseţi înfiorătoare, în sensul literal al cuvântului” (p. 402/III),
mărturiseşte el spre capătul drumului în care toate aceste frumuseţi l-au apărat de epuizarea fizică sau chiar psihică. Printre dezagrementele fireşti, cele meteo sau cele specifice locurilor şi momentului – vizitatori nocturni în cort, – ţânţari, furnici, şerpi – sau prin „viermuiala miloagă” a Orientului, de care e imposibil să te detaşezi, între teama de înserare, „eterna spaimă a călătorului” (p. 28/I) şi grija aflării unui loc de înnoptat sau a agresiunii caniculei năucitoare, – cea mai agasantă şi mereu reiterată ca atare în jurnal, a fost prezenţa turiştilor, pentru care „lumea începe şi sfârşeşte cu vitrina” (p. 93/I), colecţionarii de kitschuri şi „imitaţii autentice”, al căror turbulent „pelerinaj” i-a obligat tot timpul la retrageri, evadări, ocoliri. Cu un sentiment de frustrare, desigur, care a dus însă la nişte reflecţii ce se constituie, adiţionate retrospectiv, într-o adevărată fiziologie a turistului modern:
„...dacă secolul 19 a fost unul al descoperirii Greciei de către câţiva oameni mutaţi cu totul în intimitatea Antichităţii, secolul 20 a devenit al mulţimilor turistice – hulpave şi frivole – convinse că sunt capabile să-şi aducă Antichitatea la numitorul lor comun” (p. 283/II).
Din faţa unor astfel de viituri, călătorul cată a se retrage
„cu sentimentul jenant că am luat parte la zarva negustorilor din templu” (p. 283/II).
Cum tot astfel provoacă nostalgice indignări, vechi sate de pescari, citate şi de Homer în Iliada, sărăcite acum de ancestrala lor identitate, odată ce au fost sufocate de
„...lumea hotelurilor de lux, înspăimântătoare prin distanţa pe care se străduieşte să ţi-o pună în faţă. Nimic mai penibil decât snobismul la ţărmul mării. Tot ce am luat din naturaleţea apei se duce văzând aceste familii cu gesturi studiate, cărora le place să fie privite, dar afişează faţă de privitor un dispreţ suprem, fac baie în piscine cu apă călduţă, mănâncă stroganoff, iar seara văd un spectacol son et lumière” (p. 53/III).
Cu totul altfel, empatic şi tandru, întâmpină călătorul pe cei asemenea lui, solitari, liberi şi pauperi, precum aceşti
„...doi tineri aproape goi pe pământ, odihnindu-se sub cerul liber [...] fără un cât de mic acoperământ, fără un cort şi fără o pătură. Și‑au rezemat de un copac bicicletele, lipsite şi ele de cel mai mic bagaj, iar pe cadrul acestora şi-au întins la uscat pantalonii şi maieurile [...] Par că vor să ocupe un loc cât mai mic în lumea aceasta, căreia s-au obişnuit să-i ceară doar aerul, apa şi frumuseţile” (p. 259/II).
Este, desigur, cazul călătorului extrem, dar reflecţia personală a scriitorului nu poate lipsi nici de această dată:
„Călătoria lor ni se pare călătoria în starea pură, naturală. Dar oare nu-i la fel de adevărat că alergarea lor – fără muzee, fără oraşe, probabil fără nicio dimensiune culturală – seamănă cu o simplă întrecere sportivă?” (p. 260/II).
Fără de arginţi, dar şi fără vocaţia vreunui eroism cultural.
N-am întâlnit de-a lungul acestui jurnal niciun moment de supralicitare, de naivă exaltare, ori de ce fel şi oricât de eclatante ar fi fost frumuseţile pe care le descoperea(u). Scriitorul dublează pretutindeni călătorul, cu un ochi lucid şi spirit analitic, reflectând apoi pregnant asupra a tot ceea ce vede. Un exemplu de acest fel printre atâtea altele e, bunăoară, viziunea care i se conturează pe parcurs între mizerie şi sărăcie. Astfel, în Cairo,
„...privirea mă doare de atâta mizerie, cu atât mai mult cu cât locatarii nu par conştienţi de ea, or li se pare că trăiesc într-o lume normală, ignorând că ar mai putea fi şi altceva dincolo de limita uliţei lor [...] Este vorba de o carenţă de cultură sau pur şi simplu de supunerea islamică?” (p. 224/III).
Dar percepţia dominantă de-a lungul acestui fabulos periplu este cea olfactivă:
„Descrierea [mizeriei] este totuşi imposibilă, pentru că nu poate fi sugerat mirosul, un duhnet greu [...], părând să nu fie câtuşi de puţin trecător, de neprimenit, de niciodată îngrijit, de niciodată adiat. Ne apucă o spaimă apăsătoare în faţa sărăciei acestor oameni. Ce mănâncă? ce le dau să mănânce copiilor transparenţi şi animalelor costelive? cum trăiesc (şi mai ales de ce) în mizeria aceasta căreia nu i se potriveşte niciun nume, pentru că pare să nu aparţină neamului omenesc?” (p. 269/III).
E mizeria, specifică sărăciei citadine. Cu totul alta decât cea a felahilor de pe valea Nilului:
„Sărăcia nu-i aici tot una cu mizeria şi abandonul, ci o noţiune asociată trudei şi severităţii, curată ca aceste cămăşi uimitor de albe sub râurile de sudoare [...] Totul, sărac, dar cuviincios, înnobilat de activitate. Lipsesc gunoaiele, hârtiile, resturile din plastic [...] Meseria de bază este pământul. Între cer şi pământ sunt ţăranii. Hainele lor albe şi pământul negru reduc totul la esenţă şi definiţie. Ţăranul acesta pe care-l privesc acum, şi căruia izbutesc să-i întrevăd expresia de caznă şi mulţumire, va rămâne pentru mine, de acum încolo, Egiptul. Nu faraonii care s-au refugiat în muzee, nu cei ce se pregătesc să vină din viitor, ci felahul acesta însingurat între cer şi pământ, între tăriile care-l ameninţă şi de la care aşteaptă totuşi binele” (p. 351-352/III).
Stilul lui Romulus Rusan e constant seducător, graţie capacităţii sale de a caracteriza concis şi percutant un oraş, un popor, o limbă, o împrejurare insolită:
„Mereu Austria a fascinat pe străini printr-un savoir vivre desăvârşit, prin acel Gemütlichkeit al ei, înţelept şi veşnic surâzător, pus alături de orice alt ideal” (p. 57/I); „...la Cairo totul este difuz şi neclar, niciodată nu vei putea deosebi somnul şi trezia, întâmplătorul şi neobişnuitul, domeniul public de cel al ficţiunii, faţada de adevăr, mizeria de sublim” (p. 169/III); „Plăcerea grecilor de a se juca o citeşti în plăcerea lor de a vorbi, de a promite, de a inventa, de a povesti. Ce-i drept, uneori uită mâine ce au spus azi, dar oare nu din asemenea vorbe rostite într-o doară s-a născut mitologia?” (p. 398/II).
Iar atunci când se simte depăşit de anvergura priveliştii, în marile furnicare umane, unde diversitatea e imposibil de comentat în detalii personalizante – iar asta se întâmplă de nenumărate ori de-a lungul călătoriei – scriitorul-călător recurge la desfăşurarea unor magnifice evantaie, care umplu de fiecare dată pagina cu revărsări cromatice şi sugestii olfactive, precum în acest amestec de bazar, ghetou, expoziţie, iarmaroc, carnaval, „nimic special şi toate la un loc”, din Cairo:
„Mişcarea continuă te ameţeşte, haosul este perfect: biciclişti, vânzători ambulanţi, femei cu copii atârnaţi de fuste, căruţe cu măgăruşi, gavroşi desculţi, cămile, îmblânzitori de şerpi, văxuitori de ghete, vânzători de lozuri, ghicitori în cafea, bătrâni porniţi la plimbare în pijama” (p. 301/III).
Și totul unificat prin miasme şi miresme, căci
„...mirosul este, în Orient, bariera între frumuseţe şi promiscuitate, şi în acelaşi timp legătura de castitate între bogăţie şi mizerie” (p. 298/III).
Nu mi-aş ierta să închei aceste însemnări fără a aminti de încă un element cu care Romulus Rusan îşi seduce cititorul: comentariul filologic. Care mi-a amintit de observaţia unui mare călător circummediteranean, Predrag Matvejevič (n. 1932), savant şi scriitor croat de mare notorietate, care a avut ideea temerară de a se lansa într-o investigaţie cu aspiraţii exhaustive a aceleiaşi lumi singulare şi complexe care e Mediterana. Aventura – căci a fost o aventură extraordinară, care a durat treizeci şi trei de ani! – s-a soldat cu capodopera Breviar mediteranean[2]. Specializat în romanistică, literatură comparată şi estetică, Matvejevič şi‑a abordat tema din unghi predominant filologic – literatură, lingvistică, etimologii. „Filologia – spune el – ne descoperă o parte a mării noastre.” Iar Claudio Magris, care îi semnează prefaţa, numeşte acest „breviar”, „o filologie a mării”. Romulus Rusan confirmă aserţiunile lor prin interesul constant pe care i l-au stârnit de-a lungul acestei călătorii aspectele filologice, cu precădere cele lexicale şi etimologice: e încântat când descoperă că armânii zic sărutării baciare, sau când surprinde originea cuvântului nostru meandre, în apele râului Meandros, urmăreşte drumul grecescului gymnos, care înseamnă gol, până la uzualul nostru gimnaziu de azi, comentează pervertirea unor cuvinte turceşti ca arabá (maşină), birlik (campion), harem (lucru sfânt), hazná (vistierie), buluk (100 de soldaţi) etc, care în română au dobândit sensuri peiorative. Asta după ce mărturiseşte că primul cuvânt turcesc pe care l-a auzit la faţa locului a fost bacşiş. Excursuri lingvistice l-au ispitit şi pe tărâmul limbii elene, ducându-l l concluzia că
„Europa s-a înfruptat din limba aceasta, găsită de-a gata [...] Dintotdeauna iubitori ai independenţei, dintotdeauna izolaţi şi izolaţionişti, în insulele lor, grecii s-au baricadat în limbă, ca într‑un polis” (p. 391/II).
Și uite-aşa, „yavaş, yavaş” – cum te previn indicatoarele de pe şoselele turceşti – am ajuns la capătul acestor însemnări, dar fără a reuşi să relevez nici un sfert dintre cele ce se cuveneau comentate din această „una dintre cele mai celebre cărţi de călătorii ale probabil celui mai celebru călător al generaţiei mele, Romulus Rusan” – cum o consideră criticul Mircea Anghelescu[3]. Cel mai vast şi complex jurnal de voiaj din literele româneşti, supralicitez şi eu, sursă neperisabilă de delectare, meditaţie şi înţelepţire, de-a lungul a 1380 de pagini acaparante.
[1] Romulus Rusan, O călătorie spre marea interioară, 3 vol., București, Spandugino [Distinguo], 2019.
[2] Predrag Matvejevič, Breviar mediteranean. Traducere din limba croată de Steva Perinaţ. Timişoara. Ed. Bastion, 2010.
[3] Mircea Anghelescu, Romulus Rusan, în „România literară”, nr. 8/2020.