LECTURI PARALELE
Constantin Butunoi
poet, Arad
Surâs de adolescent ce acoperă o şotie[1]
De pe manşeta volumului, Liviu Ofileanu te întâmpină cu surâs de adolescent ce vrea să acopere o şotie. Hunedoreanul a debutat în publicistică în 1994, apoi editorial în 2003 cu Corigent la fericire, poezii, Editura „Emia”, Deva, după care au urmat celelalte (patru la număr). Cei care i-au comentat scrierile au remarcat talentul poetic deosebit, dar şi ciudăţeniile creaţiei sale. Din 2012 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.
Manualul inginerului de drumuri şi poduri este un volum de versuri în proză, un fel de proză poematică:
„Io care n-am făcut nimic în viaţă inginer de drumuri şi poduri. simt că trăiesc deşi nu mai e nimic de trăit pentru că toate au fost făcute să rămână aşa cum sunt.” (p. 99),
organizat pe trei secţiuni, sătăniţa, aleea porcilor şi la sicrie.
Tematica abordată este cea legată de o existenţă aglomerată de angoase, dar şi cu momente pline de extaz, motivele narate sunt pline cu asocieri spectaculoase până la bizarerie:
Familia e compusă:
„din medici şi arhitecţi, zidari şi tâmplari, curve şi beţivi,/ am unchi şi mătuşi, verişori până-n gradul IV/ între capricii excentrice şi atitudini flegmatice/ ne auzim la un telefon răguşit/ facem poze la înhumări care merită/ suntem trişti şi-atunci când râdem”(p.51);
Copilăria redată într-o manieră absolut originală:
„n-am prea avut jucării, doar o lanternă cu sticla spartă,/ o lanternă cumpărată din banii de pluguşor,/ ai mei lucrau până târziu şi Eu cheltuiam ca un bezmetic zi după / zi, stăpân pe o grămadă de timp” (p. 10);
Suntem puşi în temă, e drept, într-o manieră mizerabilistă, cum se desfăşoară lucrul în echipă:
„treaba merge brici şi suntem în grafic,/ la fiecare două luni vom pleca pe rând acasă,/e lege pentru asta şi n-au încotro,/ cine iese din rând e duşmanu’ nostru,/ aici suntem unu’ pentru toţi şi toţi pentru unu’,/ dacă unu’ singur are ceva de băut au toţi,/ dacă e de tras ceva pe fus tragem toţi” (p. 64);
Relaţiile matrimoniale în viziunea autorului:
„mă îndrept hotărât către zarea şi o decapitez,/ umplu două pahare şi mă întorc sub plapumă,/ ne uităm la bradul din plastic, plin de luminiţe/ şi cutii goale dedesubt, aş vrea să îi spun cât de mult o iubesc,/ dar Eu-s supărat şi-i întorc spatele,/ perna ei se umezeşte fără sonor.” (p. 52)
sau
„mă gândesc că tot de la mine ştie muierea că-i faină,/ păi nu i-am zis Io?/ ştia că-i faină dacă nu mă holbam la fundu’ ei?” (p. 59);
Scenele cu activităţile din şantier, probabil este singurul poet care munceşte într-un asemenea loc, sunt memorabile:
„da şi Io mă fac că nu-l observ şi scuip în palme/ înmoi bidineaua în apă, stropesc locul/ şi pun canciocu’ de mortar pe linia noului zid,/ apoi cărămizile una lângă alta/ ca să atingă sfoara ca un sărut de fată mare.” (p. 56);
sau
„lucrez la drumuri şi poduri, vin de la lucru cu privirea omului/ dezgropat pentru analize în plus” (p. 16 );
Ironiile nu lipsesc:
„vin şi marceluş, gore şi korcsi./ vom zbura cu avionul, vom fi noi la înălţime” (p. 41),
după desele plecări în străinătate;
Amestecul de cuvinte străine cu cele neaoşe şi utilizarea expresiilor cu tentă licenţioasă pentru a face din disperarea biografică un spectacol deşi îi reuşeşte, nu cred să fie aceasta calea spre marea poezie, reclamată de talentul său:
„beau spirt şi-mi vine să mă duc dracului./ avea petre ţuţea o vorbă:Balcanii sunt curul Europei/ Io când beau spirt ies din cur” (p.80)
şi
„mişto balcoane, zice korcsi. Julien ridică din umeri: balcoane?/ ţâţe vrea să zică, dacă are balcon mişto are ţâţe ca lumea” (p. 71)
sau
„doar patul. patul în care dormi, te fuţi şi mori.” (p. 72);
Ca să nu-şi dezmintă profesia, constructor de drumuri şi poduri, ne explică, într-un minunat poem, cum se face şi ce rol are un pod, din care redăm finalul:
„podul are largi pasaje/ orologii pentru somităţi şi pierde vară./ nu scap din vedere stilul personal şi unghiurile bine ancorate în/ fluviu, înălţimea necesară actelor de bravadă,/ impactul dintre furia apei şi picioarele de beton./ iar aici e prima oară în viaţa mea, destul de ieftină,/ când aud un os de om rupându-se fără urlet.” (p.8)
Prin ciudăţenia asociaţiilor, Liviu Ofileanu, este un excentric şi ca oricare excentric este neîncadrabil. Deşi este puţin cunoscut, nu mă îndoiesc că în viitor notorietatea lui va creşte. Citindu-i cărţile s-ar putea să-mi daţi dreptate.
[1] Liviu Ofileanu, Manualul inginerului de drumuri şi poduri, Editura Pim, Iaşi, 2019