RESTITUIRI

Alexandru Ruja
istoric, critic literar, Timişoara

Un boem al cercului literar: Deliu Petroiu^[1]

I. Schiţă biografică

Deliu Petroiu
Sursa foto: www.youtube.com

Deliu Petroiu s-a născut la 24 august 1922 în localitatea Nădlac, judeţul Arad. După câţiva ani (1929) familia se mută la Arad, iar Deliu Petroiu urmează clasele primare la Şcoala „Iosif Vulcan” şi Şcoala de aplicaţie de pe lângă Şcoala Normală de învăţători. A urmat cursurile Liceului „Moise Nicoară” (1933-1941; examen de bacalaureat – iunie 1941) iar cursurile universitare la Cluj şi Sibiu – Facultatea de Litere şi Filosofie (1941-1946). Este cunoscut interesul, pasiunea şi înclinaţia cerchiştilor pentru teatru, iar Deliu Petroiu a fost unul dintre cei mai activi în acest domeniu. De altfel în anul universitar 1942/1943 i s-a acordat Premiul I la secţiunea declamare/ dramă, de către un juriu format din Profesorii Victor Papilian şi Ion Breazu.^[2] Cu o teză având ca temă Estetica artelor aplicate, elaborată sub coordonarea ştiinţifică a profesorului Liviu Rusu, îşi ia licenţa în estetică şi filosofia culturii, cu calificativul Magna cum laudae. După absolvirea facultăţii se înscrie la doctorat la Profesorul Liviu Rusu, parcurs doar un an, deoarece în 1947 se desfiinţează specialitatea estetica. Se va reînscrie la doctorat la Universitatea din Timişoara, la Profesorul Victor Iancu; şi-a susţinut examenele, dar nu a finalizat doctoratul (titlul tezei: Elementele constitutive ale operei de artă). Din 1947 devine profesor la Arad. Predă limba şi literatura română la mai multe licee din oraşul de pe Mureş – Liceul „Moise Nicoară”, Liceul Pedagogic, Liceul Maghiar. Deşi avea cu strălucire pregătirea necesară nu s-a putut stabili ca profesor titular la un liceu din Arad, a trebuit să peregrineze ca suplinitor pe la diverse şcoli. Ca şi ceilalţi colegi din Cercul Literar a trăit şi el sub paradigma existenţială de destine frânte — destine împlinite.^[3]

În anul 1959 este chemat la Universitatea din Timişoara, pe atunci Institutul Pedagogic de 5 ani din Timişoara. Ca lector universitar la Facultatea de Filologie a predat istoria artei. Cursul facultativ de istoria artei era, pentru studenţi, o încântare, iar colocviul, o delectare. Mai ales modul de manifestare, decât nivelul cursului, a făcut din Deliu Petroiu unul dintre cei mai iubiţi profesori de către studenţii Universităţii timişorene. În anul 1984 (la 62 de ani) s-a pensionat de la Universitate, dar în anul 1990 a fost rechemat şi a predat, în continuare, Istoria artei. A fost solicitat şi la alte facultăţi (Facultatea de Arhitectură, Facultatea de Muzică (secţia de actorie) ) unde a predat Estetica; a fost, ne spunea într-o discuţie Deliu Petroiu (5 decembrie 1997) o reparaţie târzie a primei sale pasiuni: Estetica.

Cunoscându-l din perioada studenţiei, având şi posibilitatea de a discuta cu el în diverse întâlniri neprotocolare şi relaxate, m-am întrebat adesea de ce Deliu Petroiu nu scrie, nu se manifestă în literatură, asemeni celorlalţi colegi din Cercul Literar. Talentul, cultura şi sensibilitatea sa artistică pledau pentru o asemenea manifestare. Nu este mai puţin adevărat că oralitatea îi era starea sa de graţie, iar poeziile ori versificările sale circulau oral. Au rămas de la Deliu Petroiu textele din Revista Cercului Literar şi cronicile muzicale şi de artă plastică din presa din Arad şi Timişoara. Adunate în volum, acestea, pe lângă faptul că ar fi un document pentru mişcarea artistică a vremii, ar arăta orizontul de cultură al autorului.

II. Începuturile literare

Începuturile literare certe sunt din perioada studenţiei. Afirm certe, pentru că din această perioadă se păstrează texte publicate în „Revista Cercului Literar” şi în „Vieaţa universitară”, precum şi informaţii din presa vremii că a citit la cenaclul Cercului Literar. Nu este, însă, exclus ca activitatea literară să fi început încă din perioada liceului, la Arad, având în vedere emulaţia literară existentă în Liceul „Moise Nicoară”, despre care au vorbit Ștefan Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş, chiar Deliu Petroiu, dar şi alţi foşti elevi, colegi la acelaşi liceu. De la şezătorile literare ale Cercului Literar, ţinute în afara Sibiului, Deliu Petroiu era nelipsit. Cu toată bonomia sa inter-personală, era caustic în scris, de un accentuat umor negru, cu o ironie care tăia apăsător. Aşa se face că Deliu Petroiu excela în epigrame şi în epitafuri, avea o uşurinţă a versificaţiei în condiţii extrem de dificile, pe rime date ca obligatorii sau chiar pe versuri iniţiale impuse. Din păcate multe asemenea creaţii s-au pierdut, deoarece au circulat doar oral, fiind considerate simple jocuri literare, dragi cerchiştilor, care aveau un acut ataşament al ludicului, care se extindea de la expresia rafinat artistică până la cea uşor licenţioasă. S-au păstrat totuşi câteva epitafuri scrise de Deliu Petroiu. Satira licenţioasă, versurile pline de ironie şi autoironie erau o obişnuinţă printre cerchişti şi le cultivau cu voluptate. Îşi imaginează un cimitir al „Cercului Literar” în care vor putea fi citite aceste epitafuri, în care inteligenţa în versificaţie, capacitatea de a observa o trăsătură esenţială în jurul căreia se construieşte catrenul, umorul şi ironia, şarja ludică sunt evidente. Aceste epitafuri sunt ca şi necunoscute, fiind într-o publicaţie rară şi greu accesibilă („Vieaţa universitară”), de aceea le redăm în continuare:

UNUI POET VESEL
(Se pare că e vorba de Radu Stanca printre ale cărui versuri se găseşte şi următorul: M-am hotărât să nu mai citesc)
„Aici îşi doarme somnul un poet
Ce cunoscut-a liniştea lumească
Din ziua-n care printr-un vers cochet
S-a hotărât să nu se mai citească.”

UNUI POET TRIST
„Aicea zace cela ce era
Ștefan Augustin etcaetera
Care îşi iubea muza cumplit
(Zice-se: amor nefericit).”

UNUI POET MIC
(pentru care mare parte din spaţiul sicriului este de prisos)
„Sub această glie
Stă Balea Ilie
Dar, — fenomenal! —
Doarme... vertical!”

UNUI POET MACABRU
(Unii sepulcrologi opinează că ar fi vorba despre Ioanichie Olteanu, autorul celebrei Balade a înecaţilor şi care în viaţa cea de toate zilele purta şapcă)
„Noaptea la ora două şi jumătate
Fantoma lui se plimbă prin Cetate
Ieşită din mormântul cel obscur
Cu şapca peste craniul alb şi pur.”

UNUI TRADUCĂTOR
(După toate probabilităţile epitaful vizează pe Ion Oana care, se ştie, a tălmăcit cu deosebit sârg din lirica franceză)
„A tradus el foarte just
Mulţi poeţi, — şi cu mult gust
Dar de la o vârstă-n sus
Fost-a de poeţi tradus”.


UNUI PROZATOR
(Probabil Ion D. Sîrbu care a scris o nuvelă intitulată Etapă)
Avut-a în viaţă scriitorul Ion D.
„Etape” foarte multe: brune, blonde,
Dar zice-se că i-a rămas fidelă
Doar o „minoră”: mica lui nuvelă.”

UNUI OM DE LITERE, DE MEDICINĂ ȘI DE DREPT
(În privinţa acestui epitaf nu există dubiu; el aparţine polivalentului Ioan Negoiţescu din ale cărui opuri anunţate n-a văzut lumina tiparului decât faimoasa Poveste tristă a lui Ramon Ocg)
„Aici zac eu care-nainte de soroc
Născutu-l-am pe tristul Ramon Ocg
Iar lângă mine-i el, întors pe spate
Răpus de propria-i singurătate.”

ÎN FINE
„În această groapă zacem noi
Acela care-am fost cândva Deliu Petroi(u)
Ci toate le-am făcut numai pe jumătate
(Dovadă acest vers)
Pentru conformitate,
D.P.”

Că Deliu Petroiu a scris proză o dovedesc diversele notaţii din presa vremii. Citind cronica Cenaclului Cercului Literar, aflăm că Deliu Petroiu a citit în cenaclul din data de 25 februarie 1945 nuvela Persida^[4], iar în data de 18 martie 1945 o altă nuvelă al cărei titlu nu este menţionat. Este clar că Deliu Petroiu avea talent literar; de altfel reiese că avea pregătit pentru tipar un volum de proză, cu titlu neprecizat.^[5] Deliu Petroiu a tot amânat să dea nuvela spre publicare în Revista Cercului Literar, deşi era aşteptată, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui Radu Stanca (datată, Sibiu la 22 August 1945): „Am aşteptat cu nerăbdare nuvela şi, aici, o mustrare, chiar revista a amânat mereu măcinişul tiparniţei pentru eveniment. Ce scrupule te-or fi speriat de n-ai trimis-o? Regretăm, eu, Negoiţescu blestemă, cronica pentru Artele Minore, rămase dintr-odată fără schelet. N-a venit nici ea, precum nici din partea lui Doinaş, care n-a mai dat un semn de viaţă, nimic. Pesemne face, prin coclaurii Cap.[oralului] Alexa, exerciţii vocale pentru a completa mai iscusit autumnalul duo. Revista a intrat la tipar şi ar fi putut, dacă v-aţi fi luat osteneala, să însemneze cel mai bun număr. Stăm slab cu notele, în fine...”^[6]

Participarea lui Deliu Petroiu la întâlnirile literare ale Cercului Literar (mai înainte, Cercul literar „Octavian Goga”) arată ambitusul unei anume activităţi de creaţie. „La serbările de la încheierea anului universitar (1941/1942, n.n. Al.R.), Cercul Literar a participat, având la dispoziţie o întreagă seară din ciclul săptămânii universitare, seară în care acest Cerc a organizat în prezenţa d-lui Rector şi a numeroşi profesori, a doua şezătoare literară din anul şcolar în curs. Au citit: Ion Negoiţescu, Ioanichie Olteanu, Nicolae Ţiflea, Eugen Gelepu, Ștefan Aug. Doinaş, Ion Oana, I.I. Vintilă, Romeo Dăscălescu, Ion D. Sîrbu, Dan Constantinescu, Petre Hossu, Deliu Petroiu, Nicolae Pârvu. Scriitorii au fost prezentaţi de dl. Cornel Regman, care a ţinut şi o prezentare a activităţii anuale a Cercului rezumând fapte trecute şi insinuând perspective de viitor.”^[7] În aceeaşi perioadă, tinerii studenţi au avut întâlniri literare la Timişoara, la Politehnică (21 februarie 1942), apoi, la Arad, la Palatul Cultural (23 februarie 1942), întâlniri la care a participat şi Deliu Petroiu. La Timişoara, Radu Stanca a prezentat conferinţa Problema literară a cititului; au avut intervenţii: Eugeniu Todoran, Ion D. Sîrbu, I. Negoiţescu ş.a.^[8] Cerchiştii au mai avut întâlniri literare la Avrig, Răşinari, Bucureşti şi, evident, Sibiu, etc.

Dacă nuvela Persida nu a fost de găsit, dacă alte lucrări în proză scrise, dar nepublicate s-au pierdut, dacă unele au fost publicate prin diverse reviste dar încă nu au fost identificate^[9], discutăm singurele lucrări în proză pe care le-am găsit publicate sub semnătura lui Deliu Petroiu. Una mai la îndemână fiindcă a fost publicată în „Revista Cercului Literar”^[10], ceea ce nu înseamnă că este mai cunoscută, iar cealaltă ca şi necunoscută: este vorba de schiţa Axente Berbecuţ.^[11] Având în vedere referinţele care au apărut în presă este o evidenţă că Deliu Petroiu era considerat, încă din perioada studenţiei, ca prozator. „În acest an, după Petre Hossu şi Ion D. Sîrbu, apare un al treilea prozator, Deliu Petroiu cu nişte nuvele, deşi cam facile, apreciate destul de mulţumitor, remarcându-se fluenţa expresiei şi sprinteneala şi naturaleţea dialogului. (Ţinem să mai amintim că Deliu Petroiu se mai caracterizează şi prin o bărbie foarte proeminentă care-i dă aerul unui boxeur de categorie mijlocie sau june prim).”^[12]

Casa italianului este subtitrată de autor ca „schiţă pentru un scenariu cinematografic”, trimiţând spre arta imaginii şi a secvenţelor cinetice. Că ar putea fi transformată în scenariu cinematografic este neîndoielnic, dar Casa italianului rămâne, până atunci, o lucrare în proză, în care miezul dramatic aminteşte acut de baladele cerchiştilor.^[13] Altfel spus, proza ar putea trece uşor în ritmurile şi versificaţia baladei, nu doar prin poeticitatea ei, ci şi prin trăirea în vis şi imaginar, prin spaţiul şi timpul retro, prin întâmplarea epică învăluită în enigmatic şi misterios. Proza începe cu descrierea unui pasaj natural, când pe o vreme ploioasă, tânărul Șerban se trezeşte pe o stradă mărginaşă poposind lângă casa italianului. Un loc necunoscut, învăluit în poveşti care sporeau misterul, o casă ciudată „pururi adumbrită de arbori înalţi, cenuşie, umedă, răspândea un miros parcă putred. Un duh demonic o străbătea, de la coloana de onix până la turnul crenelat”. Dar taina acestei case îl reprezenta un „lacăt nefiresc de mare”, pe care nimeni nu l-a văzut descuiat, în jurul originii şi rostului acestuia ţesându-se cele mai fantastice poveşti.

Șerban intră în casă, invitat de „Doamna Piază-Rea” („O recunoscuse: era ea, necunoscuta purtătoare de nenoroc, doamna neagră care se prelingea pe străzile dosnice, întotdeauna singură, niciodată înainte de apus.”) şi prima imagine a istoriei casei şi familiei îi este oferită de portretele pe care le vede pe pereţi. Venirea italianului în oraş s-a făcut în timpuri îndepărtate. Poveştile de iubire se întretaie şi fiecare are tâlcul ei. „La patruzeci de ani, chinuit de gândul că i se curmă neamul” tânărul negustor „se hotârî să-şi aleagă soţie”. Refuză fiicele bogătaşilor care se îndreptau spre el pentru avere şi cutreierând satele în căutare „se întoarse în amurg cu o fată de pe câmp, frumoasă şi sălbatecă, o îmbrăcă orăşeneşte şi o făcu stăpâna casei lui”.

De aici începe povestea Fiametei, care s-a născut din dragostea lor. La vârsta iubirii, tatăl voia să o căsătorească, dar Fiameta nu-l poate uita pe Amedeo. Plecarea lui Amedeo nu atenuează iubirea Fiametei şi, pentru a-şi amâna căsătoria cu altcineva, ea ceru asemeni întâmplărilor din basme „să i se facă un lacăt mare, greu de descuiat şi aceluia care va învinge prin dibăcie, să-i fie dată de nevastă”. De atunci, „mulţi tineri veniră, dornici să-şi încerce norocul. Dar rând pe rând, se întorseseră neputincioşi”. Taina lacătului nu a putut fi cunoscută. Fiameta îl aştepta pe Amedeo. Trăind în aşteptare, Fiameta află de la Filippo că Amedeo „murise în valuri”.

Prozatorul ştie să ţină mereu tensionată povestea, lui Șerban i se descoperă secvenţă cu secvenţă un drum spre adevăr, unul însă mereu oburat şi niciodată pe deplin devoalat. Povestea se naşte din poveste şi o secvenţă odată derulată o naşte pe cealaltă. Că Deliu Petroiu era familiarizat cu proza modernă este neîndoielnic, el însuşi creează în această viziune. Casa italianului îşi derulează spaţiul epic printr-un personaj martor: Șerban. Nu are rol în acţiune, ci doar în declanşarea şi validarea ei. Personajul martor există cu adevărat, el închide şi deschide povestirea, celelalte sunt mai mult sau mai puţin doar proiecţii epice. Este liantul între lumea realului şi aceea a imaginarului epic. După ce receptează povestea Fiametei, se grăbeşte să o relateze familiei, numai că existenţa celor din familie se desfăşura pe un alt plan, neputând percepe întâmplările din imaginar. Finalul prozei este un amestec de real şi fantastic, cu o simbolistică ambiguă şi misterioasă, prin cheia terminată în cruce. Prozatorul îşi lasă povestea să plutească într-un final deschis.

Deliu Petroiu este un prozator inteligent. Fără a fi livresc, ştie să creeze subiecte de proză, nu este un prozator de inspiraţie explozivă, ci un prozator care elaborează, fiind atent la text, stil şi exprimare. Nu este întâmplător că atât I. Negoiţescu cât şi Radu Stanca îl îndemnau la scris şi erau nerăbdători să primească de la el lucrările în proză.

Axente Berbecuţ este un text în proză care arată ingeniozitatea tânărului prozator, încă student, de a fixa personaje pe spaţiu epic restrâns, de a folosi arta dialogului şi forţa satirei, de a glosa despre faptele unui personaj mai mult absent. Fiindcă elevul Axente Berbecuţ apare doar într-un succint dialog cu profesorul său de limba franceză, — „domnul profesor Drăghiceanu” — , care îl suspectează că el este acela care a pus pioneza pe scaunul de la catedră. Prozatorul fixează epic foarte bine starea clasei de elevi şi neliniştea profesorului, transformat pentru câteva momente într-un detectiv care voia să-l identifice pe vinovat.

Personajul central al schiţei nu este cel care dă titlul, ci este profesorul, într-o portretizare cu două feţe: aceea a severităţii la clasă (fiind convins că Axente Berbecuţ este autorul gestului incriminat şi verificându-l la oră nu-l lasă să expună ceea ce a pregătit: —„Ou-est-ce que vous aviez pour aujourd´hui? Monsieur Berbécutz!; — Pour aujourd´hui... – bâlbâi cel întrebat – vous aviez...; — Merci, monseur Berbécutz.”) şi a ipostazei în care acceptă darul adus acasă de bunica elevului. Schiţa are nu doar două părţi temporale, dimineaţa la şcoală şi după-amiza acasă, ci şi două ipostaze caracterologice. Prozatorul nu este deloc străin de folosirea ironiei, a satirei şi a umorului.

III. Cronicar al artelor minore

Deliu Petroiu se impune în perioada studenţiei prin cronica artelor minore. Teoretizată de Radu Stanca, încă din primul număr al Revistei Cercului Literar^[14], cronica artelor minore este continuată de Deliu Petroiu. Articolul lui Radu Stanca nu rămâne la o simplă motivare a necesităţii unei cronici a artelor minore ci devine o teorie asupra esteticii acestora, asupra diferenţelor axiologice dintre artele majore şi artele minore, evidenţiind virtuţile unui teoretician.

Deliu Petroiu începe cronica artelor minore cu o analiză istorico – critică a enigmei, considerată un adevărat propulsor poetic.^[15] Chiar dacă Radu Stanca a deschis teoretic drumul acestei cronici din „Revista Cercului Literar”, ea va fi susţinută, în continuare, de către Deliu Petroiu, care va scrie despre enigmă, despre tehnica epigramei şi va teoretiza natura artelor minore. Că Deliu Petroiu acoperă o zonă culturală vastă se observă imediat, prin trimiterea spre cultura chineză sau a vechii Grecii, ambele culturi fiind spaţiu predilect de manifestare a enigmei. În perioada medievală, în Renaştere şi în Clasicismul francez, enigma a fost cultivată şi au rămas „câteva culegeri de enigme migălos versificate în hexametri, sonete sau alte tipare prozodice”, iar, mai recent, „enigma tinde, sub semnul evului, spre o acută specializare precizându-şi confiniile, natura şi rostul într-un act gratuit al judecăţii realizat prin jocul de cuvinte”. Unghiul de cercetare al enigmei este evident original, pentru că autorul se apleacă asupra înţelegerii estetice a modului enigmatic, care, după cum însuşi afirmă, a rămas „în afara oricărei cercetări estetice”. Autorul consideră că „enigma nu este în esenţa ei o artă” — „Un sonet enigmă, de pildă, cu toate că generat sub specie artistică şi oferit în vestmântul poeziei, îşi păstrează farmecul particular numai atâta timp cât sensul îi rămâne ascuns reclamând efortul căutării.” Elementul artistic îndeplineşte în enigmă o „funcţiune propulsivă”, iar exemplificarea se face prin texte din Boileau („celebra enigmă a purcelului”) şi Mallarmé („Propunem la întâmplare acest vers din Mallarmé: „O de notre bonheur, toi, le fatal emblème!” Care deschizând splendidul Toast funebru vizează moartea.”). Există o înrudire între enigmă şi poezie, dar aceasta se manifestă la nivelul tehnicii poetice. Un anume tip de poezie enigmatică a cultivat Deliu Petroiu însuşi, este adevărat că, în cele mai multe cazuri, prin manifestare orală.

Cronica despre epigramă este în literatura română între primele care s-au scris prin evidenţierea valorii şi rolului epigramei.^[16] Cronica începe tot cu un demers istoric pentru a evidenţia nu doar vechimea, dar şi evoluţia în timp a epigramei. „Sensului uşor elegiac de inscripţie funerară şi votivă mărturisit în timpul clasicismului grecesc, epoca alexandriniană nu întârzie să-i adauge caracterul de instantaneu caustic sau linguşitor, erotic sau didactic, macabru chiar, epuizând în germene toate modalităţile pe care le vor amplifica dar nu spori epocele viitoare.” În epigramă se închide într-o formă poetică simplă, concisă, un anumit sentiment ocazional, dar, în evoluţie, epigrama devine „un joc de spirit rafinat”, face saltul spre „registru superior”, fără ca să devină, totuşi, expresia unei specii de artă majoră.

Cronica lui Deliu Petroiu este in nuce un adevărat tratat estetic despre epigramă. După analiza evoluţiei în istoria culturii a epigramei, cronicarul discută specificul epigramei — fenomenul epigramei în el însuşi — şi evidenţiază două coordonate prin care se poate pătrunde spre evidenţierea acestui specific. Prima „priveşte epigrama ca o unitate de stări sufleteşti, o sinteză lirică miraculos împlinită sub semnul inspiraţiei”. Ar fi ceea ce se întâlneşte la Herder, apoi la Goethe sau Möricke. A doua coordonată se referă la caracterul formal al epigramei şi insistă „asupra isteţimei cu care ea trebuie să fie tăiată şi îndeosebi asupra efectului produs de ascuţişul pointei” şi cronicarul îl citează, acum, pe Lessing. Sunt amintite şi epigramele, aşa zis locale, construite pe întâmplări ori personaje cunoscut într-un mediu restrâns, care au şi ele valoare dacă îndeplinesc „simpla şi pura condiţie a desăvârşirii formale” (unui beţiv, unui lăudăros, unui zgârcit etc.).

Epigrama valoroasă rămâne mereu în condiţia ei de gratuitate, fiindcă, afirmă esteticianul epigramei, „nimeni nu împunge (exceptând, fireşte, proştii) pentru ca prin unul sau două distihuri să-şi dărâme adversarul. Înţepătura aparte a acestui ac, oricât de ascuţit, nu poate da niciodată sânge, nici măcar sânge rău.” Tehnicile poetice folosite de epigramist sunt asemenea celor folosite de poet. Nimic nu este exclus, „de la clasicul dialog, prin inevitabilele comparaţii şi metafore, până la hulitul calambur”, pentru a se atinge momentul culminant al epigramei, care constă în pointă. Deşi în antichitate distihul era forma predilectă de manifestare a epigramei (sunt citate epigramele lui Marţial, scrise în distih, alcătuit dintr-un hexametru şi un pentametru), opţiunea cronicarului merge spre epigrama compusă în catren. Se poate face asemănarea epigramei cu caricatura, ambele având caracterul şi finalitatea coroziv-critică.

Că Deliu Petroiu era angrenat pe termen lung în comentarea artelor minore — şi că numai întreruperea apariţiei revistei şi schimbările sociale l-au determinat să renunţe — o dovedeşte şi articolul despre natura artelor minore^[17], poate cea mai aplicată teoretizare a artelor minore, o punere a acestora în paradigma estetică specifică. Cerchiştii şi în special Deliu Petroiu au fost aceia care au încercat să discute şi la nivelul conceptelor teoretice, din perspectivă axiologică şi de pragmatism social, problema artelor minore. Lucru deloc facil în absenţa altor lucrări la care să te poţi raporta. Dificultatea nu este ocolită de Deliu Petroiu care o numeşte fără reticenţe. „Dificultatea de a teoretiza sistematic în domeniul artelor minore se naşte din modul adesea flagrant în care diferă şi se opun numeroasele activităţi subsumate acestei denumiri globale. Izgonite de sub sceptrul frumosului, abandonate tutelei peiorative a agreabilului, artele minore nu se bucură nici de adâncimea unei analize, nici măcar de schema aerată a unei clasificări; esteticienii îşi întorc faţa de la ele. Dar ceea ce e cu zgomot dat afară pe uşă, revine câteodată pe fereastră.”

Și totuşi, teoreticianul artelor minore găseşte un punct de sprijin nu oriunde, ci în teoriile lui Kant, care „nu pregetă să acorde demnitatea de artă majoră (la rubrica artelor figurative) fie utilajului de gospodărie, fie tapetelor, inelelor şi chiar tabacherelor; faptul e săvârşit cu o stupefiantă candoare, imediat după acea critică a plăcerii şi a judecăţii estetice, inegalabilă prin caracterul ei atât de stringent şi exhaustiv. De altfel, tot Kant insistând (ce-i drept, într-o notă) asupra deosebirii esenţiale care există între „ceea ce place numai în apreciere” şi „ceea ce desfată”, (agreabilul, adică) nu se poate dispensa de o minuţioasă studiere a comicului şi a manierei umoristice în genere, cu toate că «această manieră aparţine mai mult artei agreabile decât celei frumoase»“.

În perspectiva constituirii unei estetici a artelor minore, Deliu Petroiu vine cu o viziune originală, prin accentuarea diferenţei din frumosul caracteristic artei majore şi caracteristica estetică a artelor minore, în primul rând agreabilul şi apoi scopul de înfrumuseţare al unui loc, al unui moment al vieţii etc. Nu căutarea „unui obiect propriu zis estetic” duce la reliefarea specificului artelor minore, pentru că o asemenea direcţie de analiză ar însemna îndepărtarea de la chiar specificul şi rolul acestor arte „a căror tendinţă de bază se limitează, precum se ştie, la a înfrumuseţa o realizare sau o activitate”. Și atunci ar trebui căutată o altă perspectivă a cercetării, una „quasipsihologică”, pentru că prin aceasta „se va tinde la definirea varietăţii de plăcere pe care artele minore o prilejuiesc, a impulsului care le dă naştere, a funcţiei îndeplinite în economia totală a spiritului omenesc”.

Deliu Petroiu îşi consolidează teoria asupra naturii artelor minore, configurând esenţa acestora. În lumea artelor minore frumosul, esteticul există împreună cu agreabilul şi utilul în dozaje diferite, existând obiecte în care una dintre trăsături se poate manifesta mai puternic şi mai insistent. Deliu Petroiu exemplifică printr-o „grădină artistic înfăţişată”, care poate fi apreciată din perspectiva esteticului, dar şi din aceea a utilităţii; este adusă în discuţie şi arta ceramicii. Această intersectare a frumosului cu agreabilul şi utilul, tendinţa, în primul rând, de a înfrumuseţa constituie estetica fundamentală a artelor minore. Deliu Petroiu duce şi mai departe discuţia, afirmând că s-ar putea discuta despre artele minore şi din perspectiva creaţiei, cu accent pe artizanat, pe meşteşug, pe arta imprimeriei, pe ornament, unde este nevoie de o anumită „fineţe” şi, nu de puţine ori, de „subtilitate”. Din nou aduce argumente din marea artă şi îl citează pe Valéry în legătură cu ornamentul: „Ornamentul, scrie el undeva, e în principiu o reacţiune naturală a simţurilor noastre în prezenţa unui spaţiu gol în care ele tind să pună ceea ce ar satisface mai bine funcţiunea lor de a recepta.”

Într-o istorie a teoretizării artelor minore, definiţia configurată de Deliu Petroiu este prima cu adevărat cuprinzătoare pentru a evidenţia specificul acestora.

„Născute din nevoia de a înobila viaţa, în dubla ei înfăţişare de muncă şi răgaz, artele minore îşi împlinesc un rost dacă nu tot atât de pur cât cel al surorilor legitime, cel puţin tot atât de întins. Funcţia lor socială e indiscutabilă şi dintre cele mai de preţ. Cu modestie şi discreţie, ele pledează pentru o atitudine de viaţă în care esteticul îşi găseşte justa şi armonioasa lui creştere.”

Cronica lui Deliu Petroiu este o pledoarie, nu doar atrăgătoare dar şi îmbibată de cultură pentru recunoaşterea şi aprecierea artelor minore, în care frumosul convieţuieşte cu agreabilul şi utilul.

^[1] Din volumul în curs de apariţie: Cercul Literar de la Sibiu, destine frânte – destine împlinite.

^[2] Lista premianţilor în anul universitar 1942 – 1943, (în) „Vieaţa universitară”, Sibiu, anul II, 1943, nr. 4-8, 27 iunie, p. 6.

^[3] Dacă nu a avut dosar personal de urmărire, securitatea se interesa de activitatea sa şi documentele se găsesc în dosarele altora în cadrul Arhivei C.N.S.A.S. Într-un Raport trimis de către „Ministerul Afacerilor Interne. Serviciul Raional Arad. Nr. 362/9482 din 9 ian. 1957. Strict secret. Ex. nr.1” către „M.A.I. Dir. Reg. Timişoara” se raportează următoarele: „La Ord. Dvs. cu Nr. 361/27789 din 20.XII.1956 cu privire la numiţii Deliu Petroiu şi Muller Carol vă raportăm următoarele:[…]”. Sunt prezentate datele biografice, despre familie, locurile de muncă, aspecte de comportament, sunt plasaţi pe lângă el diverşi informatori etc. „Agentul „Gavrilescu” ne informează căci numitul Petroiu este repartizat la Arad de circa 4 -5 ani.[…] Datorită lipsurilor arătate mai sus, elementul în cauză în timp ce lucra în cadrul liceului Mixt, a fost propus pentru sancţionare şi să fie mutat disciplinar cu serviciul într-o comună din provincie, lucru pe care Secţiunea de Învăţământ nu a reuşit să-l facă, deoarece susnumitul a intervenit, prin unele persoane, respectiv prin numitul ONITA fostul şef al Secţiei de Învăţământ din reg. Arad, în prezent la Timişoara, tot în acest post. Astfel numitul Petroiu Deliu în loc să fie trimis în provincie a fost repartizat ca director la şcoala de 7 ani din cartierul Sega, unde a lucrat conştiincios un an de zile, după care la cererea lui a fost schimbat din funcţia de director şi a rămas ca profesor tot la acea şcoală.” Alt informator („La data de 28.X.1956, agentul „CIMPANARU” a furnizat o notă informativă... “) dă informaţii despre ce a spus Deliu Petroiu „în legătură cu evenimentele din Ungaria”. Întâlniri cu Ștefan Aug. Doinaş sunt urmărite şi date se găsesc în dosarul lui Doinaş de la C.N.S.A.S. „Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia Regională Timişoara. Nr. 372/13199 din 27 iunie 1960. Strict secret. S.C. nr. 1199. Către Ministerul Afacerilor Interne. Direcţia III.Bucureşti. La ordinul Dvs. nr. 372/00212763 din 5 mai a.c. referitor la numitul ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ, raportăm următoarele: În vederea stabilirii elementelor cu care numitul ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ a luat legătură în oraşul Arad în perioada 1 -2 mai a.c., a fost dirijat agentul „BADESCU NICOLAE” din problema învăţământ, pe lângă cunoscuţii acestuia. Astfel, agentul semnalează, că în ziua de 1 mai a.c., in jurul orelor 13, ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ a venit la restaurantul „Bulevard” din Arad, fiind însoţit de Deliu Petroiu, profesor...[...].”

^[4] „Naţiunea Română”, Sibiu, 1945, nr. 10, martie. „La cenaclul din 25 februarie 1945 s-a citit nota despre Pavel Dan de C. Regman, versurile lui Tudor Bogdan şi nuvela Persida de Deliu Petroiu. Au luat parte domnii Lucian Blaga, Tudor Bogdan, Ovidiu Cotruş, Ovidiu Drimba, Henri Jacquier, I. Negoiţescu, Ion Nistor, Deliu Petroiu, Ion Pogan, C. Regman, Ion D. Sârbu, Radu Stanca, Robert de Suse; domnişoarele Dorli Blaga, Elisabeta Dobre, Ica Popescu, Eta Popovici.”

^[5] „Naţiunea Română”, Sibiu, 1945, nr. 15, 29 aprilie. În acest număr se anunţă şi mutarea Cercului Literar la Cluj.

^[6] Deliu Petroiu, Cartea prietenilor mei, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006, p. 14.

^[7] Anuarul Universităţii „Regele Ferdinand I”, Cluj – Sibiu, în al doilea an de refugiu, 1941 – 1942, p. 246 – 249.

^[8] „A doua azi, în 20 februarie 1942, membrii Cercului au părăsit Sibiul, plecând la Timişoara, ca invitaţi ai colegilor lor de Universitate. În acest oraş manifestaţia culturală a Cercului prin simpatia de care s-a bucurat din partea celui mai select public timişorean, s-a transformat într-o adevărată manifestare a românismului pe aceste meleagurri. Programul a decurs în ordine: în după-amiaza zilei de sâmbătă, 21 februarie 1942, la orele 5, a vorbit, în Amfiteatrul „Traian Lalescu” de la Politehnică, dl. Radu Stanca despre Problema literară a cititului. Conferinţa a fost ascultată de un public format în majoritate din studenţi. În seara aceleiaşi zile a avut loc şezătoarea literară a Cercului la care au participat oficialităţile orăşeneşti şi universitare ale Timişoarei. Șezătoarea s-a deschis prin cuvântul de bun sosit al d-lui Decan D.V. Ionescu, care a captat, pentru studenţii sibieni, simpatia publicului timişorean de la primele cuvinte. Cald şi pătruns a răspuns, în numele studenţilor oaspeţi, Ioan Oana. Au citit, apoi, I.I. Vintilă, Ovidiu Drimba, Eugeniu Todoran, Romeo Dăscălescu, Ion Negoiţescu, Ion D. Sîrbu, Ion Oana, Radu Stanca, I.V. Spiridon. Studenţii cititori au fost prezentaţi în ansamblu şi, pe urmă, în parte printr-o foarte spirituală alocuţiune a studentului Cornel Regman. Părăsind Timişoara, studenţii Cercului literar au poposit în seara zilei de 23 februarie 1942 la Arad, unde au repetat, cu identic succes, şezătoarea de la Timişoara. Șezătoarea s-a ţinut în sala Palatului Cultural.” — Cf. Anuarul Universităţii „Regele Ferdinand I”, Cluj – Sibiu, în al doilea an de refugiu, 1941 – 1942.

^[9] Chiar Deliu Petroiu afirmă că la Cercul „Octavian Goga” citea lucrări în proză. Că scria proză şi după ce a fost nevoit să părăsească Clujul o dovedeşte şi faptul că I. Negoiţescu îi cerea mereu să definitiveze lucrările în proză, după cum mărturiseşte chiar Deliu Petroiu în profilul pe care i-l face criticului în Cartea prietenilor mei: „Mă zorea să-mi definitivez lucrările în proză, îmi „vorbea” despre lecturile lui, îmi trimitea câte o carte. Mă sfătuia să părăsesc romantismul şi mitologia şi să mă încumet să las personajele pitoreşti (era sătul şi de ariviştii mai mult sau mai puţin balcanici), să încerc eroi din lumea contemporană, cu mare potenţial psihomoral şi cultural”. În prezentarea prozatorilor de la Cercul Literar, Victor Iancu scrie: „Grupul prozatorilor este alcătuit din Ion D. Sîrbu şi Dorin Drumaru. Primul a publicat schiţe şi nuvele inspirate din viaţa aspră a minerilor din Valea Jiului, de unde se trage, iar al doilea — încercări de beletristică literară.” Dorin Drumaru, despre care vorbeşte Victor Iancu, este pseudonimul literar al lui Deliu Petroiu. Sub pseudonimul Dorin Drumaru a publicat în Ţara dări de seamă asupra activităţii Cercului Literar.

^[10] Casa italianului, „Revista Cercului Literar”, Sibiu, anul I, 1945, nr. 5, mai.

^[11] „Vieaţa universitară”, Literatură şi artă, anul III, 1943, nr. 1, duminică 19 decembrie, p. 2.

^[12] Aşa sunt ei, studenţii noştri, (în) „Vieaţa universitară”, anul III, 1943, nr. 1, 19 decembrie, p. 12.

^[13] Că Deliu Petroiu avea cunoştinţe serioase în arta dramatizării o dovedeşte preocuparea de a o teoretiza — Cf. Despre dramatizări, (în) „Revista Cercului Literar”, Sibiu, anul I, 1945, nr. 6 -8, iunie – august.

^[14] Radu Stanca, Mică introducere la artele minore, (în) „Revista Cercului Literar”, Sibiu, anul I, 1945, nr.1, ianuarie.

^[15] Un propulsor poetic, (în) „Revista Cercului Literar”, rubrica „cronica artelor minore”, Sibiu, anul I, 1945, nr. 2, februarie.

^[16] Tehnica epigramei, (în) „Revista Cercului Literar”, rubrica „cronica artelor minore”, Sibiu, anul I, 1945, nr. 3, martie.

^[17] Natura artelor minore, (în) „Revista Cercului Literar”, rubrica „cronica artelor minore”, Sibiu, anul I, 1945, nr. 5, mai.