logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

 

Chiperisme[1]

logoNimic mai plăcut decît să comentezi o carte cum este aceasta: Seminţe de betel, a lui Grigore Chiper. Sînt poezii, cum s‑ar zice, la vedere, indubitabile: nimic preţios, abscons în ele, nu tu idei cu schepsis, abil camuflate, prestidigitaţii eufonice, aluzii, şopîrle dosite acolo ori alte artificii cu care îşi împodobesc, pînă la saturaţie, nu puţini autori, spre a fi inconfundabili, creaţiile. Nu, nimic din toate astea. Grigore Chiper scrie minimalist dintr‑un motiv dezarmant: fiindcă aşa e el, pur şi simplu, temperamental, în expresie şi, mai ales, în simţire. Fiecare text liric al lui, fiecare, cu adevărat, poem încorporează o sensibilitate lirică vibrantă a unui autor natural retractil, un magister ludi al realităţii nemijlocite, aparent insipide, anoste, chiar din rutina, mecanica scurgerii vieţii cotidiene. Titlul cărţii însuşi, derutant la început, s‑a luminat instant, ca dintr‑o pagină DEX deschisă corect la cuvîntul rar, provocator rar: betelul este tot un fel de piper, adică, ce mai, cum se spune acasă în grai, chiper. „Seminţele de betel” sînt, carevasăzică, „chiperisme”.

Între autor şi fiecare poveste lirică a lui – citeşte, fiecare poem – se instituie un pact de fidelitate, întru totul respectat. Autorul spune aparent liniştit şi distant, la rece, o povestioară de regulă minoră în ordinea noastră existenţială, banală care, însă, poc! exhibă, nici nu‑ţi dai seama cînd şi cum, o esenţă de viaţă adevărată. Grigore Chiper are acest har: decupează din realitatea imediată, nemijlocită, felii de viaţă curentă pe care le scaldă, nu ştiu cum, într‑o baie a emoţiei simple prin clara şi simpla lor formulare:


Keep calm


Pe strada Universităţii unde alerg nu e nicio universitate
O pietonală îngustă cu trepte coboară spre o altă stradă din vale
Pe treapta de sus
Stau doi tineri îmbrăţişaţi
şi privesc în direcţia pietonalei
impasibili chiar şi la curiozitatea unor alergători singulari
cum sunt eu

De după un colţ apare o persoană
pe care o cunosc
dar nu ne recunoaştem
lăsând să continue acalmia serii

Tu ai zis că nu vei pleca
sau poate eu am rămas

Azi am făcut jogging îmbrăcat pentru prima dată
în tricoul tău
pe care e scris
keep calm and love moldova

Strada Timiş unde ajung mai departe nu dă spre râu
cum ţi‑ai putea închipui într‑o lume a tuturor închipuirilor (p. 49)

Aerul detaşat al notaţiilor lirice pare unul diaristic, smuls dintr‑un jurnal sec, cotidian, fără vreo miză sau ţintă ascunsă. Alteori parcă ascunde, protejînd‑o, o stare abulică, o ceaţă subţire în care se scaldă poetul. Trezirea din ea, înapoi cu picioarele pe pămînt, degajă cheie înţelegerii şi rostul înşiruirilor altfel intenţionat fără noimă. E o citire inversă, de fapt, a tuturor textelor care nici nu beneficiază de punctul ortografic final, mîntuitor:


Balaurul

Am intrat în cameră
Toate erau la locul lor
Capcana era fixată
Dulapurile cu cărţi aveau uşile semideschise pentru ventilaţie

Doar canapeaua mea fusese mutată
din cauza invaziei de şoareci
care ieşeau de sub pardoseala aproape prăbuşită la margine
sub povara dulapurilor

Nimic nu mă mai leagă de camera mea
dintr‑o copilărie imemorială
În adară de două lucruri
Memoria tatălui
ţinut aici trei zile înainte de a fi înmormântat
şi aceste dulapuri masive
în care am căutat azi Concert din muzică de Bach
dar am găsit Balaurul
cu o fotografie a scriitoarei dintr‑un antic an 1913
De când lecturile mi se schimbaseră
am uitat că îl am

Mama intră pe nepermis de veste în cameră
să‑mi arate o fotografie cu tata în mijlocul unui grup
din care nu a mai rămas nimeni (p.11)

Oricare poem îşi are parcă o singură raţiune de a fi: degajarea unei stări de spirit, unul domestic, dezabuzat, de o împăcare învinsă:


Je te vois

E multă linişte aici în universul nostru

Unde eşti tu
sunt sânii tăi calzi
coapsele tale legănate
şi buzele care tac

Pomenesc mai des de tine când nu eşti
Eşti după uşi străzi cartiere întregi

Dincolo de rutină
nu e nimic special pentru a crea
o himeră
un mister
o maşină a viitorului
sau o mutră mai satisfăcută

Te chem cu numele la care nu răspunzi
te implor cu vorbele care nu schimbă mare lucru
te îngân cu erorile de ieri de azi de mâine şi din totdeauna

Mă voi învăţa să privesc prin întuneric
şi să văd cât se vede prin el (p. 13)

Pînă şi lumea asta reală, corosivă, rapace ce te înghite şi pe tine sau care ţi‑a infestat cîndva memoria afectivă este supusă unei domesticiri verbale prin mărunţirea, tocarea ei narativă:


Lecţia de comunism
(...)
Nu‑mi venea să cred că voi prinde ziua
când comunismul se va retrage în cotlonul său

Îmi apare în memorie doar ziua de şapte noiembrie
când mărşăluiam cot la cot
într‑o coloană infinită aranjată diabolic
din care am scăpat atât de puţini (p. 14)

Viaţa, în poezia lui Grigore Chiper, este redusă la detalii blânde, chiar binevoitoare, asta în pofida înţelegerii noastre, cel mai adesea nuanţate sau vădit diferite, despre ea. Rar întîlneşti cîte un poem epurat epic, distilat în expresie, lucrat, constrîns astfel la sugestii oximoronice sau cu aluzii politice:


Perpetuum mobile

Am făcut o moară eoliană
şi s‑a oprit vântul

Am construit una pe apă
şi au secat râurile

Am pus baterii solare
şi soarele s‑a ascuns după nori

Doar coloana a cincea poate merge înainte
încă vreo cincizeci de ani
fără alimentare (p.32)

În acest registru sepia sau alb‑negru totul se presează la rece, e strecurat într‑un decantor în care se limpezesc numai esenţele:


Poem kung fu

Sunt în oraşul meu
într‑o încăpere
Nu e sală de concert
nici sală de forţă
e altceva

Ascult
cu căştile în urechi

Un chinez
aşezat lângă mine
citeşte programul TV
într‑un ziar cu hieroglife
Apoi se ridică pe scenă
şi recită
în ritmuri belicoase
şi sunete kung fu

Dar nu e decât o aparenţă asiatică
Traducătoarea spune
că versurile sunt despre lotusul
care îşi desface cu delicateţe petalele (p. 36)

Poetul pare, nu o dată, captiv într‑o stare dulce şi tihnită de levitaţie ori somnolenţă, cu spatele la tot ce se întîmplă în jurul lui, oricît ar fi acesta de important, de vital:


Plecare


M‑am aşezat la geam ca în tren
dar mă aflam în avion

Era un soare orbitor
Mi‑am imaginat avionul
căptuşit cu panouri solare
aşa cum unii îşi drapează maşinile
cu cristale Swarovski

Zburam pentru prima dată
într‑o direcţie necunoscută

Nu mi‑am luat nicio carte cu mine
cum nu îţi iei nicio amintire
De ce aş trişa

După ce am decolat
ţara mea
fiind foarte mică
a şi dispărut de sub picioare (p.53)

Poet fin, interiorizat, saturat evident cultural, o stare de care nu face, de altfel, caz niciodată, Grigore Chiper scrie, mai ales, ca un poet pur‑sînge ce se află, camuflat în stil epic, adică cu perfect compus , persoana întîi, sugerînd o falsă dezangajare existenţială, semn al unei condiţii scriitoriceşti aşezate, sigure:


Urechea lui Van Gogh


Ce pot să zic despre noi

E reacţia mea
sau îndoiala ta
sau viceversa
sau tăcerea interpusă ca un scut

Nu există răspunsuri
la întrebări neformulate
Nu există continuitate
unor fraze nerostite

Am impresia că sentimentele sunt un gaz
care se evaporă

În oglindă sunt tot eu
cu urechea lui Van Gogh bandajată
iar pe malul celălalt
al tău
numai lame
numai cuţite (p.59)

 

[1] Grigore Chiper, Seminţe de betel, Editura ROCART, 2020, 80 p