CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Riscurile sincerităţii[1]

Importanţa jurnalului ca specie, rezidă în autenticitatea sa. Iar autenticitatea nu poate fi garantată decât de sinceritatea autorului. Se întâmplă, şi încă deseori, ca, sincer fiind, autorul să greşească în aprecierile sale. Intervine atunci un alt criteriu al evaluării importanţei jurnalului său şi anume buna‑credinţă care face casă bună cu spontaneitatea reflecţiei. Sunt acestea repere care definesc toate marile jurnale în care valoarea documentară se află într‑o strânsă aderenţă cu cea intimă, a omului care scrie sau, mai exact, care se scrie pe sine dintr‑un irezistibil impuls defulatoriu. Am întâlnit toate aceste indicii identitare ale unui jurnal de calitate şi excepţională importanţă documentară în fabuloasele însemnări zilnice ale profesorului Mircea Zaciu (1928‑2000), reactualizate acum, la editura Limes, când Mircea Petean şi fiul autorului, Radu Zaciu, au editat încă două volume. Dar înainte de a intra in medias res, pentru a evita eventuale confuzii, cred că sunt binevenite nişte clarificări... tehnice:

Primele patru volume ale Jurnal‑ul lui Mircea Zaciu cuprind deceniul, pe care el însuşi l‑a numit „satanic”, 1979‑1989, dar au apărut intermitent între 1993 şi 1998, la editurile Dacia şi Albatros, iar volumele 5 şi 6 editate recent, abia după 22 de ani, cuprind anii 1990‑1994. Ceea ce se impune de îndată observaţiei este faptul că întreaga etapă 1979‑1994 este, exceptând anii ‘50 ai veacului trecut, cea mai crâncenă, bestială şi decăzută din istoria noastră modernă. În primele patru volume referirile se fac cu precădere la viaţa profesională, universitară, culturală şi cotidiană din ţară. În cele apărute acum, la care ne vom referi în însemnările de faţă, aria observaţiilor şi trăirilor se extinde considerabil, haosul postdecembrist ajunge dominant şi autorul – după emigrarea familiei în Germania, – devine un fel de navetist între Cluj şi Bonn, cu tot ce presupune aceasta ca noi descoperiri, solicitări, stres, deziluzii şi împliniri spirituale.

Însemnările dintre 1990 şi 1994, de o excepţională bogăţie confesivă, factologică, ideatică, tipologică (sute de personaje!), se acumulează în jurul a două nuclee epice, veritabile epopei prin ele însele. Primul este cel al configurării chinuite a Dicţionarului Scriitorilor Români, iniţiat de Mircea Zaciu, realizat în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sasu, împreună cu o echipă greu de coordonat, instabilă şi formată din personalităţi diverse şi uneori divergente. Lucrarea a început înainte de 1989, dând de la început piept cu cenzura şi a continuat, încheindu‑se efectiv în 2002, după moartea iniţiatorului şi coordonatorului. Astfel, volumele 5 şi 6 ale jurnalului său surprind toiul efervescenţei epuizante pe care această operă capitală a produs‑o asupra iniţiatorului ei. A doua mare epopee a fost cea a casei familiale din Cluj, a cărei redobândire i‑a măcinat timpul, nervii, banii puţini; ea a început după 1989, dar în 1994 era încă departe de a fi încheiată. O poveste foarte încâlcită din cauza hăţişurilor birocratice, administrative, juridice, pe care o poate înţelege numai cine a avut de‑a face cu legile acelor ani, concepute anume pentru a zădărnici sau măcar a întârzia retrocedarea proprietăţilor celor spoliaţi sub comunism. Cereri, memorii, audienţe la persoane pe care Profesorul le detesta, umilinţe, procese, tribunale, avocaţi, magistraţi năimiţi, totul într‑un climat al corupţiei şi birocraţiei, i‑au întreţinut Profesorului de‑a lungul acestor ani o perpetuă stare de nesiguranţă şi dezesperare. Dincolo de mărturisirea propriilor stări, de la revoltă la pură suferinţă fizică, specifice omului scos din emploi‑ul său firesc şi transpus în situaţii improprii, el emite şi reflecţii generalizatoare, care se constituie în veritabile documente asupra primilor ani sulfuroşi ai „tranziţiei”:

„Fapt e că actuala nouă nomenclatură nu are nici un interes să legifereze reintrarea în drepturi a vechilor proprietari, atâta timp cât ea ocupă la Bucureşti şi în cele mai multe oraşe ale ţării, exact vilele şi casele «naţionalizate» ori sechestrate de vechiul regim! Vor fi dispuşi aceşti noi parveniţi politici să iasă din luxoasele lor locuinţe numai pentru a face dreptate şi a repara vechi injustiţii de tot soiul? Evident, nu!” (p. 166/I).

Și, tot evident, o astfel de constatare care nu poate fi suspectată de subiectivism, bulversează întreaga structură psihosomatică a unui om care caută să‑şi explice implicarea sa totală în acest episod:

„Întâi, fiindcă nedreptatea, de când mă ştiu, mă strânge de gât. Indiferent de unde vine, pe cine loveşte, chiar dacă nu aş fi eu însumi cel lovit. Apoi pentru că această casă reprezintă o valoare enormă (plus cea sentimentală), pentru că aş dori s‑o las copiilor mei, ca singură moştenire posibilă” (p. 454/II).

Între aceste două fronturi ale unui război de uzură, însemnările rămân în zona cotidianului de o ameţitoare diversitate, solicitându‑l în diverse direcţii, dar constant atente la detalii, conştiincioase, cu mari variaţii umorale determinate de vreme şi anotimp, de loc, de evenimente, de veşti, dar mai ales de oamenii din jur. În Prefaţa sa echilibrată şi de un perfect fairplay, deşi e copios bombănit de Profesor, Ion Pop remarcă plăcerea evidentă cu care acesta povesteşte. Într‑adevăr, în această evidentă voluptate de a se destăinui, eliberându‑se de obsesii, relatând descoperiri de oameni, de privelişti, de cărţi, de filme, se simte vibrând vâna unui prozator deviat. La Cluj e într‑o dispoziţie sumbră, simţindu‑se agresat din toate părţile, la facultate nu mai e dorit, e marginalizat, hărţuit în interminabilul proces al casei, exasperat de o administraţie aberantă, de telefonul căzut zile în şir în ciuda reclamaţiilor, de apa sistată, de ţevile sparte şi de meşterul român care promite dar nu vine şi când vine fuşereşte, de disconfortul dureros al unei mâini fracturate etc. etc., încât abia aşteaptă să se vadă revenit în Germania, în familie şi civilizaţie europeană. Nici acolo nu lipsesc însă neliniştile, angoasele, visele pe care le consideră premonitorii, unul dintre cele mai frecvente motive de anxietate fiindu‑i mereu resuscitat în zilele când nu primeşte poştă:

„Agăţat de poştă ca de un fir de pai prin care respir sub apă, gata să mă înec. Mă trezesc seara că sunt bucuros la gândul că mâine, poate mâine vine poşta visată” (p. 536/II).

Când vrea să se liniştească, să se relaxeze, evadează la Köln, cale de jumătate de ceas, oraşul său predilect, însemnarea „flanat prin Köln” fiind una recurentă, unde se delectează prin librării, prin muzee sau expoziţii ori contemplă spectacolul străzii pe care îl resuscită apoi în pagină cu pregnanţa prozatorului refulat:

„În piaţa primăriei vechi, o formaţie de jazz atrage publicul cel mai divers. Tineri cu blugi rupţi, unii cu raniţă în spate, bocanci prăfuiţi, «wandereri», profită de aceste zile libere de Pfingasten mulţi bătrâni în costume de duminică, ieşiţi să flaneze, singuratici, cu câte un câine de lesă, animalul ascultând împreună cu stăpânul şi cu aceeaşi concentrare, muzica. Un eşantion demografic, căci scena e împestriţată cu negri, turcoaice în văluri, furişându‑se pe la margini, arabi hirsuţi şi focoşi, nordici spelbi şi visători” (p. 164/I).

O gură de oxigen, o oază reconfortantă găseşte de‑a lungul Rinului, în plimbări solitare, a căror pondere în climatul său sufletesc a fost remarcată de d‑na Doina Curticăpeanu într‑un splendid eseu, intitulat cu o sintagmă folosită chiar de Profesorul însingurat, – „Rinul, iarăşi” („Steaua”, 11‑12/2021).

Într‑un cuvânt, viaţa la Bonn e mai variată, mai puţin tracasantă, nu lipsită de stări depresive nici aici, dar, oricum, mai suportabilă decât în „Funaria”. De aici, cu destule dificultăţi financiare poate să şi schimbe peisajul şi ambianţa, invitat la diverse colocvii, simpozioane, conferinţe, suferind totodată patetic ori de câte ori e omis. Trăieşte cu nostalgia sudului, mai ales a Italiei, a Romei, dar se bucură şi de invitaţii la Paris, Bruxelles, München, Heidelberg... Însemnările sale din aceste călătorii ar merita un comentariu aparte, el fiind afin aceluiaşi tip interesant de călător ca şi Virgil Nemoianu: rămas el însuşi, oriunde s‑ar afla, ignorând „obiective turistice” şi „trenduri” snoabe, interesat în primul rând de oameni, de tipologii, de tipul relaţiilor, când reflecţia sa e concisă şi lipsită de echivoc, indiferent dacă se exprimă aprobativ sau dezavuant. Acesta e de altfel, punctul vulnerabil al întregului său jurnal: francheţea, sinceritatea spontană, cu toate riscurile asumate. Mi s‑a insinuat la un moment dat o oarecare asociere cu jurnalul lui Petre Pandrea, „scandalos” acela prin aplombul caracterizărilor. Dar analogia nu se susţine. Expresia „mandarinului valah” e de o vulgaritate grea, sordidă şi strivitoare, de sub care cel vizat nu se mai ridică. A lui Mircea Zaciu e de o concizie rece, tăioasă, fără a depăşi limita sarcasmului aseptic şi are o alură definitivă, indiferent că e „de bine” sau „de rău”. Scriitor fiind, oamenii pe care îi întâlneşte devin personaje şi sunt tratate ca atare, ceea ce le stârneşte celor vizaţi, dar şi unor cititori, reacţii resentimentare, spre deosebire, bunăoară de Ion Pop, care a înţeles perfect perspectiva literară a prozatorului. Uneori, portretizarea oamenilor deveniţi personaje se extinde la câteva pagini, dobândind alura unor mici eseuri, asemenea comentariului personajelor din lecturi, filme, concerte, – autori, regizori, actori, muzicieni. Aşa se întâmplă, bunăoară, cu irezistibila tentaţie discursivă în cazul relatării întâlnirilor cu Petru Dumitriu, în unele din cele mai frumoase pagini – elegante, comprehensive şi discret empatice, – care nu mai pot fi de acum ignorate de cineva cu adevărat interesat de această personalitate. Sau, de asemenea, în cazul lui Mircea Dinescu, urmărit şi el ca personaj, cu o condescendenţă, când nervoasă, când amuzată şi uneori chiar cu o boare de tandreţe, ca în faţa unui „copil teribil”, până la concluzia greu contestabilă, în pur „stil Zaciu”:

„Căci D. e din familia sudicilor, cronicari şi răi de gură, caragialişti şi fanarioţi. Pigmentul e muntenesc şi oricât ar face el caz (ca de o nevoie de «nobleţe») de originea lui ardeleană (bunicul din Mărginimea Sibiului, bunica de pe la Bobâlna!), cum o repeta şi aseară, el rămâne un fiu al Sloboziei şi al mahalalei bucureştene. Ciudat ce înrudit e, acum, în proză, cu Stancu, venind tot dinspre poezie, fără nici o ştiinţă de compoziţie epică (romanescă), aglutinând amintiri, idei de autodidact şi idiosincrazii, şi reuşind, paradoxal, o meditaţie istorică şi etnică frapantă” (p. 527/II).

Referirile sunt aici la o proză cu care personajul se prezentase cu o seară înainte într‑o lectură publică.

Mircea Zaciu a fost un profesor inubliabil, exigent şi temut de mediocrităţi, dar deschis comunicării şi capabil să‑şi atragă discipoli dintre alumnii diligenţi şi inteligenţi. Adică din acea studenţime căreia, după pensionare, îi simte lipsa, iar golul acesta îl însingurează. Din fluvialul său jurnal se devoalează intimitatea unui orgolios dintre cei conştienţi de propria valoare, dar nescutit de îndoieli, o fire dificilă, susceptibil şi suspicios, cu un sâcâitor sentiment al frustrării de multe ori justificat, căutând prieteni de‑o seamă, cu care să poată „povesti”, aflându‑şi refugiul în vastitatea culturii, dar şi cu un subtil simţ al peisajului şi naturii şi, se pare, fără sau, poate, cu o foarte intimă, tăinuită percepţie a transcendenţei. Într‑un emoţionant articol de întâmpinare, apărut înaintea lansării acestor două volume, poetul Adrian Popescu distinge cu sagacitate trei caracteristici esenţiale ale profesorului şi scriitorului Mircea Zaciu:

„Cultura ca mod de a trăi, neconcesivitatea observaţiei, plăcerea scrisului elegant şi vibrant. Amestecul lor, bine proporţionat, dă stilul Zaciu, fraza decisă, armată de idee, naturaleţea unor exprimări directe, dar civilizate întotdeauna, tonul autentic al unui scriitor de vocaţie, nu de ambiţie” („Ramuri”, 10/2020).

Cultura ca mod de a trăi e evidentă mai ales când o caută ca refugiu când n‑o poate trăi, deturnat în derizoriul unui cotidian abraziv şi sordid. Neconcesivitatea observaţiei e călcâiul său vulnerabil, a cărui protejare însă nu‑l preocupă. Iar plăcerea scrisului elegant şi vibrant e marca celui născut scriitor. La toate astea mi‑aş mai îngădui să adaug doar funciarul spirit transilvan care‑i impregnează lucrarea de o viaţă, Ardealul, de pe platoul căruia priveşte lumea condescendent şi, uneori, concesiv...

[1] Mircea Zaciu, Jurnal, vol 5 + 6, Editura Limes, 2020, Colecţie - Paraliteraria, 1222 p.