LECTURI PARALELE

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

O antologie în pandemie^[1]

Zilele de molimă care ne-au lovit pe toți începînd cu prima parte a anului 2020 au lăsat urme – absolut previzibil – și în creația unor scriitori. Unele adînci, tulburătoare. Firește, toate cu un fior metafizic. Altele, poate mai puțin vizibil la o citire prea grăbită ori lipsită de empatie. Sînt, în schimb, toate subtile, filtrate expresiv. Ramona Băluțescu a avut o idee pe cît de firească, pe atît de profitabilă: aceea a unei antologii de poezie scrisă chiar în regim de pandemie (coronavirus 2019) de către poete din Filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor din România (U. S. R.). Adică la cea mai înaltă tensiune existențială. La una de somație interogativă cu verbul afirmativ-negativ, hamletian, la purtător: a fi vs. a nu fi. Mai mult, are ideea de a se adresa unor poete a căror sensibilitate rezonează instant și intens atunci cînd se pune în discuție, atît de radical, o asemenea interogație.

Monica Rodica Iacob scrie poezia în captivitate și deghizare, în

„Casa care a devenit un corset”,

unde

„Mai simt fluturele negru cum se zbate pe pleoape/ Și nimeni nu mă înghioantă să mă trezesc/ dintre acești pereți ce se tot strîng/ ce-au devenit perverși de intimi...” (p. 18).

Anna Kaliankova reacționează liric antifrazic invocînd o inflorescență biologică paradoxală, vitalistă:

„trupul meu –/ grânar de celule/ ale femeilor extraordinare” (p. 32); „sub pleoapa închisă de copil/ se ascunde un grăunte/ al Universului înflorit” (p. 33).

Reacția de apărare în fața unei primejdii atît de insidioase nu este izolarea, așadar, recluziunea în intimitatea domestică, ci, dimpotrivă, contopirea în starea vie, vegetală din jurul ei:

„intubată direct de crengile pomului/ sângerez prin venele pandemiei/ cu palmele nespălate/ dar muncite/ îngrijesc plantele/ și nu îmi pot imagina/ cum aș putea/ să merg în grădină/ dacă mi-ar fi frică de legume” (p. 37).

Sanda Maria Deme, poetă, dar și medic, are o percepție dublă, nu doar personală, emoțională a pandemiei și întregii ei trene de primejdii, ci și profesională, medicală, chiar din spitalul unde este zi de zi implicată, unde viața și moartea dănțuie negru, înfricoșător:

„Vechea mea viață se trezește/ sub sunetele harpei realizate de mine/ armonizate de mine/ mai ales descoperite de mine/.../ În jurul nostru e praf de gînduri rele... ” (p. 46).

Atmosfera e aceea a unei mlaștini infecte în care am căzut, deodată, cu toții:

„Stau în mlaștina unui virus/ ghemuită de încercări/ în fiecare zi simt urmele lui/ sub masca cea de toate zilele” (p. 51).

Lucia Cuciureanu trăiește, și ea, intens, aș zice extrasenzorial angoasa pandemiei la dimensiunile întregii biosfere umane cu care face, funcțional, corp comun:

„Cineva a aprins întunericul,/ l-a împrăștiat pe jos,/ zaruri cu aceleași fețe./ Viața noastră e ca o autostradă/ devastată cu striații diforme/până unde,/ până unde?/ Lumânarea clipește des/ când desenez siluete chinezești/ pe tapetul stelar,/ pipăi în tăcere umbrele,/ dar ele dispar ușor/ și mă întreb/ dacă voi putea într-o zi/ să respir,/ să respir normal.” (pp. 76-77).

Ramona Băluțescu cultivă, cu vocație, imaginarul său social viu, complex, dar acum defectat intempestiv, deraiind din reperele lui naturale, știute, iar timpul însuși ticăie imprevizibil, în alte ritmuri, oscilînd în sincope și stări de panică:

„Nu se știe, cine dintre noi, e ursit să rămînă,/ Despărțirile au cuvinte aparte de salut,/ Ca înaintea Apocalipsei,/ Sîntem mai atenți cu o mie de pași,/ Cum alții,/ Tot acum,/ Sînt mai atenți cu o mie de striviri,/ Banii,/ Acum e timpul,/ Dragostea și ciuma,... ” (p.106).

Întotdeauna în istorie, în momentele ei dramatice, tragice, din nefericire niciodată terminate (războaie, dictaturi, revoluții, răscoale, rebeliuni, cutremure, inundații, naufragii, tsunami, accidente nucleare, epidemii planetare – pandemii) poeții au sublimat cel mai expresiv și durabil clipa, clipele, timpul lor în cruzime nu o dată infinită. Dar mai ales poetele care, din nefericire, au acces „privilegiat” nu doar la frumusețe, cum se crede îndeobște, ci și la durere. La durerea personală, dar și la cea empatică. Colegele noastre, sciitoarele din filiala Arad a U. S. R., sînt cele mai noi exemple.

^[1] Seara acestui morb, antologie de poezie semnată de Monica Rodica Iacob, Anna Kaliankova, Sanda Maria Deme, Lucia Cuciureanu, Ramona Băluțescu, în ideea și selecția Ramonei Băluțescu, Editura Eurostampa, 2020, 136 p.