POEZIE
Eugen Barz
poet, preot ortodox, Madrid
Fiul cel bun
Ca un tunel de nori ne învăluie,
profeţii Îl pândesc de după perdele,
se vede pe chipurile lor culoarea speranţei.
E Fiul cel Bun, există pentru călătoria în vieţile noastre,
va încuia moartea pe care am udat‑o cu apă
rătăcind în jurul ei ca nişte versuri facile.
Deodată totul se transformă,
soarele se ascunde, stelele cad,
El se împreună cu liniştirea,
sângele se desparte de apă,
rămân doar mânile‑I albite ca neaua
şi steagul Lui în noi,
pentru atunci când carnea se va prinde iarăşi de oase.
Ucenicie
Ridic fruntea
să‑mi crească solzi lucitori,
ucenicesc cu Petru
mersul pe ape,
cu Profetul Isaia în dans
prind aripi
pe valuri
şi mă împărtăşesc
în liniştea Pescarului.
Straja de noapte
La stâlpul infamiei sihastrul
despică drumul
cu ochiul lui de piatră,
sângerează după fiecare rugăciune,
îngerul lui
a prins solzi
şi lacrimi.
O dată pe an,
lângă straja de noapte
se iau amândoi de mână
şi zboară.
Chemare
Ca un nevolnic mă agit
cu inima întinsă peste tot
şi totuşi e primăvară,
curg jgheaburile
ca pietricelele‑n nisip,
mi se face de moarte
fără să am toate actele
în regulă.
Mă cheamă lătratul
câinelui din curte
şi glasul Domnului
spre altă copilărie.
Teii de la Cernobîl
Bolnav sorb
din paharul înalt
în peştera cu texte sacre
îngân cântec
teilor de la Cernobîl.
Caii din stepă
au izbit capetele
de cer,
până la sânge.
Lepros
Un deşert se aşază alături,
sunt leprosul fără vecini, fără casnici, fără prieteni,
căptuşit cu greaţa ca lâna rece pe piele
o iau la sănătoasa,
aud vocile coastelor mele
răstignite între ţipete fantomatice,
fiecare cuvânt se scaldă în alt întuneric
şi se revarsă peste tot corpul.
Răul se face mai rău
trec un cimitir îndoielnic,
la poalele lui zugrăvesc o icoană,
are toate datele mele de glorie.
Urban
Ca ieri şi alaltăieri
oraşul mă strânge de tâmple,
lustruieşte dimineaţa cu maşinării de import,
îmi târăşte viaţa în stup istovit,
singur sufletul nu se lasă răpus
de gardienii libertăţii impuse.
Voi radiografia poemele de peste noapte,
aşez deasupra fiecăruia
nume din biblioteca lui Moise
cu rugăciunea inimii pe buze
ca un călugăr athonit.
Tânguire
Rugăciunea mea nu mai are aripi,
eu însumi i‑am crestat încheieturile
cu tăişul păcatului,
viaţa mea a prins miros
de sat părăsit,
cu pomi fără rod
şi fără îngeri păzitori.
Le‑am găsit cândva
într‑o singurătate albastră,
pe cursul unui imn răcorit de un râu,
dar cu toate creioanele
de colorat
le‑am astupat ochii.
Strofe întregi am năclăit
în cuvinte deşarte
şi am strigat declaraţii false de dragoste,
până le‑am diluat sângele.
La Sărbătoarea Sfinţilor fără Nume,
le voi dărui aripile mele,
din carnea remuşcării
voi rosti litanii
ca un glas în pustie.
Fără să te întrebi
Fără să te întrebi de vei putea trece
peste cruzimea ei,
anulezi ceea ce eşti şi ştii,
plăsmuieşti o realitate care ar fi fost,
dar nu este.
Păşeşti prin mlaştină,
fierbinţeala ei înfige în tine
fulgere ieşind din fiecare umăr
cu braţe cu tot.
Fericit vei fi să ţi se zdrobească
fluierele picioarelor.
Iertare
Ar trebui să dau iertare celei plecate departe,
de pe norul ce adapă grădinile în iulie
aplaud graurii când îi ciugulesc din palmă,
din raiul ei rotund ca un uger aduce imn minţii mele
tulburate de păru‑i despletit.
Râsul ei îmi aminteşte de drumul împreună,
două umbre zglobii ieşind pe sub bolta înaltă
spre livezile cu lauri.
Părea că o întâlnesc prima oară,
că nu ne cunoştem,
râdeam fericiţi asemenea unor fiinţe de dinainte de a fi.
Mă depărtez s‑o privesc ‑ pare că fac asta de multă vreme
cu ochi negri de temere ‑
ca şi cum aş căuta o clipă anume,
ca şi cum scenele împreună nu ar fi fost adevărate.
Nu va fugi dintr‑o inimă atît de largă,
am colorat uliţele cu pomi roditori,
fluturi se joacă în părul ei,
îngerii sună din trâmbiţe,
leul şi mielul beau din aceeaşi fântână.
Mângâiere
Liniştea Ta Doamne,
mă mângâie
ca atunci când mama
mi‑a sărutat
prima oară pleoapele.
Acum ştiu cum se plânge de bucurie
când albul deşertului
se lipeşte de mine.
Dacă‑mi astup urechile,
Îţi aud liniştea.