ESEU
Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste
Alegerile Franței:
De la Valéry Giscard d’Estaing la François Mitterrand
„Schimbarea în continuitate” versus alternativa socialismului „à la française” (1974-1981)
Partea a II-a
„Cunoaşte te pe tine însuţi,
cunoaşte şi adversarul şi o sută de bătălii nu te vor pune în pericol.
Dacă nu-ţi cunoşti adversarul şi te cunoşti doar pe tine însuţi,
fiecare victorie va fi însoţită de un eşec. Dacă nu-ţi cunoşti
adversarul şi nu te cunoşti nici pe tine însuţi, vei fi învins în fiecare luptă.”
Sun Tzu
Partea a doua a studiului se concentrează asupra alegerilor prezidenţiale din Franţa anului 1981, an al unui tablou politic extrem de complex. Demisia lui Jacques Chirac din funcţia de prim‑ministru (august 1976), act eminamente unilateral, a fost finalul dar paradoxal şi debutul unui clivaj tot mai pronunţat între formaţiunile politice de dreapta, RPR („Adunarea pentru Republică”, partid neo gaullist creat în decembrie 1976, preşedinte acelaşi Jacques Chirac) şi CNRI („Centrul Naţional al Republicanilor Independenţi”, partid prezidenţial, non‑gaullist, devenit în februarie 1978 UDF/„Uniunea pentru Democraţie Franceză”). Un element foarte important a fost reforma iniţiată de Valéry Giscard d’Estaing (preşedintele Franţei 1974‑1981) privind statutul Parisului. Pentru prima dată după anul 1871 (an în care omul politic Adolphe Thiers devenea primar al capitalei Franţei) urmau să se organizeze alegeri municipale pentru desemnarea edilului oraşului. Scrutinul din 1977 avea să consfinţească însă victoria electorală a candidatului RPR Jacques Chirac, în faţa lui Michel d’Ornano (ministru al industriei şi primar în funcţie al oraşului Deauville), sprijinit de preşedinte şi de partidul său (CNRI). A fost evident la acel moment că dreapta franceză a devenit una bicefală şi că omul politic Jacques Chirac, primar al Parisului, a îndeplinit doar unul din obiectivele de etapă ale carierei sale politice.
În paralel, după înfrângerea la limită în faţa lui Valéry Giscard d’Estaing la alegerile prezidenţiale din 1974 (50,66% Giscard, 49,33% Mitterrand), liderul Partidului Socialist (François Mitterrand), om politic cu îndelungată experienţă, a continuat cu perseverenţă materializarea propriului său obiectiv politic şi anume alegerea sa în funcţia de şef al statului. Scopul în politică înseamnă deseori multă răbdare şi capacitatea de reinventare, de menţinere şi întărire a formaţiunii politice ce te susţine. Acesta a fost cazul partidului Socialist şi al liderului său. Un aspect ce vine să sublinieze dimensiunea umană a omului politic, văzut deseori în mod poate eronat drept un personaj cu mai puţine trăiri şi sentimente şi cumva dominat de trăsăturile pe care Niccolo Machiavelli le sublinia odinioară, este cel descris de Franz Olivier‑Giesbert. „Într‑o tăcută reverie”, François Mitterrand i‑a relatat acestuia: „Am fost ales în 1981...prea târziu. În 1974 ar fi trebuit să fiu ales, nu în 1981.” La momentul investirii în funcţia de şef al statului (1981), François Mitterrand avea deja 65 de ani. Probabil, în interiorul său, François Mitterrand a resimţit mult timp „rana unui destin furat”, cea a deznodământului cursei electorale din 1974. Poate însă omul politic şi în egală măsură omul de cultură François Mitterrand a meditat la cuvintele lui Winston Churchill: „Nu există decât un răspuns la înfrângere şi acesta este victoria”.
Primul tur al alegerilor prezidenţiale din 1981 a însemnat un triumvirat al candidaturilor, prin prezentarea în faţa electoratului a trei lideri: Valéry Giscard d’Estaing, François Mitterrand şi Jacques Chirac. Rezultatele (28,3% Giscard d’Estaing, 25,9% François Mitterrand, 18% Jacques Chirac) s‑au tradus prin reeditarea finalei electorale din 1974 cu prezenţa aceloraşi protagonişti (François Mitterrand şi Valéry Giscard d’Estaing). Au reţinut atenţia însă două aspecte: Pe de o parte, scorul destul de preocupant al lui Georges Marchais (şeful PCF/Partidul Comunist Francez, 15,4%) şi mai ales prestaţia de campanie a lui Jacques Chirac (cifră absolut onorabilă pentru prima sa candidatură la preşedinţie) şi mai cu seamă mesajele sale. Una din cheile celui de al doilea tur de scrutin a fost specularea promptă de către candidatul socialist a adversităţii Chirac/Giscard. În dezbaterea televizată ce face obiectul acestui articol, liderul PS va cita în mod repetat afirmaţiile lui Jacques Chirac: „Iată că domnul Chirac vă răspunde la 22 martie 1981, la Clubul de Presă Europe 1: Francul este într‑o situaţie extrem de dificilă. Sunt sigur că dacă drumul pe care‑l urmăm în cazul în care preşedintele Giscard va fi reales ar fi acelaşi, acesta va conduce şi mai repede la dezordini grave”; „tot domnul Chirac spune că nu schimbăm politica prin aceiaşi oameni”. François Mitterrand va încheia cele afirmate prin cuvintele aceluiaşi Chirac: „Da, port o judecată negativă septenatului”, menite a ilustra faptul că preşedintele în exerciţiu nu beneficiază de majoritate parlamentară pentru a guverna ţara: „Arătaţi o aparentă linişte asupra viitorului majorităţii şi iată declaraţiile care arată că, dacă veţi fi reales, nu aveţi majoritate!”. Replica lui Valéry Giscard d’Estaing a fost una destul de palidă, acesta căutând să justifice derapajele verbale ale contracandidatului său prin „vehemenţa” tipică unei campanii electorale, respectiv prin regăsirea unităţii dreptei politice odată cu votul la turul al doilea de scrutin. Acest moment reuşit, al destabilizării adversarului, ne îndeamnă să reflectăm asupra cuvintelor scriitorului Romain Gary: „Este mai puţin grav să pierzi decât să te pierzi”...
Dezbaterea televizată Giscard/Mitterrand, desfăşurată la 5 mai 1981, a fost una foarte interesantă şi moderată de jurnaliştii Michèle Cotta şi Jean Boissonat. În prealabil însă consider important de reliefat apariţia unui personaj extrem de interesant, Jacques Séguela, poate un veritabil pionier în ceea ce înseamnă astăzi imagine, comunicare politică, media. Acesta a trimis concomitent o scrisoare celor 3 principali candidaţi, primind un feedback doar din partea lui Mitterrand, receptiv la ideile sale: „Comunicarea politică va avea din ce în ce mai multă importanţă”. Ideea de „reclamă politică” a trezit interesul candidatului socialist, acesta concluzionând, într‑un dialog cu Jacques Séguela, următoarele: „Dumneavoastră îmi veţi vorbi de publicitate, eu de politică.” Relaţia dintre cei doi a fost una total atipică pentru anul 1981 însă este nu mai puţin adevărat că François Mitterrand a înţeles necesitatea însuşirii acestei arme redutabile şi inovatoare (comunicarea/ imaginea). Sugestiile lui Jacques Séguela au fost adoptate fără rezerve, chiar dacă poate au fost destul de sensibile. Îmi permit să exemplific cele afirmate prin următoarele enunţuri: „Nu mai staţi cu mâinile blocate ci utilizaţi‑le pentru a întări mesajul”; „pregătiţi‑vă mental pentru emisiunile TV, înainte de acestea vă anulaţi toate întâlnirile, nu mâncaţi mult, nu învăţaţi nimic pe dinafară pentru că spontaneitatea vă ajută ce‑i drept o singură dată, însă decisiv;” „purtaţi ţinute vestimentare de stânga”; „rezolvaţi‑vă problemele dentare pentru că nu puteţi avea un surâs telegenic”; „impuneţi‑vă o postură dreaptă, prezidenţiabilă, personalizaţi‑vă relaţia cu cetăţeanul prin forţa liniştii/calmului.” Deşi poate la prima vedere sunt de natură a provoca zâmbete, observaţiile şi‑au dovedit justeţea. Inclusiv sloganul electoral al lui François Mitterrand din 1981 („la force tranquille”/„forţa calmului”) este opus celui atât de rece, poate impersonal al lui Valéry Giscard d’Estaing („Il faut un président à la France”/„E nevoie de un preşedinte pentru Franţa/Franţei îi trebuie un preşedinte”). Cumva, în mod subliminal, Giscard d’Estaing a fost candidatul şi Mitterrand, prin alură, prestanţă şi atitudine, a fost preşedintele. Este poate şi aici o dovadă a puterii imaginii, una încă nepalpabilă, în anul 1981, la parametrii săi reali.
Înainte de a trece la prezentarea propriu‑zisă a dezbaterii televizate din 5 mai 1981, trebuie precizat un element important şi anume necesitatea inevitabilă a schimbării. Chiar dacă aceasta este un motiv electoral extrem de atrăgător pentru alegători şi nu întotdeauna îndeplinit de guvernarea ulterioară ce a cucerit în prealabil puterea şi prin conceptul de schimbare, totuşi Franţa se afla la capătul a 23 de ani de guvernare neîntreruptă „de dreapta” (1958‑1981). Mai devreme sau mai târziu alternanţa la putere/guvernare este inevitabilă şi poate chiar de dorit. Fiecare formaţiune politică la finalul unui ciclu electoral are nevoie de un respiro, de o reclădire a propriei sale identităţi, de o împrospătare la nivelul „leadership”‑ ului, de o necesară regândire a doctrinei, măsurilor de întreprins, aparatului organizaţional la nivel local etc. Pe de altă parte, este pe deplin adevărat ce sublinia Jean Daniel în „Le Nouvel Observateur” şi anume că „toată puterea tinde să se perpetueze în fiinţa sa”; „deposedarea de putere este văzută ca o uzurpare.” Preşedintele Valéry Giscard d’Estaing se afla la capătul unui mandat prezidenţial de şapte ani, iar uzura politică în acest caz a fost una firească, nicidecum condamnabilă. În plus, a contat foarte mult şi capacitatea fizic‑mentală a competitorului de a gestiona presiunea unei candidaturi din postura de preşedinte în funcţie, fiind evident că, cel puţin în primul tur de scrutin, va fi receptorul tuturor criticilor şi neîmplinirilor unui mandat politic. Viitorul prim‑ministru Jean‑Pierre Raffarin, în 1981 secretar general al mişcării „Tinerilor Giscardieni”, îşi va aminti ulterior: „Aveam atâta încredere în campionul nostru încât eram siguri că intrând în campanie va bulversa tot.” La ieşirea dintr‑o emisiune televizată, şeful statului, la remarca „aţi fost formidabil!”, a răspuns dezarmant: „Știu că am fost bun dar compatrioţii nu mă mai ascultă.” Și propria încredere în asemenea situaţii contează foarte mult....
Jurnalista Michèle Cotta, unul din moderatorii dezbaterii televizate Giscard/Mitterrand, a lăsat o mărturie interesantă asupra desfăşurării acesteia: „Giscard s‑a gândit că va domina terenul economic în mod facil. Dar la un anumit moment a comis o eroare fatală, întrebându‑l pe Mitterrand asupra cursului mărcii germane, pe care acesta îl cunoştea. Dar înainte să‑i răspundă, Mitterrand i‑a spus că nu‑i plac manierele adversarului: Nu sunt elevul dumneavoastră.... Sentimentul de superioritate al lui Giscard s‑a clătinat!... Adevărul este că Giscard m‑a privit la un moment dat ridicând ochii spre cer cu aerul de a spune: Vorbeşte aiurea! În acel moment, mi‑am spus, a pierdut dezbaterea... Giscard însuşi s‑a gândit că este în pierdere de viteză... La începutul dezbaterii aveai impresia, din partea lui Giscard, că după 7 ani de conducere la Elysée, era sigur de victorie. Dar, în final, Mitterrand l‑a destabilizat.”
Schimbul de replici la care face referire Michèle Cotta este următorul:
– „Puteţi să îmi oferiţi o cifră? (Valéry Giscard d’Estaing)
– Cunosc bine problema devalorizării francului în raport cu marca germană în 1974 şi...(François Mitterrand)
– Nu, nu, dar astăzi? (Valéry Giscard d’Estaing)
– Cifrele zilei spuneţi, ale acestei seri? (François Mitterrand)
– Da, ca procent de creştere (Valéry Giscard d’Estaing)
– ... În primul rând, îmi displace această manieră. Nu sunt elevul dumneavoastră şi nu sunteţi preşedintele Republicii aici. Sunteţi pur şi simplu adversarul meu şi mă aştept... (François Mitterrand)
– Da, am înţeles asta însă v‑am adresat o întrebare. (Valéry Giscard d’Estaing)
– Nu în această manieră. Nu accept această manieră de a vorbi. (François Mitterrand)
– Faptul de a vă fi întrebat care este cursul mărcii germane? (Valéry Giscard d’Estaing)
– Nu, nu în această manieră. Ceea ce doresc pur şi simplu să spun este că atunci când trecem de la 1,87 FF/1DM la 2,35 FF/1DM în aproape 7 ani, aceasta nu constituie o reuşită pentru moneda noastră” (François Mitterrand).
Cuvintele scriitorului Jules Renard, ca un arc peste timp, sunt edificatoare: „Succesul este un profesor slab. Îndeamnă oamenii inteligenţi să se creadă infailibili....”
Un alt moment‑cheie al dezbaterii Giscard/Mitterrand a fost, de fapt, o revanşă verbală a acestuia din urmă. În anul 1974, scena primului duel televizat Giscard/Mitterrand a prilejuit un schimb de replici rămas antologic. Valéry Giscard d’Estaing, la acea dată ministru al economiei şi finanţelor, considerat competent însă calculat, distant, profesoral, avea să câştige un important capital de simpatie prin următoarele cuvinte: „Suntem convinşi că ceea ce ar trebui realizat nu este ceea ce dumneavoastră propuneţi. De fiecare dată găsesc şocant şi ofensator faptul de a vă aroga un monopol asupra inimii, a sufletului. Nu aveţi un monopol asupra inimilor, domnule Mitterrand. Și eu am o inimă precum dumneavoastră, care bate în cadenţa sa şi care îmi aparţine.... Vă rog să nu vă adresaţi francezilor de această manieră atât de ofensatoare...” Acum, în 1981, François Mitterrand îşi va lua revanşa, făcând apel la un joc de cuvinte sugestiv, între „l’homme du passé” şi „l’homme du passif”. La acuzaţia preşedintelui în funcţie („sunteţi omul trecutului”), Mitterrand avea să răspundă devastator: „Aveţi tendinţa să reluaţi refrenul de acum şapte ani: Omul trecutului. Este totuşi plictisitor că, în acest interval de timp, dumneavoastră aţi devenit omul pasivului.” După cum inspirat a scris Jean Marie Duprez: „într‑un moment de acest tip ameninţarea este mai puternică decât execuţia.” A fost realmente o afirmaţie şi totodată o afirmare a revanşei, „un teatru în direct, cel care construieşte istoria.” Schimburile de replici sus‑menţionate au reprezentat, după cum a precizat Jacques Weber, prin retorică, pregătire şi oratorie, „o piesă de teatru, timpul unui alt timp.”
Cuvintele celor doi candidaţi au fost în egală măsură unele definitorii pentru atragerea sau non‑atragerea simpatiei telespectatorului. Preşedintele în funcţie a fost mai tehnic pe tot parcursul dezbaterii, ripostând cu luciditate dar lipsit poate de empatie la propunerile generoase ale candidatului socialist (timp de lucru 35 h/săptămână, reducerea şomajului). Ideile lui Giscard au fost următoarele: „Nu trebuie să îi facem să creadă pe concetăţenii noştri astfel de lucruri, anume că dificultatea creării de locuri de muncă se va rezolva în câteva luni.” Chiar dacă, în mod realist, remarca lui Valéry Giscard d’Estaing nu este incorectă totuşi nu trebuie neglijat climatul de campanie, generozitatea promisiunilor electorale, impactul emoţional al frazelor şi mesajelor bine ţintite. În sensul celor menţionate mă refer şi la acuzaţia preşedintelui în exerciţiu (acesta citându‑l pe Rivarol: „Este un mare avantaj să nu fi făcut nimic”) privind activitatea exclusivă, una de opoziţie politică a Partidului Socialist respectiv a liderului acestuia („domnule Mitterrand, aţi condus Ministerul vorbelor”), prilejuind însă o scurtă intruziune ironică a acestuia din urmă („am fost în opoziţie, aceasta este democraţia”). De altfel, întreaga dezbatere a doi concurenţi „impetuoşi şi imperiali” a fost, din perspectiva electoratului, cel puţin emoţional câştigată de François Mitterrand. André Lorens, în „Le Monde”, a remarcat că Valéry Giscard d’Estaing „s‑a comportat ca un challenger, în timp ce reprezentantul opoziţiei a explicat ce va face la Elysée.” Dezbaterea a prilejuit reliefarea unui François Mitterrand prezidenţiabil, mult mai sigur pe el însuşi inclusiv din perspectiva economică, după cum am exemplificat mai sus.
Foarte interesantă este analiza lui Dominique Labbé („Moi et L’Autre”), din care spicuiesc câteva idei şi elemente statistice relevante în ceea ce priveşte duelul celor doi competitori. Dezbaterea a cuprins din punct de vedere procentual tratarea următoarelor subiecte: „Politică internă 26%, probleme economice şi sociale 43%, politică externă 21%, concluzii 10%.” Poate în mod firesc preşedintele în exerciţiu a vorbit mai mult la capitolele „politică externă” şi „concluzii”, iar contracandidatul său la capitolul „politică internă.” Cuvântul „Eu”, ce indică un dialog personalizat punctat şi de o doză de vanitate, a fost folosit mai mult de Valéry Giscard d’Estaing. De asemenea cuvântul „dumneavoastră”, rostit pătrunzător, ce induce dorinţa de înfruntare, de politeţe rece, cu o nuanţă de asprime, a fost utilizat de preşedintele în exerciţiu de două ori mai mult decât de contracandidatul său. S‑a ajuns astfel la un paradox, cel în care şeful statului a atacat mai mult adversarul în detrimentul pledării propriei cauze. Pentru a evita o individualizare a duelului, o transformare într‑un dialog strict bilateral, susceptibil de a deveni revendicativ, François Mitterrand nu s‑a adresat în acelaşi registru direct adversarului, ci mai mult auditoriului.
În concluzie, cred că Valéry Giscard d’Estaing a fost, în pofida incontestabilei sale competenţe, mai puţin inspirat în campania electorală a anului 1981. Au contat foarte mulţi factori: scindarea la nivelul partidelor politice „de dreapta”, postura de preşedinte în funcţie, atitudinea inflexibilă şi didactic‑profesorală în faţa promisiunilor electorale generoase („nu putem conduce un popor cu ochii în ceaţă” versus „ignoraţi formidabila dorinţă de schimbare” sau „nu îmi doresc să existe francezi înşelaţi” versus „dumneavoastră nu înţelegeţi nimic din ce se întâmplă în această ţară?”). În mod subliminal, preşedintele în exerciţiu a recunoscut „gustul schimbării propriu francezilor”, însă i‑a avertizat pe aceştia că „pot crede că ceea ce va fi nou va fi mereu mai bun” dar că în realitate „drumul ales va fi dificil şi dezamăgitor.” În contrapartidă, mesajele lansate de François Mitterrand au fost altele: renunţarea la metehnele politice ale trecutului, schimbare, afirmarea destinului civilizaţional al Franţei etc. S‑au circumscris astfel două imagini, una a preşedintelui din prezent, ce a subliniat pericolul unei alternative economice şi sociale şi o alta a competitorului său, orientat spre viitor, cu un mesaj mai generos şi încărcat de o componentă socială. Șeful statului anilor 1974‑1981 (Valéry Giscard d’Estaing) a avut presentimentul eşecului său electoral, afirmând cu justeţe că „niciun rege al Franţei nu ar fi fost reales după 7 ani.” Giscard d’Estaing a conştientizat greutatea puterii, singurătatea, capcanele şi pericolele ei. După cum el însuşi a afirmat, toată această „extraordinară neînţelegere ce îndepărtează pe guvernanţi de guvernaţi, făcându‑i să creadă că aparţin unor tipologii umane diferite.” Totodată, la câteva zile de la rezultatul celui de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 1981 (51,76% François Mitterrand, 48,24% Valéry Giscard d’Estaing), acesta din urmă a recunoscut că „Franţa a basculat la stânga fără să ne dăm seama. Nu am realizat amploarea valului Partidului Socialist.” François Mitterrand a fost primul preşedinte de stânga ales prin sufragiu universal. Deşi evenimentul a fost unul istoric (a fost ales ca şef al statului la data de 10 mai 1981), prin proverbialul său simţ politic, François Mitterrand a avut, la momentul anunţării rezultatelor, un scurt discurs sobru, caracterizat imediat drept „cel mai gaullist rostit de conducătorii de stânga.” Fără îndoială, noul preşedinte a căutat încă de la început să calmeze, să pondereze aşteptările unei mari mase de alegători, trecând în mod logic, chiar dacă poate cinic, la realitatea unei vieţi politice post‑campanie.
Îmi îngădui să închei prezentarea acestei dezbateri televizate de anvergură, ce a contat foarte mult în ecuaţia alegerii noului preşedinte al Franţei anului 1981, prin citarea opiniilor fiecăruia dintre cei doi adversari politici faţă de contracandidatul său. Valéry Giscard d’Estaing a considerat că François Mitterrand este de apreciat pentru „rezistenţa (anduranţa) sa”, fiind ales preşedinte al Franţei abia la a treia candidatură, după episoadele din 1965 şi 1974. De asemenea, principalul său defect ar fi „încăpăţânarea”, considera Giscard. În acelaşi timp, François Mitterrand a apreciat perspicacitatea şi „calitatea discursivă” a competitorului său, însă principala sa vulnerabilitate ar fi constituită de „distanţa astronomică între discurs şi faptă”.
Destinul celor doi protagonişti şi‑a urmat calea sa. François Mitterrand va fi preşedintele Republicii Franceze pentru următorii 14 ani (1981‑1995), iar Valéry Giscard d’Estaing, după o necesară perioadă de reflecţie, a revenit în politică, în calitate de preşedinte de consiliu regional (Auvergne), parlamentar şi, poate cel mai important, membru al Academiei Franceze (2003). În final, însă, poate doar viaţa, cu a sa componentă de imprevizibilitate, poate răspunde la ideile scriitorului şi jurnalistului Ronald Lavallée: „Înfrângerile ne readuc la aspectele esenţiale în timp ce victoriile nu fac decât să ne îndepărteze de acestea...”