logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

RESTITUIRI

 


Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

 

Alexandru Macedonski (1854‑1920)

Balcanic la origine, numele lui derivând de la Macedonia, fiul generalului, a fost cel mai contestat scriitor român. La aceasta a contribuit el însuși, devenind victimă a propriului său orgoliu.

Posteritatea i‑a fixat un binemeritat loc în istoria literaturii române de la sfârșitul veacului al XIX‑lea și începutul secolului al XX‑lea.

Personalitatea plină de contradicții, pentru care lumea n‑a fost altceva decât propria‑i reflecție despre univers, opera macedonskiană s‑a bucurat de aprecieri din partea criticii și istoriei literare românești care i‑au descoperit noi valențe, sporindu‑i totodată posibilitatea receptării prin timp.

Până în jurul anului 1890, Macedonski nu se impusese ca un poet original, deși debutase cu aproape un sfert de secol înainte, fiind nimic altceva decât un continuator talentat al pașoptiștilor, ai căror urmaș s‑a vrut mai ales în alegerea tematicii. În ultimul deceniu al secolului XX‑lea poezia sa surprinde prin imagini îndrăznețe, prin armonii nemaiîntâlnite, iar farmecul ei deosebit alterna de la ușoare accente de bucurie și extaz, până la fiorul abis perceptibil al unei melancolii sensibile.

Al. Macedonski s‑a orientat spre Ardeal chiar de la debut, prima sa poezie, Dorința poetului, apărând în „Telegraful român”. Multe dintre poeziile sale au fost reproduse, apoi, și de alte publicații din Transilvania.

Intrând cu zgomot și încredere în politică, Al. Macedonski intuia în acest pas realizarea aspirațiilor sale, spre vârful piramidei sociale, fără eforturi, ca ceva ce i se cuvenea firii lui independente și sfidătoare. Atmosfera timpului fiind antimonarhică, aceasta se conjugă în mod armonios cu caracterul său protestatar, neconformist, poetul ajunge în conflict cu societatea vremii.

Atacurile lui Al. Macedonski s‑au manifestat la un moment dat în mod direct la adresa monarhului, prin versuri. Astfel, poezia 10 Mai în care transpare atitudinea lui antidinastică, e reprodusă la scurt timp și de „Lumina” (Arad) din 12 iunie, 1873.

Ce sentimente l‑au îndemnat pe poet ca în 1910 să‑i scrie lui Carol I, cerându‑i ajutor material și, călcându‑și pe inimă, invocând meritele sale literare și serviciile tatălui său, este greu de presupus. Cert este că scrisoarea ce‑o reproducem, cercetată la Muzeul Literaturii Moldovei din Iași, nr. 4824/1‑2, reflectă una din acele contradicții specifice caracterelor neliniștite, egocentriste, ajunse în pragul umilinței și dezechilibrului

        

Majestate,

În momentul de a mi se vinde prin licitație publică puținul mobilier pentru suma de trei sute de lei, recurg la prea înalta Voastră mărinimie spre a fi salvat din această crudă și dezastroasă situațiune.

Majestatea Voastră, care în orele de restriște a fost totdeauna pentru mine mântuire, va pune și de astă data suferința mea în cumpănă cu bunătatea Dumnezeiescului ei suflet.

Sunt Sire, cu cel mai adânc respect, prea devotatul și veșnic recunoscătorul Majorității Voastre, prea umil supus, Al. Macedonski, str. Teilor, 174

Majestății Sale Carol I, Rege al României.

 

Cererea e însoțită de o scrisoare în limba franceză, cu data de 14 mai 1910, expediată din str. Teilor, 174, București, D‑lui Louis Basset, secretarul M.S. Regelui Carol I, prin care autorul îi explică mai pe larg situația sa.

În același timp, Mirea V. Stănescu, redactorul responsabil al revistei „Gura satului”, care cu nr.28/1871 a apărut la Arad, a fost unul dintre propagatorii poeziei macedonskiene în Ardeal, găsind în unele dintre versurile sale, mai ales din prima perioadă a creației o dârză atitudine antimonarhică. Semnificativă în acest sens fiind La patria, apărută în nr.1/1874 a revistei arădene, reprodusă după „Oltul” din 30 septembrie 1873. Același redactor îi publică pentru prima dată „În gura satului” poeziile Sărac și curat și Șarpele și pita, care au fost reproduse apoi și în „Oltul”. Ca tematică, prima poezie demască servilismul, lingușirea, pe cei care se bagă „slugă pentru bani la tirani”, fiind foarte edificatoare, pentru convingerile poetului, reflecțiile din versurile‑refren de la sfârșitul celor patru strofe câte are poezia:

„Decât slugă la ciocoi / Mai bine cioban la oi !”

În ordine cronologică, următoarele colaborări ale lui Macedonski sunt: Mama și Țara din „Lumina”, nr. 56/13‑25 septembrie 1873, p. 266, datată: București, 1 septembrie 1873 și Improvizație, din nr 67, apărut la 28 oct.‑ 9 nov. 1873, p.315, datată: București, 29 august 1873 și dedicată amicului său, Vasile Cosmiadi.

Ca o dovadă a aprecierii poeziei lui Al. Macedonski, după 1900, librăriile arădene Diecezana, Tribuna și Concordia au pus la dispoziția admiratorilor poetului unele exemplare din opera sa, pentru ca după trecerea acestuia în lumea umbrelor dantești, ziarul lui Vasile Goldiș, „Românul” să‑i publice poeziile Cântecul ploaiei, Naiada, Epoca de aur și În noapte. Primele două sunt creații mai vechi ale lui Al. Macedonski, apărute în 1886 și 1896, iar celelalte, în 1892 și 1913.

Contradicțiile sale utopice îl vor pune în conflict nu numai cu Junimea și Titu Maiorescu și cu V. Alecsandri, I. L. Caragiale și chiar cu M. Eminescu, care îl luase în vârful peniței sale, în coloanele „Timpului” pe ambițiosul poet. Acesta, în 1893, nu‑i va rămâne dator și, prin cunoscuta epigramă își varsă tot veninul. Contemporanii au fost consternați, Macedonski a vrut s‑o mai îndrepte, dar încercările și justificările sale n‑au micșorat acuzațiile.

La aproape un deceniu de la această întâmplare, Macedonski cu toate regretele sale, nu era vindecat de orgoliu. Astfel, în 1891, el îi scrie Canonicului Al Grama din Blaj, care editase o broșură ce‑l defăima pe marele poet, aducându‑i laude și angajându‑se chiar, fără să‑i ceară cineva, să răspândească acea cărticică.

 

Onorate Domn,

Din întâmplare îmi căzu în mâini prețiosul Dvs. studiu Eminescu. L‑am citit cu o desfidere naturală. Mă așteptam la noi laude aduse nepieritorului. Disperasem într‑adevăr de bunul simț românesc. Dar scrierea D‑voastră dovedește că adevărul, curând sau târziu, iese la lumină. V‑a fost rezervat să fiți dincolo de Carpați. Singurul care să nu se închine minciunii, Eu, această glorioasă onoare, o am aici. N‑a fost ultragiu care să nu mi se fi aruncat din această cauză. Ceva mai mult, Eminescu nu a fost ridicat decât decât spre a mă zdrobi pe mine și curentul antigerman reprezentant prin revista „Literatorul” (1880 – 1890).

Dați‑mi voie să întind mâna cordială unui confrate de luptă, pentru triumful luminei. Vă felicitez cu entuziasm și după părerea mea sunteți unicul român care a scris o cărticică completă și nepasionată. Ar trebui ca studiul d‑voastră să se răspândească. M‑aș însărcina bucuros să vă trec câteva printre amicii mei, negreșit că în mod gratis.

Sunt, stimate domn, al d‑voastră cu totul, Alexandru Macedonski, 1891, București, 1 decembrie, 108, C. Dorob.(anți).

 

Această epistolă a fost publicată în „Tribuna” (Arad), nr. 227 din 16/29 octombrie 1911, p. 2 și dovedește, fără putință de tăgadă, că personalitatea lui Al. Macedonski a fost măcinată permanent de numeroase contradicții, puțin explicabile în afara firii sale excentrice. El n‑a lăsat niciodată să se observe că suferă de pe urma loviturilor primite, ci s‑a refugiat totdeauna în lumea gândurilor, pentru plăsmuirea operei sale, a cărei valoare a rămas neștirbită peste vreme.

Posteritatea a fost când aspră, când îngăduitoare cu Macedonski, în timp ce lucrările sale literare se publicau fără restricții. În „Românul” (Arad) i se reproduce după „Literatorul”, poezia Valsul rozelor, în nr. 24 / 22 martie 1922, p. 1, iar o dată cu apariția „Salonului literar” al lui Al. T. Stamatiad, în 1925, se reia publicarea unor creații macedonskiene. Astfel, apar pentru prima dată mai multe poezii în limba franceză, dintre care menționăm: La Gourisankar, scrisă la 12 decembrie 1915 („Salonul literar”, nr.7 / noiembrie, 1925, p. 62), La Crane, scrisă la 27 noiembrie 1914 și tipărită în același număr al revistei și Pale il me dit... publicată în nr.12 / mai, 1926, p. 107.

Adulat în cercul său literar, dar contestat în societatea străină de valoarea poeziei și artei sale, Al. Macedonski e în același timp zeu și satană, adunând în sufletul său firav toate contradicțiile incoerente și inconsecvente, toate compromisurile care nu i‑au mai servit la vreo propulsie în sferele înalte ce le visa. El a fost un chinuit, un torturat care nu și‑a găsit locul dezvoltării plenare și pentru care e singur vinovat. N‑a avut spirit practic și n‑a intuit că lupta cu adversari puternici, iar din această inegalitate nu putea ieși decât în pierdere. Nu s‑a lăsat niciodată învins, și de aceea, jocul său devine donquijotesc și atunci când, nedându‑și seama de simțul proporției, îl atacă pe Titu Maiorescu.

Inconsecvent cum era, poetul îi cere apoi ajutorul marelui critic. Așa se face că volumul de versuri din 1882 este dedicat „d‑lui Titu Maiorescu, cu înaltă stimă...”.

Șirul contradicțiilor poetului ar putea continua. Ele au fost partea organică a firii sale. Cu toate acestea, Al. Macedonski și‑a păstrat totdeauna puritatea sufletească în fața poeziei pe care a slujit‑o cu devotament și abnegație, astfel că, triumful său în peisajul literelor românești nu‑l mai poate nimeni contesta, el rămânând cel puțin poetul Nopților și al Rondelurilor, fără egal în poezia noastră de la începutul secolului al XX–lea.