LECTURI PARALELE

Doru Căstăian
dr. profesor, Galați

Istoria „celorlalți români” scrisă frumos

Catolicii este o lucrare ambiţioasă, o lucrare monumentală (de peste o mie de pagini), o lucrare care are valenţe duale, ceea ce e rar şi remarcabil: pe de o parte o lucrare cu certă valoare istorică, lămurind numeroase momente ambigue şi tensionate ale catolicilor din România), pe de altă parte o lucrare cu certe valenţe literare. Practic putem spune că mai mult decât substanţiala lucrare a Ramonei Băluţescu se încadrează în genul literar al marelui reportaj. Şi nu orice fel de reportaj: unul extins în cinci volume, care acoperă un deceniu şi jumătate din prezent, şi peste trei secole din trecut, mai multe ţări din Europa, numeroase locuri din România şi personalităţi de toate rangurile ecleziastice, diplomaţi, legiuitori şamd.

După cum spunea la un moment dat Mark C. Taylor, lumea de azi nu se desacralizează, dimpotrivă, ea nu a fost niciodată mai religioasă, religia a ieşit pe străzi, s-a scurs în fiecare smartphone din care rulează în căşti psalmi.mp4 şi în fiecare colţ de panou publicitar, a inundat gurile de metrou şi imaginarul pop postmodern. Însuşi fenomenul de „revenire” la tot felul de tradiţii sau la câte o pretinsă Tradiţie (cu T mare!) se vădeşte, în esenţă, tot un fenomen postmodern. Miriade de credinţe, de pre- sau post-umanisme, înţelepciuni religios-seculare sau ateu-seculariste se înfruntă şi îşi dispută, în vaier şi scrâşnet de dinţi, conştiinţele oamenilor mai mult sau mai puţin recenţi.

Cum vor înfrunta marile religii tradiţionale tumultul şi polifonia tulburătoare ale lumii de azi? Vor şti ele să înfrunte istoria care le contestă, vor şti să se redovedească vii şi relevante, vor avea capacitatea de a-şi face vocile auzite limpede şi distinct în babilonia lumii de azi? Mai mult, nu mă pot opri să mă întreb cum va supravieţui umanitatea noastră acestei diversificări şi creşteri-monstruoase a realităţii, spartă iremediabil în miliarde de perspective ireconciliabile. Pe ce are a se baza în viitor raţiunea noastră comunicativă? Când se vor fi prăbuşi toate punţile discursive dintre noi, vom şti să le ţinem ferme pe cele afective şi general umane?

O lectură a Catolicilor Ramonei Băluţescu te trece intens şi memorabil prin cazna şi deliciul de a înfrunta aceste întrebări şi perplexităţi. Ramona este totodată unul dintre cei mai aprigi, oneşti şi asumaţi oameni nereligioşi pe care îi cunosc. O bună, caldă şi pătrunzătoare observatoare a ceea ce e omenesc, ai zice că nu are niciodată timp de pierdut cu ceea ce este neomenesc, cvasiomenesc sau fals omenesc. Ramona nu sacrifică lumii de dincolo nici o clipă pe care o poate dedica lumii de aici, nici un dram de bunăvoinţă şi nici o picătură de efort nu vor fi furate fizicului de către metafizic. Şi tocmai acest spirit radical iluminist ne poartă prin fascinante păduri narative şi prin miriade de întâmplări spectaculoase pentru a ne dezvălui, cu tact fenomenologic şi lipsă de prudenţă poetică, întreg omenescul de care este plină lumea credinţei. Lumea (sau, mai corect spus, lumile) pe care le cerne, deopotrivă aşezat, tandru şi alert, Ramona Băluţescu, sunt hiperrealiste şi, tocmai de aceea, prin interstiţiile lor se prelinge onctuos mierea fantasticului. O scriitură cvasi-literară, reportericească şi detectivistică totodată, un amalgam delectabil în care îi simţi la un loc pe Viorel Ilişoi, Duiliu Zamfirescu şi Thomas Pynchon.

Volumele Ramonei Băluţescu sunt, în primul rând, despre oameni. Oameni mulţi, pestriţi, vlădici şi opinci, oameni care tac înţelept sau vorbesc excesiv, dar care niciodată nu vorbesc doar ca să se audă vorbind. În zumzetul comunităţilor pe care le vizitează şi le vede (deopotrivă cu ochii si cu inima) jurnalista pulsează o umanitate caldă şi veche, cu rost, o umanitate pe care autoarea reuşeşte să o treacă fără rest în paginile volumelor sale. Scriitura Ramonei Băluţescu nu este însă doar atentă, riguroasă, inteligentă, sensibilă şi analitică. Este deopotrivă o scriitură etică. Este o scriitură care îşi are unul dintre vectorii generativi în sensibilitatea faţă de nedreptatea istorică, nedreptatea continuată şi nereparată, precum cea suferită de comunitatea greco-catolică (unită) în timpul comunismului sau veşnica, perpetua nedreptate care se face de veacuri poporului evreu.

Astfel, întregul tom al Catolicilor este şi un lung proces, în toate sensurile termenului, atât cel juridic, cât şi cel sec fizicalist, un proces menit să refacă balanţa binelui şi răului:

„Poate există ceva ca un germene al dreptăţii. Care stă chircit o vreme, nu ştiu cât, şi cândva iese şi-şi cere drepturile. Eu nu am treabă, personal, cu credinţa. Am treabă cu faptul că oamenii trebuie să-şi poată duce credinţa lor, cum vor ei. Poate mama ar fi fost mândră de mine, pentru cele pe care le scriu acum. Poate mama ar fi vrut ca şi biserica din satul ei să se fi întors ACASĂ, aşa cum e în aproape tot Banatul meu. Poate atâtea mame, ce se înveşmântau în numele lor romane ca într-o scurteică de catifea, şi-ar fi dorit bisericile înapoi şi poate mai păstrează o geană de întristare, legat de asta, chiar şi acolo unde n-ar mai fi de păstrat gânduri negre. Aşa, pentru că or fi fost prea multe cele de aici…”

 – spune autoarea în materialul cu titlul Despre cum şi-a dus o mamă copilul peste deal, la botez, unde drama întregii Biserici Greco-Catolice din România este schiţată pe drama unei familii din Transilvania, care acum se strângea într-un sat de lângă Reghin, pentru parastasul mamei episcopului greco-catolic de Oradea, PS Virgil Bercea.

O mai bună înţelegere a unirii cu Roma este utilă întregii societăţi, venind din articolul Pentru ce „şi-a negociat Atanasie Anghel sufletul şi mântuirea”. Ce a rămas după el. E de amintit că în multe din manualele de istorie de acum nu se mai vorbeşte de Școala Ardeleană, spre exemplu, iar istoria, în mare, a greco-catolicilor, inclusiv momentul prim, de la 1700, suferă major. Astfel, dezgroparea lui Atanasie Anghel, de la Alba Iulia, la care autoarea participă, e un bun prilej de trecere în revistă, complex, pe întinderea unei lucrări de disertaţie, ce ar putea ridica orice manual de istorie, a ce s-a întâmplat atunci, cu ajutorul istoricului Ana Dumitran. Redăm un fragment:

„– Atât Atanasie Anghel cât şi Inocenţiu Micu Klein au avut momente când au anunţat că se prea poate să renunţe la unirea cu Roma, datorită nerespectării cererilor românilor, cu care se pornise la drum. Cât de aproape credeţi că au fost de acest lucru? Cum de unirea cu Roma nu pătrunsese spre preoţi, spre credincioşi, îndeajuns de mult până la 1760, astfel încât von Buccow, la recensământul făcut, a găsit situaţia că ortodocşii – sau românii ceilalţi, de e mai propriu spus – au nevoie de un episcop al lor?

– Ameninţările cu renunţarea la unire s-au făcut în momente deosebit de critice, pe care nici Atanasie Anghel, nici Inochentie Micu nu le mai puteau controla. Și oricum fiecare a înţeles altceva prin unire şi a încercat să o manevreze în funcţie de complexul de împrejurări în care a activat şi de o proprie strategie. A da un răspuns corect presupune a aduce în discuţie mult prea multe detalii, care nu ar face decât să-l zăpăcească pe cititor şi, în plus, sunt încă atât de multe necunoscutele, încât nu se pot face decât cel mult supoziţii.

Limitând răspunsul la o opinie personală şi conclusivă, cred că Atanasie Anghel a înţeles că şi-a subestimat partenerii de dialog, înţelegând prin aceştia întregul aparat birocratic austriac. Când a murit, trebuie să fi fost destul de evident că austriecii nu vor mai putea fi înlăturaţi din Transilvania şi că apropierea de catolicismul acum dominant, pentru că era confesiunea împăratului, va costa scump atâta vreme cât protestantismul Dietei va mai putea opune rezistenţă.

În plus, ridicarea neamului său nu se putea face printr-o răsturnare cu susul în jos a ordinii sociale existente, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple dacă diplomele de întemeiere a Bisericii Unite ar fi fost puse integral în aplicare. Probabil că s-a resemnat, dar consecinţa a fost o mare amărăciune, care trebuie că i-a grăbit sfârşitul. Oricum, aşa cum întemeierea Bisericii Unite nu a fost efectul unei decizii personale, a arhiereului, nici dispariţia acestei Biserici nu putea fi decisă doar de arhiereu, aşa că ameninţările lui Inochentie nu au reuşit decât să tulbure şi mai mult apele.”

Cu aplombul şi acurateţea care o caracterizează, Ramona Băluţescu nu se fereşte să spună lucrurilor pe nume, fără ocolişuri, să-i acuze pe cei pe care îi consideră acuzabili şi să-i apere pe cei pe care îi consideră apărabili (cum este, de pildă, Î.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul declarat un „criminal al religiei” pentru că s-ar fi împărtăşit, ortodox fiind, la o slujbă greco-catolică.) De altfel, „cazul Corneanu” este urmărit în detaliu din cauza precizată mai sus, dar şi din motivul, esenţial şi fundamental, că autoarea intuieşte un punct nodal al prezentului bisericesc în tensiunea căscată între forţele reacţionare, tribaliste şi cumva revolute şi cele ale „progresismului ecumenic” cu care, în chip vădit, autoarea simpatizează.

Trebuie vorbit şi despre caracterul istoric şi recuperator al seriei Ramonei Băluţescu. Uzând cu dezinvoltură (şi) de armele istoricului, care, în tradiţia istoriografiei hermeneutice, a renunţat de mult la iluzia obiectivităţii şi neutralităţii reci, autoarea face o imensă şi impresionantă muncă de recuperare istorică. Cartea sa poate fi citită ca un efort de a aduce în faţa cititorului întotdeauna comunitatea mai mică, marginală, jucătorul istoric secund. În ţara milenarei şi neclinititei tradiţii ortodoxe, care nu a pregetat adesea să se comporte mai degrabă dominator şi cinic, ceilalţi au dreptul la naraţiunea produsă de ochiul drept, chiar dacă pătimaş. Şi nu trebuie scrisă această cronică fără a pomeni curajul remarcabil al unei simple jurnaliste care, înarmată doar cu un gând bun şi o tastatură, a purces la o asemenea muncă.

Această muncă de recuperare este dusă, la rândul ei, cu minuţie şi extrem de multă grijă, după cum vedem în evocările nostalgice şi calde, cum este, de exemplu, povestea arhiepiscopului Guţiu. „Istoria moare”, ne spune Ramona Băluţescu, iar revolta în faţa dispariţiei în morişca neantului este un alt filon generativ de mare putere. În faţa acestei perspective nedrepte şi morbide, nemurirea (sau iluzia ei) oferită prin cuvânt este singura dreptate care (mai) poate fi făcută. Oameni ca arhiepiscopul Guţiu, trecuţi prin iadul comunist, personifică şi întrupează fără rest forţa credinţei. O credinţă pe care Ramona n-o înţelege cu totul, ale cărei resorturi logice, cognitive şi existenţiale nu le poate urma cu convingere până la căpăt, dar pe care o respectă atunci când o vede. La capătul celălalt al spectrului, demască şi deplânge ipocrizia credinţei de faţadă, a „ortodoxiei din scara blocului”, de gura vecinilor şi de ochii lumii. Paradoxal, nevoia de patos şi de autenticitate a nereligiosului rezonează cu nevoia simetrică a credincioşilor autentici de a-şi regăsi şi proteja credinţa. Asta pentru că, în ciuda aparenţelor, scepticismul diluat în paginile cărţii nu este necritic şi nemediat, nu este furie oarbă şi nici chestionare totalitar-iacobină. Este poziţie integratoare în lume, este cale existenţială care îşi revendică dreptul de a fi şi care are a lupta cu standardele acaparatoare şi înglobante ale religiei majoritare.

Din acest amestec, deopotrivă ofertant şi solicitant, care, în ciuda eterogenităţii sale marcate, reuşeşte să nu fie vreo clipă disonant, nu puteau lipsi subiectele fierbinţi precum transplanturile şi etica lor. Subiecte fierbinţi nu pentru că sunt în sine aşa, ci pentru că, în dezbaterea lor, este pusă în discuţie chiar capacitatea religiilor tradiţionale de a face faţă complexităţii lumii în care trăim. Într-adevăr, după cum am mai spus, dacă există un potenţial integral recuperabil în religiile tradiţionale, acela este miezul lor de umanitate. Pentru autoare, existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu este în sine secundară. Viabilitatea unei religii se va judeca întotdeauna prin capacitatea ei de face faţă semnificativ schimbărilor lumii în care se încăpăţânează să existe. Dacă ea însă va sacrifica dogmei anchilozate binele fie şi al unei singure fiinţe umane în carne şi oase, atunci ea merită să piară în vâlvătaia istoriei. De asemenea, glosând pe marginea veşnicilor ezitări ale bisericii ortodoxe în marginea unor subiecte sensibile venind dinspre ştiinţă, biologie sau bioetică, Ramona Băluţescu adoptă o poziţie intransigentă şi limpede, aşa cum ne-a obişnuit: religiile trebuie să găsească în ele însele resurse pentru a nu refuza tehnologiile care pot aduce binele concret şi carnal, aşa cum catolicii au reuşit adesea.

Dincolo de problemele greco-catolicilor din România, Ramona Băluţescu priveşte la şi discută şi despre marile momente ale Bisericii Catolice universale. Este singurul ziarist român prezent la Vatican atunci când România îşi primeşte al treilea cardinal din istorie, şi tot singurul om de presă ce participă şi la beatificarea precum şi la canonizarea Papei Ioan Paul al II-lea, de unde nu doar transmite, ci şi ridică întrebări de ordin etic, legate de mecanismul religios contemporan, cărora le oferă propriile ei răspunsuri, deloc de trecut cu vederea, avocatul devenind – nu întâmplător, la un jurnalist ce are şi studii de Filosofie – filosof al noţiunilor:

„Mă uit la creştini, deseori. La evrei. La Zidul Plângerii. La cei ce au zei. La rugăciunile lor. La mijlocitori. La dorinţe. Mă gândesc că, atunci când crezi cu adevărat într-un zeu bun, atoateştiutor, n-ar trebui să ceri decât ce meriţi. Și să te străduieşti să meriţi mai mult. Să împarţi binele nu din dorinţă de răsplată, să fereşti răul nu din frică de bau-bau.

Vedeţi, aici stă pentru mine, chiar dacă nu canonic, cifrul unei beatificări, al unei canonizări. Pentru că, la cât am citit şi am văzut, fiind contemporană conştient cu faptele măcar unuia dintre cei doi papi de care vorbim aici, binele pe care îl făceau ei nu era un bine-bumerang. Suntem tentaţi ca, la sfârşitul zilei, să cuantificăm binele pe care îl facem, cerând. Schimbăm atât de prea rarele noastre momente de generozitate ca pe jetoane de cazinou, în ce am vrea înapoi. Și nu ne recunoaştem ca făţarnici când cerem, zicând: dar sunt om bun, am făcut atâtea şi atâtea, am vrut şi eu pentru mine ceva – confundând nevoile esenţiale cu dragostea noastră de lux, cu lenea, cu satisfacerea pizmei, chiar, cu răul altora.

Eu cred că Biserica Catolică oferă, sfinţind nişte oameni aparte, un îndemn la filtrare a sufletului, un exemplu, un model. Nu îmi închipui pe cineva cu o zi înainte de a îmbrăca pelerina drumului, a renunţării la sine, a jertfei, golind mişeleşte conturile cuiva sau lovind un câine pe stradă. Dar asta e doar problema mea, de închipuire. Pentru că oamenii au un antrenament extraordinar în făţărnicie, şi uită atât de uşor congruenţele logicii…”

Mă apropii de finalul uneia dintre cele mai ambiţioase cronici pe care le-am scris vreodată. Pentru că nu e nicidecum uşor să prinzi în câteva mii de semne întreg pulsul şi patosul unei cărţi atât de diverse, neliniştite, vii şi, totuşi, atât de aşezate cărţi în cinci volume. Catolicii nu este pur şi simplu o carte, este chiar cartea care defineşte pur şi simplu o bună parte din existenţa unui autor bun, hotărât, inteligent şi inimos.

Catolicii, impresionant tom în cinci volume, nu este în primul rând o carte despre catolici. E o carte despre omenie, despre bunătate, despre măsura umanului, despre istorie, despre dreptate şi o carte despre treceri. Ce va rămâne după ce totul va trece? Probabil o privire de nicăieri proiectată în depărtare, măturând melancolic deşertăciunea lumii. Ca în paragraful final al volumului, când, aroganţă şi umilinţă supremă, mintea ziaristului o întâlneşte pe cea a Divinităţii, pe care atâţia o invocă fără a o putea de fapt onora:

„Dar, dincolo de asta, mă întreb legat de cursul lucrurilor, în lumea dreptăţii, pe care creştinii spun că o cunosc mai bine decât mine. Dacă aş fi fost eu Arhitectul, aş fi făcut să existe şi un Rai al plecărilor, nu doar al sufletelor. O masă de aşezat respiraţia, în coate, şi pentru marile plecări... Pentru ultima îmbrăţişare dintre prieteni, şi mai ales, mai ales pentru îmbrăţişările ce n-au mai fost. Îţi dai seama cât de vastă e lumea neîntâmplatelor, a lui «dar dacă»?… Și, oricum, dincolo de toate, aş fi făcut un Rai particular şi pentru trandafirul roz, încă aici.”

O carte substanţială, îndelung decantată, lucrată cu răgaz şi metodă. O carte remarcabilă din toate punctele de vedere.