LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

minunata lume nouă. de la disney cetire

Am ales să scriu despre două cărţi succesive semnate de Elena Vlădăreanu şi publicate într‑o colecţie extrem de selectivă a editurii Nemira, Vorpal, coordonată de Svetlana Cârstean, exact din acest motiv: la patru cărţi pe an, cred că avem în faţă singurul autor al colecţiei care a reuşit să publice două^[1]. Prima observaţie comună celor două cărţi e că autoarei nu-i pasă de (sau că-şi bagă picioarele în, depinde ce registru stilistic preferăm) ideea de convenţii sociale (cele poetice intră în aceeaşi categorie) şi îşi asumă fără nici un fel de probleme această atitudine, venită din marginalitate (socială), ducînd la marginalitate (în raport cu establishmentul literar). Rezultatul e o punere în discuţie, o reformulare a poeticului. Sau a ‘poeticului’. Deci: ce e şi ce nu e poetic? De fapt, există poetic, sau e vorba de o valoare cu care investim o anumită zonă/ o anumită selecţie a realităţii? Ceea ce ni se propune e, de fapt, o selecţie în continuă schimbare, atît prin dinamica proprie, cît şi prin intervenţiile noastre. Una hibridă, impură, confuză, ca realitatea noastră concretă, tratată firesc, cum ar veni, cu un respect măsurat. Măsurat cu aceeaşi unitate cu care simte ea că o tratează realitatea. Și care e tratată literal, deşi şi literalitatea e o ficţiune (sau o iluzie) şi nu e, de asemenea, niciodată inocentă.

bani. muncă. timp liber e împărţit în trei secţiuni, intitulate, fireşte, bani, muncă (cu caracterizarea, deloc inocentă, substantiv feminin) şi timp liber.

În prima, după un moto alcătuit din două citate nivelate, un scriitor (nenumit), preluat de pe Facebook şi Mihail Sebastian, avem o naraţiune, un schelet narativ punctat cu notaţii de replici care reconstituie sub formă de mozaic condiţia de artist free-lancer, într-o lume a proiectelor, proiecţia în creaţia artistică a mentalităţii mercantil-corporatiste dominante în zilele noastre. Problema e cine e publicul-ţintă: insiderii, cei din zona artistică independentă, cei din zona artistică mainstream, unde putem intui o ostilitate reciprocă, outsiderii, adică restul publicului cititor?

Un exemplu:

„Le scrii o poezie şi ei îţi oferă o cafea./ Sau un ceai. La alegere./ Generozitate este numele lor./ 80% dintre voi vă simţiţi deziluzionaţi de starea actuală a lumii/ imigranţi, războaie, nesiguranţă, lipsa banilor, devalorizare, ISIS/ cerşetorii de la metrou, copiii jerpeliţi, drepturile homosexualilor/ modificarea Constituţiei, boli, moarte./ Vestea bună e că explorarea părţii creative a sinelui/ ajută la îmbunătăţirea perspectivei asupra vieţii./ /este dovedit ştiinţific că poezia poate avea un impact pozitiv/ asupra emoţiilor voastre./ iar momentul unei cafele poate fi unul de inspiraţie./ /Priviţi-i: sunt fericiţi frumoşi/ tenul pur nii o cută/ Ca ei vreţi să fiţi”.

Sau, expresie clară a frustrării, a revoltei, asezonată cu (auto)ironie, cu parodierea limbajului mobilizator de ieri şi de azi, pentru a o face mai suportabilă:

„Trebuie să fie clar. Niciun scriitor nu acceptă să citească fără să fie plătit!/ Mobilizarea!/ O să punem noi lucrurile la punct!/ Schimbare scrie pe noi!/ Vom face istoria literară!/ Vom face şi vom drege!/ Vom face marea cu sarea!/ Vom face o mare brînză! Vom face rahatul praf!/ Vom face din rahat bici şi vom face biciul să pocnească!”

Secţiunea muncă se deschide, ca o variantă locală a Dicţionarului de idei primite, cu citate ironice din ‘înţelepciunea populară’:

„Munca este brăţară de aur. Cine nu munceşte nu are. Nu există/ meserie ruşinoasă. Nu sta, că stai degeaba. Fereşte-te de banii/ nemunciţi./ Să nu-ţi fie ruşine de muncă. Omul e dator să/ muncească, să nu-l găsească moartea şezând”.

Apoi, poveşti (auto)biografice care depun mărturie asupra discriminării de gen; expune cazuri, nu condamnă, nu etichetează, cu alte cuvinte, nu e şi jucător şi arbitru. Materie de ştire de ziar, anchetă tv, lucruri ce ţin de sfera jurnalisticii. Dar decupajul şi întreţeserea lor ironică cu poezia propagandistică comunistă le dă un impact neaşteptat.

Partea a treia e Brave New World în versiunea ei cît se poate de reală: un discurs clar angajat, uşor ironic, colaj de idei primite, provenind din zona neoliberală, subminat la fiecare pas: „Timp liber înseamnă timp pierdut”, ca prim exemplu. O lume de-abia anticipată naiv de Timpuri noi a lui Chaplin:

„Cine îşi permite astăzi timp liber e ori inconştient ori nebun. Ori a primit o moştenire cu multe zerouri.Timpul liber este o utopie. Oamenii trebuie să înţeleagă că dacă nu vor să fie înlocuiţi trebuie să se dovedească a fi în stare să lucreze cât mul în condiţii de stres, să arate rezistenţă şi disponibilitate. Da. Le cerem să-şi sacrifice ceea ce neinspirat a fost numit timp liber, pentru că noi le oferim mult mai mult: un loc de muncă, un venit sigur, un scop. O familie”.

Trecînd la cea de-a doua carte^[2], i-am putea spune alte amintiri din copilărie. Una, clar, demistificată, deposedată de aura inocenţei; dacă mai era vreo ezitare, titlul, în asociere cu ilustraţia copertei, unde elementul cel mai vizibil e o figură albă, fără alte detalii vizibile în afara cravatei de şoim al patriei, ar trebui să ne lămurească numaidecît. Modalitatea aleasă e aceea a unui album de poze cu morţi, cum sînt toate albumele cu poze de la un moment dat încolo, o zonă a amintirilor, de obicei ocultată din diverse motive.

Să spunem, evocarea unui coleg de şcoală mort în urma unui accident stupid – o poveste spusă rece, cu un pic de ironie în detaliile ‘poetice’:

„tu, frati-tu, cu un an mai mare, şi văr-tu, cu trei/ tocmai îşi luase permisul/ aţi şeruit o maşină/ seară de martie frumoasă, miros de zambile, narcise, miorlăit în/ aer, alea alea/ faleza pustie/ oricum noaptea era o beznă de-ţi băgai mâinile-n ochi,/ şi acum e la fel, mai calm/ trei băieţi cu părul în vânt/ geamurile maşinii lăsate/ mi-era drag de tine/ erai cuminte şi bun şi tu singurul îmi spuneai elena/ când toţi îmi spuneau vlădăreanu/ şi nici mâna pe fund nu mi-ai pus/ deşi ai fi putut s-o faci/ v-au găsit a doua zi pe toţi trei blocaţi în maşină pe fundul/ canalului/ şi acum am într-un dulap acasă la maică-mea/ unde până nu de mult a fost şi acasă la mine/ diploma ta dintr-a IX-a/ luaseşi menţiune şi din nu ştiu ce motiv nu ai ajuns la serbare/ şi mai am şi un volum de Sorescu/ Elevului Dumitru Sergiu, succes în viaţă! Iunie ’97”.

Ori traume, fizice şi/ sau emoţionale, inevitabile sau nu, legate de cei din jur, de societate, de vîrstă, într-un cuvînt, experienţa care te marchează, te fac să devii cum eşti şi pentru care există speranţa exorcizării, de pildă, prin creaţie:

„nici măcar băieţii nu o necăjeau pe dănuţa/ nimeni nu o trăgea de cozile ei lungi apetisante/ când stăteam lângă tine miroseai a gentuţă de vinilin a măr a biscuiţi/ cu două zile înainte/ la cântarea româniei am spus o poezie cu trandafiri roşii şi/ partid/ în locul tău, că nu ai apărut/ m-a pocnit şi pe mine atunci tovarăşa/ jap una pe un obraz jap pe celălalt/ cu mâna ei grăsuţă şi rea/ la casa de cultură a sindicatelor din constanţa/ mă agăţasem de mama întârziasem/ aveam ie şi fotă şi ciorapi trei sferturi pentru dansurile populare/ şi tovarăşa era furioasă pe tine/ o lăseaşi baltă cu căcatul de poezie cu trandafiri şi partid/ taman la faza judeţeană/ şi acum trebuia s-o spun eu şi mie nu-mi plăcea/ doar ce-ţi doresc eu ţie dulce românie îmi plăcea/ şi jap jap/ dar am diplomă pe care scrie/ premiul I recitare cântarea româniei/ faza judeţeană 1987”.

Cu un termen mai nou, dar denumind o realitate pe care nu m-aş încumeta s-o categorisesc drept eternă, dar ţinînd totuşi de un strat profund al etologiei umane, putem vorbi şi de bullying:

„erai deştept şi rău/ părul lung negru cârlionţat îţi curgea mereu pe ochi pe faţă pe buze/ privirea ta verde fulgera în dreapta şi‑n stânga/ un deget nu mişcai ca să rupi misterul/ nu mă lăsai niciodată să copiez la fizică unde eram bâtă/ totuşi mi-erai drag/ ce ştiam eu/ săream cu gura pe ei şi-i ameninţam că nu le mai zic nimic la/ română/ dar ei nu şi nu o ţineau langa cu gărgăriţă şi buburuză/ langa o ţinea şi maică-mea cu maică-ta/ mă iubeai nu ştiu de unde o scosese maică-mea/ doamnă ne încuscrim se afla şi maică-ta‑n treabă/ ne încuscrim o pulă aş fi spus eu dar eu nu vorbeam niciodată urât/ futu-te-n gură să te fut mi-ai spus când am trecut pe lângă tine/ erai a douăşpea, cel mai grozav de la mate-info/ golănaş/ purtai pălărie şi toată lumea spunea că ţi-o pui cu profa de francă/ în a unşpea/ mă scurgeam pe lângă pereţi/ pe holurile liceului/ dimineaţa pe drum numai aşa îmi bubuia creierul/ liceu-cimitir-al-tinereţii-mele/ atunci nimeni nu cânta în medgidia cu atât mai puţin eu/ dar acum aş susura o noapte-ntreagă în microfon/ liceu-cimitir-al-tinereţii-mele/ şi nu erai singurul orice băiat/ simţea să-mi spună ceva din această sferă semantică/ atunci când trecea pe lângă mine/ cu degetul mijlociu îmi şi arăta cum se face/ eu mă credeam invizibilă/ şi totuşi era ceva ce mă dădea de gol/ ei imediat îmi arătau cum se face/ eu mă credeam invizibilă/ acum asta ar purta un nume/ atunci probabil făcusem eu ceva/ meritam/ eram plină de coşuri şi de teamă/ mă miroseau/ mă înconjurau ca o haită/ mă îmbrăcam cu rochii făcute de maică‑mea/ când toate fetele de la turci cu blugi cu trei numere mai mici/ tricouri mulate mocasini/ mai eram şi olimpică pe deasupra exact asta îmi lipsea/ şi ochelari băga-mi-aş/ nu ieşeam în pauze doar veneam şi plecam/ scurgându-mă pe lângă pereţi/ te-am căutat pe face şi ţi-am dat add/ pari om normal/ eşti gras şi ai o fetiţă”.

Trăgînd linia şi încheind socotelile, o ‘normalizare’, o aducere la pragul suportabilităţii a relaţiei cu lumea. Și, de asemenea, o încercare de a o schimba, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale.

^[1] Elena Vlădăreanu, bani. muncă. timp liber, Bucureşti, Nemira, 2017.

^[2] Elena Vlădăreanu, minunata lume disney, Bucureşti, Nemira, 2019.