logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 

Medicina şi literatura se bat cap în cap?

Cu doctorul şi scriitorul Ion Corlan[1]

 

logo

„Îmi place să scriu dimineaţa şi să nu fiu deranjat. Am locul meu, rezervat, hârtiile rămânând acolo până la următoarea întâlnire. Este vorba, în fond, de un mic ritual. Fac ordine pe masă, pun cafeaua alături şi mă concentrez. Ca să reuşesc ceea ce mi‑am propus, trebuie să mă transpun şi să intru în atmosfera şi pielea fiecărui personaj. Pentru asta însă, confortul psihic este absolut necesar. Este important să fiu relaxat, calm, rupt de celelalte probleme, altfel ratez. Sunt multe situaţii când scriu în gol şi din zeci de pagini reţin doar câteva rânduri. Este şi motivul pentru care reiau de mai multe ori acelaşi capitol sau aceeaşi scenă, trecându‑le prin diverse variante, dar dacă nu am inspiraţie, dacă nu reuşesc să mă transpun, ceea ce scriu este fără viaţă. Nu am complexul paginii albe, deoarece nu mă aşez la masă să scriu dacă nu am ideea. Ideea este esenţială pentru mine, înainte de a începe scrisul”.

 

– Medicina şi literatura se bat cap în cap?

În mod sigur nu se bat. Nici de completare nu cred că poate fi vorba. Există o anumită mentalitate legată de cultura generală a medicilor, poate şi datorită faptului că aceştia toată viaţa lor o ţin tot prin examene. Dacă n‑au pile! Nu, medicina îi împinge, pe cei care o studiază sau şi o practică, spre literatură şi în general spre artă. Înclinaţia, gustul pentru frumos, receptarea fenomenului artistic, a calităţii unei opere de artă etc. sunt înscrise în zestrea genetică a fiecăruia. Aşa a vrut Creatorul: ca totul să fie programat.

 

– De ce e nevoie să fii un scriitor bun?

În literatură, în general în artă, două cerinţe sunt esenţiale: talentul şi ideea. Stilul se face oricum, dar ideea, dacă nu există, nu se poate duce la capăt modelul imaginat. Talentul, un fenomen complex, merge de mână cu ideea prin universul ce se vrea creat. Fac parte dintre cei care consideră talentul, nu un har, ci un dar. Din păcate, în ziua de azi şi din motive bine întemeiate din ce în ce mai puţini medici se trezesc la sfârşit de săptămână cu o carte în mână. Medicina în esenţă este dură şi relaţia dintre medic şi pacient, chiar dacă ajunge la o anumită intimitate (încrederea oricum trebuie câştigată) trebuie menţinută în limitele lucidităţii, ale obiectivităţii actului medical. Nici nu‑i bine ca medicul să plângă la pieptul bolnavului împreună cu acesta. Actul medical – în esenţă un act creator – nu este o melodramă aşa cum se întâmplă prin filme sau chiar în diverse romane, ci un act lucid, complex, un act care, trecând peste slăbiciunile omeneşti inerente, se face la rece. Cu timpul se produce o altfel de receptare a acestuia de către medic.

 

– Adică s‑a produs imunizarea…

– Nici nu s‑ar putea altfel. Este vorba despre acea „dezumanizare” a celui care practică medicina, care până la o anumită limită este necesară pentru un act medical de calitate. Gândiţi‑vă la intervenţiile operatorii de anvergură, mai ales cele din urgenţă. Romanticii, visătorii, cei care‑ar vrea să culeagă idealuri din romane – mă refer la medici, nu le pot transpune în practica medicală sub formă de melodrama.

 

– Care e cel mai mare inamic al scriitorului?

Timpul este cel mai mare duşman al omului. Orice altă profesie mi‑ar fi oferit mai mult timp liber pentru scris. Relaţia medic – scriitor, atât de plastic definită de Cehov, este supusă în felul nostru atacului unui duşman inflexibil: Timpul. Diagnosticul trebuie să fie complet, cuprinzând şi completând, sugerând prognosticul. Ce contează în precizarea lui? Datele obiective. Acestea sunt luate în considerare. Reduci o viaţă la o singură frază sau, şi mai dur, la un singur cuvânt. Durerea cumplită uneori, tristeţea, depresia cu ale ei viziuni lucide, precise asupra absurdităţii vieţii, focul mocnit, ascuns cu grijă de cele mai multe ori, suferinţa,,din spate’’ care în cele din urmă rămâne numai a ta trebuie date la o parte, pentru că acestea sunt subiective şi irelevante. Rămân datele obiective, atâtea câte sunt culese cu exigenţă, dar şi cu mare regret. Atât cât ai sau crezi că ai la dispoziţie ca să stabileşti dialogul acela dur şi‑n care nu te poţi recunoaşte. Şi‑atunci, dacă sunteţi de acord cu altă ocazie o să revenim, pentru că în cele din urmă dialogul este partea cea mai densă a vieţii.

 

– Am venit la doctor, recomandaţi‑ne câteva pilule pentru fericire.

Poezie: Eminescu, Topîrceanu, Arghezi, Nichita Stănescu, Labiş, Coşbuc. Teatru: „Rinocerii”, „Cântăreaţa cheală”, „Pescăruşul”, „Livada cu vişini”, „Şase personaje în căutarea unui autor”, „Un tramvai numit dorinţă”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Romane: „Idiotul”, „Fraţii Karamazov”, „Bătrânul şi marea”, „Roşu şi negru”, „Lolita”, „Ana Karenina”.

 

– Cu talentul te naşti, ţi‑l cultivi, ce credeţi?

Am mai spus: talentul îl văd, atât cât există, ca un blestem. Blestemul de‑a crede în vis, de‑a crea o lume fictivă şi dacă se poate s‑o poţi pune în mişcare pe o scenă şi să ai revelaţia palpabilului. Este vorba de o lume, pe care, înainte de‑a o construi până la capăt, simţi nevoia s‑o oferi. Un univers pe care îl dai şi golul ce rămâne aşteaptă deja să fie umplut cu altul şi... tot aşa.

 

– Dacă e să puneţi sub microscop lumea scriitorului, ce vedeţi acolo?

Lumea scriitorilor îmi pare ceva ficţional, visuri, obsesii, reuşite, dezamăgiri, invidie – uneori patologică. Ei, scriitorii, par prizonierii unei structuri extraterestre. Pe toţi îi conduce blestemul prin labirintul scrisului pentru că ceva acolo, în acest labirint stă viu: Visul. El te cheamă, nu‑ţi dă pace, te obsedează, îţi transmite starea aceea de frustrare permanentă, trăgându‑te într‑o luptă dinainte pierdută.

 

– Și ce mai rămâne din lumea imaginată – creată, în cele din urmă?

– Tot visul.

 

– Cât timp?

– Nu are importanţă răspunsul, îl acceptăm în schemă pentru că tot el – visul – prin lumea nou creată ne duce în transă, oferindu‑ne – prin scris – scurte perioade de fericire, uneori paroxistică. Este totuşi extraordinar să te transpui, să construieşti o lume s‑o pui în mişcare, să‑i găseşti alternative, dându‑i energia universului tău, care mereu, mereu se goleşte.

 

Ce relaţie aveţi între medicină şi literatură, care e „soţia” şi care e „amanta”?

– Revenind la relaţia medic – scriitor, medicină – soţie, literatură – amantă, am făcut concesii după concesii amantei, unele cu mari regrete, făcând eforturi să nu‑mi neglijez soţia, să‑i fiu loial. Fiecăreia în parte, într‑o altfel de relaţie, i‑aş fi putut da mai mult, în mod sigur.

 

– Ce simţiţi când citiţi o carte bună?

– Simţi ceva miraculos când citeşti o carte bună, un sentiment adânc, ce‑ţi prinde fiecare fir nervos al trupului, fiecare fibră din corp, te transfigurează transportându‑te dincolo, într‑un univers magic. Un sentiment egalat de creaţie (dar cititorul devine co–creator!) sau poate de dragoste, însă dragostea o găseşti acolo, citind, o dragoste căreia i te dărui căutându‑i rezolvare prin tine.

 

[1] Acesta este ultimul interviu pe care ni l‑a acordat scriitorul‑medic, Ion Corlan. (Carmen Neamţu)