LECTURI PARALELE
Simona Constantinovici
eseistă, Timişoara
Învăţăturile fiului către tatăl său[1]
Ultima carte publicată de Ciprian Vălcan, în 2019, la Editura Eikon, se intitulează Socrate şi portăreasa. Un titlu care intră în seria alăturărilor inedite, cu care ne-a obişnuit, de-a lungul timpului, autorul. Eseistul-filosof mărturisea, nu demult, că, fiind forţat să trăiască în spaţii înguste, să scrie, la propriu, cu caietul pe genunchi, a început să reducă radical din dimensiunea textelor sale. Prin bizară contaminare, acestea şi-au diminuat corpul, şi-au concentrat conţinutul, devenind pastile, eseuri de mici dimensiuni ori aforisme. Legătura cu spaţiul în care creează mi se pare definitorie pentru înţelegerea acestei cărţi.
Aforismul, specie cultivată de filosof, este o mostră de fragmentarism. Acţionează pe spaţii înguste, îşi delimitează cu precizie matematică unghiurile. Spaţiul său de manifestare îşi resoarbe suflul (respiraţia & expiraţia) în cuvinte. Și, totuşi, tehnica spaţiului limitativ, fragmentar, nu se traduce printr-o textură haotică. Dincolo de dimensiunea textului, scriitura sa e tapetată cu idei percutante, paradoxale. În aura reflecţiei reci, rămâne întotdeauna un ceva pur, indefinisabil. Ar putea fi o undă rebelă, de umanism fortificat, pe măsură ce textul îşi umple contururile.
Pastilele comunică între ele, îi revine cititorului să le reasambleze. Avem piese ale unui puzzle. Multe dintre idei se găsesc şi în alte cărţi publicate de autor, asemenea unor vase comunicante. Sunt toposuri care revin într-alt veşmânt, sub clarobscurul unui alt cadru. Translaţia se face în numele unei armonii a întregului, pe care fiecare pagină o conţine, chiar dacă, uneori, nu la vedere. Filosoful înregistrează necontenit idei proaspete sau defuncte, precum un filatelist, timbre rare:
„Filosoful e un necrofil – colecţionează cadavrele ideilor.” (p. 108).
Lumea ideilor se intersectează cu lumea de lângă noi. Cultura devine, astfel, un imens recipient în care curioşii privesc ca prin vitrina unei brutării vintage. Un spaţiu cald, ca brutăriile pariziene, frecventate de autor în anii de studiu sau, mai apoi, când a fost invitat să conferenţieze ori când i s-au oferit diverse burse. Comparaţia s-ar fi putut suda în jurul unei alte vocabule, dar brutărie mi se pare un lexem potrivit cu ceea ce transmit aforismele de-acum, în stratul lor cel mai profund.
Întregul volum stă cumva sub aburul cald al dospirii unor idei. Unele, multe la număr, extrase direct din interacţiunea cu cotidianul, altele, chiar din lumea onirică, proprie sau povestită de soţie. Transcrierea acestor frânturi din vis se transformă în proze scurte, de maximum zece rânduri. Visul redus la esenţa unui desen:
„Imediat după ce Gilda termină de povestit visul, simt nevoia să rostesc cu voluptate: Degas, danse, dessin…” (p. 76).
Și totul se închide, la finalul paginii, în plasma unui aforism, în aparenţă, plăpând, cu alură de schiţă a unui tablou prerenascentist:
„Să fii vrăbiuţa Sfântului Francisc…”.
Aproape fiecare pastilă conţine o trimitere culturală. Intertextualitatea vădită a speciei cultivate de filosof nu poate fi ignorată. La Rochefoucault, Montaigne, Amiel veghează, ca nişte modele de necontestat.
O carte care îşi extrage noima din grotescul şi absurdul existenţei. Foarte potrivită pentru timpul pe care-l trăim. Ciprian Vălcan trage masca de pe figura apocaliptică a realităţii de azi. Îşi asumă riscul de a o contempla în toată nuditatea ei, de a o arăta cu degetul, de a o pune la stâlpul infamiei. Din dialogul dintre tată şi fiu, de tip stop-cadru, fixat în colţuri şi întrerupt în semantica unui prezent denaturat, monstruozitatea omului modern transpare ca-ntr-o pictură de Goya:
„Vlăduţ mă previne:
„O să vezi, vor exista într-o zi oameni cu două capete.”
Mă abţin să-i spun că aş prefera ca omul să-şi păstreze capul pe umeri. Mi-e teamă că umanitatea viitorului nu va fi alcătuită din indivizi cu două capete, ci mai degrabă din acefali.” (p. 100).
Ca o notă particulară, în acest volum, mai mult ca în celelalte, apare figura fiului, a lui Vlăduţ. Sunt intruziuni textuale, un fel de poieniţe în care auzi cum creşte iarba, care dau seama despre logica unui cotidian firesc, din care nu poate să lipsească semantica locuirii, a lui acasă. Copilul se află pe urmele tatălui, al filosofului pe care-l admiră şi îl ia ca model incontestabil. Deşi diferenţa de vârstă ar putea să creeze discrepanţe în comunicare, lucrul acesta nu se întâmplă. Întrebările pe care fiul i le pune tatălui se ridică la nivelul aşteptărilor, uneori depăşindu-le prin acuitate şi prin firescul exprimării, la o vârstă când copiii sunt mai degrabă sclavii jucăriilor de tot felul, ai gadgeturilor ori ai mingii de fotbal, în cazul băieţilor. Dialogul dintre tată şi fiu e spontan, ilimitat. Viaţa de zi cu zi se scrie sub acest parteneriat infailibil.
Cu o mamă poetă, obişnuit de mic să asculte şi să recite poezie, Vlăduţ nu va ezita să dea o definiţie neaşteptată acestei specii de creatori:
„Poeţii sînt uşori ca o pană, sînt fragili, dacă le-ai da cearşafuri roz şi perne roz şi i-ai pune pe un pat cu păsărele, ar muri de inconfort.” (p. 65).
Fragmentarea textului, dezintegrarea ideatică, servesc şi unei filosofii de tip nihilist. Nu e lipsit de noimă faptul că, încă de la început, prima întrebare a băiatului de şase ani este legată de culoarea nimicului:
„Ce culoare are nimicul?” (p. 9).
(Un posibil răspuns, ca un ecou din care cromatismul este extirpat, aflăm la p. 56:
„Dumnezeu creează lumea din nimic. Diavolul se foloseşte de nimicul din noi.”.)
De fapt, investigaţia în lumea culorilor continuă peste ani:
„Eu cred că pe vremea oamenilor peşterii totul era alb-negru. Abia acum a devenit color.” (p. 73).
Substanţa cărţii rezidă şi-n această caustică investigaţie, în zona unui concept care a dat, în istoria umanităţii, felurite abordări.
Cioranian convins, Ciprian Vălcan creează sub influenţa maestrului. Aforismele sale se hrănesc, pe de o parte, din cinismul gândirii cioraniene, pe de altă parte, din exuberanţa ei. O notă distinctă apare, însă, la Ciprian Vălcan. Textele sale-s secătuite de orice poeticitate. Îmbrăţişează o formă de cinism care cade sec, asemenea unei lame de topor în miezul unei realităţi polimorfe:
„Diavolul nu îşi petrece vacanţele la safari, ci ghemuit în curtea bisericii.” (p. 23); „Să muşti peruca aproapelui tău…” (p. 37); „Zeii omului rezidual sunt tartinabili.” (p. 51); „Animalele moralistului: ciorile şi hienele.” (p. 53); „Avem tot mai mare nevoie de sfinţi care scot panglici pe nas.” (p. 83); „Filosoful poate să se salveze doar adoptînd costumul de clovn.” (p. 107); „Să trăieşti într-o lume în care singura formă de artă acceptată să fie crearea baloanelor de săpun…” (p. 133).
Moralist căruia-i repugnă statutul de postmodern, jongler în lumea cuvintelor, Ciprian Vălcan continuă să-şi rafineze stilul. Gândirea sa incisivă naşte relaţii semantice insolite, care combină, în regim nominal, indici culturali cu însemne ale banalităţii cotidiene. E de ajuns să ne oprim asupra celor 22 de titluri sub care se grupează şi vieţuiesc aforismele sale: O după-amiază la Paşcani, Socrate şi portăreasa, Tersit şi revoluţia, Diavolul şi contabilii, Melancolia samuraiului, Céline şi baba, Brahmanul şi măgarii, Lempicka şi moliile, Luxemburghezul şi hienele, Imperiile papagalilor, Lenin şi insectele, Cîinele lui Hukley, Hegel şi vrăbiuţa, Un Singapore al filosofilor, Kant şi beţivul, Adorno şi maimuţele, Molloy şi lupii, Lumea îmblînzitorilor de broaşte, Honorius şi găinile, Craniul lui Descartes, Jeff Koons şi pisica, Pantalonii lui Basquiat.
Decupajele sunt extrem de bine extrase din buzunarele zornăitoare ale cotidianului. Devin fascicule ale unei minţi treze. Nimic destabilizator. Mecanismul e uns cu substanţă de cerebralitate, nu se întrevede nicio capitulare. Nu detectăm vreo formă obscură, de labilitate discursivă. Nimic nu trădează efortul conceperii acestor pastile. Pare că autorul le scoate din mâneca sa fermecată, precum, pe scenă, prestidigitatorii, în numere eterne de magie.
Paradoxul semantic este arma principală a filosofului, o subtilă modalitate de a se fixa în aerul toxic al timpului postmodern, prin cultivarea unei tradiţii occidentale de anvergură, de tip clasic, în pofida caracterului ei lapidar. Împrumută de la Montaigne acea trăsătură esenţială a stilului, simplitatea în stare a reînnoda firele unei expresivităţi pierdute. Între maxima lui Rochefoucauld şi eseul lui Montaigne, aforismul lui Ciprian Vălcan face loc unui alt tip de discurs, al fiului.
Prin aforismele sale, prin fragmentele cu sâmbure moralizator sau prin caracterul caustic al verbului, Ciprian Vălcan înregistrează dinamica realităţii proxime, al cărei martor şi neobosit actant este. Viaţa cotidiană serveşte drept stimul. Plimbările lungi şi exoticele călătorii, de asemenea. Din acestea îşi extrage forţa limbajului. De fapt, între prezentul trăit punctual şi trecutul vizitat prin cărţi nu există falii majore. Lichidul erudiţiei circulă nestingherit, dar poate că nu în acest fapt constă amprentarea gestului, ci în uşurinţa cu care strecoară în concentratul de stil bulbii prezentului, o felie de temporalitate care se reface continuu, ca jăraticul în străfundurile focului unui cuptor vintage, dintr-o brutărie pariziană.
[1] Ciprian Vălcan, Socrate şi portăreasa, Editura Eikon, 2019