LECTURI PARALELE

Florica Bodiştean
eseistă, Arad

Despre autoficţiunea în formă postmodernă[1]

Volumul semnat de George Morărel este un exerciţiu de critică naratologică aplicat unei opere unice în literatură şi prin concepţie, şi prin proporţii: Cei O Sută, ciclul în unsprezece volume al lui Gheorghe Schwartz. Un ciclu care ilustrează ideea de completitudine, întâi la nivelul construcţiei narative ce preia valenţele numărului dantesc, boccaccian sau marquezian 100, şi apoi la cel al fabulei narative care duce istoria cunoscută până în prezent, până la Eu, id est insul care scrie. Matematica lui Gheorghe Schwartz e la fel de precisă şi de semnificativă precum cea a modelelor amintite: cele o sută de biografii se întind pe aproximativ 2500 de ani, de la căderea Babilonului până în anul 2030, ceea ce verifică adevărul generic că o generaţie se cuantifică prin douăzeci şi cinci de ani diferenţă, dar mai înseamnă şi că ciclul şi-a stabilit întinderea de la sine, că proiectul său s-ar numi foarte bine „proză cu formă fixă” (de vreme ce există poezie cu formă fixă) pentru că e genul de proiect care ar fi invalidat pe de-a-ntregul dacă i-ar lipsi fie şi numai un segment.

Principiul succesiunii generaţiilor până la încheierea ciclului îl apropie pe Gheorghe Schwartz de Marquez cu cei O sută de ani de singurătate. Mai mult, dincolo de elementele exterioare şi cuantificabile, în planul profund al esenţelor scriiturii recunoaştem în Cei O Sută aceeaşi tulburătoare narativitate care merge mână în mână cu invenţia degajată. Gheorghe Schwartz dă însă o direcţie stenică fabulaţiei sale inducând ideea că lanţul celor nouăzeci şi nouă de generaţii are ca scop viaţa celui de-al o sutălea, că genele lui sedimentează două milenii şi jumătate de existenţă, că istoria, cel puţin din punct de vedere personal, a avut un rost.

Supralicitarea poveştii în sine printr-o explozie frenetică de individualităţi romaneşti şi istorie universală, reală şi fictivă, dar şi arhitectura epică cu etajele impuse de substanţa narativă  oferă sugestia unei opere perfect rotunde, perfect suficiente sieşi, dar nelimitat deschise spre interpretarea critică în coduri dintre cele mai diverse, de la filosofia istoriei sau filosofia comportamentală până la plurivocitatea limbajului sau la textualismul în variantă postmodernă implicat de actul scrierii. Un exerciţiu critic interesant, cu fundamentări teoretice de extracţii diverse ajustate într-o formulă personală oferă George Morărel în Cei O Sută de Gheorghe Schwartz. Amurg de postmodernism, în tentativa de a surprinde originalitatea formulei narative a ciclului scriitorului arădean.

În ipostază de co-scriptor – cum se autorecomandă şi se şi justifică prin actul interpretativ ce confirmă teoriile moderne ale receptării, dar şi prin abnegaţia cu care secondează îndeaproape şi disecă, pas cu pas, obiectul investigaţiei sale – George Morărel alege această operă intimidantă chiar şi pentru lectorul specializat (peste 4000 de pagini) ca spaţiu de aplicaţie a propriei opţiuni critice. În plus, ciclul lui Gheorghe Schwartz este pentru el un argument mai mult decât suficient pentru a pleda pentru necesitatea criticii imanentiste, care procedează la analiza operei cu argumente solid ancorate în teoria literaturii, opuse impresionismului critic. Impresionism care subzistă periculos astăzi, fie sub formele tradiţionale, ale biografismului, criticii psihanalitice sau psihocriticii în genul lui Charles Mauron, fie în genul pervertit, adică interesat, „de grup”, „monden”. Aşadar, nu de la omul Gheorghe Schwartz, despre identitatea căruia nu poate depune mărturie („nici nu ştiu dacă cel din faţa mea era Gheorghe Schwartz, necerându-i nicio legitimaţie”, p. 52), porneşte demersul său critic, ci de la instanţa scripturală care s‑ar putea recomanda cel mai bine cu numele Celui de-al şaizeci şi treilea, Schwartz von Schwartz, sau de la Eul creator care se multiplică într-o sumedenie de instanţe cu numeroase funcţii auctoriale. Toate acestea, mai bine de douăzeci, alcătuiesc în opinia sa „administraţia auctorială”, un soi de megacomisie cu structură ierarhizată, însărcinată cu documentarea, scrierea, povestirea şi enunţarea romanescă. Rezultă un babilonism narativ care ar fi însăşi figura centrală a postmodernismului târziu caracterizat de „ieşirea din realitate şi intrarea definitivă în Wikipedia, de unde sunt preluate, expandate şi mixate – fără exagerare mii de personaje, intertextualitatea (marcând en passant modernismul şi postmodernismul incipient) virând, sub şuvoiul de nume, de localităţi şi de istorii, în codul wikipedic, un alt semnal ce anunţă sfârşitul postmodernismului: am părăsit mimesisul, reprezentarea lumii naturale, prelucrarea universului wikipedic instituindu-se ca o metareprezentare” (p. 55).

Autorul propune o abordare critică personală derivată din structuralismul naratologic, în speţă cel axat pe instanţele comunicării narative, care ar fi capabilă să reveleze supra-agentul unei opere. Teoria supra-agenţială pe care George Morărel a schiţat-o într-o carte anterioară, Agenţi şi supra-agenţi în comunism (Editura Semne, 2000) este în fapt o interpretare teleologică a semanticii textului literar, întemeiată pe forţa unor indici recurenţi de semnificaţie, care sunt expresia unui joc de putere declanşat de la nivelul actanţial (al agenţilor şi pacienţilor) înspre toate celelalte niveluri ale sale. Supra-agenţii ar fi universaliile pe care inconştientul colectiv le livrează textului şi care se ilustrează specific, în funcţie de epocă, printr-un număr de coduri: codul actanţilor, codul wikipedic, codul ideologic, codul freudian, codul simbolic. De exemplu, pentru opera lui Kafka supra-agentul e puterea ocultă, pentru Legăturile primejdioase al lui Lanclos, virtutea-reputaţie şi reputaţia amoroasă, pentru romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, masca socială etc.

Cum se aplică această teorie – care, în pofida declaraţiilor autorului, ne duce tot la etimonul de semnificaţie al operei sau la obsesiile autorului implicit pe care Charles Mauron l-a numit mit personal – suitei romaneşti a lui Gheorghe Schwartz? George Morărel porneşte de la observaţia că biografiile celor o sută sunt o linie directă de urmaşi, ce face din ciclul său un record de mise en abîme, nu o simplă sumă de istorii, şi vede în concatenarea lor un construct specular al eului creator, compus din toate fragmentele / vieţile care i-au precedat şi determinat propria existenţă. În termeni psihanalitici, ciclul întreg este un răspuns la „tensiunea speculară” a eului, soluţie la „angoasa corpului amputat”. Supra-agentul operei schwartziene sau nucleul său profund ar fi, sugerează criticul, identitatea celui care scrie refractată în cele o sută de proiecţii ficţionale ce îi developează conştiinţa de sine. Bioficţionalii temperează şi angoasa identitară, dar şi angoasa scrisului, panica în faţa blocajului textual.

Dincolo de teoriile critice invocate pro şi contra, grila prin care George Morărel citeşte Cei O Sută este fără îndoială una valabilă. Căci problema instanţelor narative pe care o privilegiază ne conduce spre adevărul ultim al romanului lui Gheorghe Schwartz, acela că scrisul accesează cunoaşterea de sine. Tocmai de aceea e nevoie de un scrib, un soi de Demiurg personal care să unească părţile dispersate, uitate din care e alcătuit Eul. De fapt, la finalul ciclului fiecare cititor îl poate soma pe Gheorghe Schwartz să recunoască, ca şi Flaubert, că, în ciuda tuturor deghizărilor, „Scribul sunt Eu”. Rezultatul scrisului e, metaforic, cartea lui de identitate, iar Cei O Sută se recomandă astfel şi ca un inedit megaroman autobiografic.

Amplul volum al lui George Morărel (439 de pagini) e scris pasional, fie că e vorba de ceea ce admiră, fie de ceea ce repudiază. Directeţea şi expresivitatea limbajului său critic e întotdeauna semnul unei luări de poziţie în spaţiul ideilor critice şi, deopotrivă, în cel al realităţilor lumii noastre culturale. Cartea întreagă este o luare de poziţie în favoarea unuia dintre cei mai valoroşi scriitori contemporani.

[1] George Morărel, Cei O Sută de Gheorghe Schwartz. Amurg de postmodernism, Editura Tipo Moldova, Iași, 2014.