POEZIE

Ramona Băluţescu
poetă, Timişoara



De suprafață


Tu mă cauți pe mine fiindcă vrei să te caut,
Spunîndu-te, neascultîndu-mă,
Repezit în toate,
Vărsîndu-ți substanța în orice cofă nouă, ca un alint,
Rugîndu-mă să te confirm
Printr-o secetă de care nu ai nevoie,
Vîrstată, în ce ți s-ar cuveni,
Ca o lăcusta a dorului
Înainte de salt.



Arhanghel


Tu, de fapt, ai fi vrut să inviți la masă
Pe una din secțiunile mele trecute,
Ca,-n lemnul fagului,
O fantă mai puțin lată,
O fantă dintr-un an de lumină, apus.
Eu n-o să mai găsesc destule pene strălucitoare.
Poate doar haine ceva mai largi,
Să-mi ascund nedumerirea șoldului,
Care pornise să înflorească
Altfel
Decît în legendele despre
Clitemnestra cea agilă și supărată.
Timpul se răsucește
Ca o volută de flacără.
Țin în palme o altă scînteie.
O să te dezamăgesc,
Indiferent ce aș spune
Despre cum s-au orînduit lucrurile.
Stratificarea contează doar cît să rezume frumos toată tina,
Ca o față de zeu, cioplită în agat, în falduri de adîncime,
De zeu tăcut - privind, mai degrabă -
De zeu mut.



Prefacere preventivă


Eu nu sînt aici.
Eu am rămas undeva în spate,
Și voi îmi priviți înaintele -
Doar înaintele.
Așa pare că se cuvine,
Așa ni se răspunde,
Cînd întrebăm despre cum va fi,
Și totuși,
Eu mi-am trimis doar coaja
Să vă cuminece,
După regula cetății,
Părînd acolo,
Cuminte.
Și totuși,
Toată substanța mea adevărată,
Și deznădăjduită,
Și improbabilă,
Dacă ne luăm după legea locului,
S-a așezat, cu un șoim pe umăr,
În spate,
Și își așteaptă noaptea,
Și necuvintele,
Să vă vorbească
Pentru mai tîrziu.



Competiție


Am să m-așez, așezîndu-te-n mine,
Privindu-ți privirea care mă știe.
Ceva s-a fost schimbat deja,
Acum uneltesc doar corpurile,
Ajungînd din urmă felul în care
S-au întîlnit, în zăbavă,
Buzduganele,
Ritmul aurifer al respirației,
Dorința, ura,
Lipsa de cumpătare în a te vrea,
Pe motive din alte cărți,
Completînd
Ce se lumise deja,
Curgerea apei, turnura.



De drum


Te binecuvînt,
Lumină de om al dimineții.
Urmează tăceri de crivăț,
Sau întinări de cuvînt,
Cu vîslă, în marea de cețuri,
Cu vîslă ruptă.



Numește-mă!


Categorisim.
Nici n-am știut că lumea
Mă poate numi, în taină,
A unui timp.
Trag basca pe ochi.
O să pipăi scoarța copacilor, cu gura,
Să nu îi știu.
Mă strînge marginea
Ce mi-o vei da,
Și totuși,
Din felul meu de a numi luna,
Părtașă,
La fine de regn,
Poate se numără exact să îmi fiu aici,
Desfrunzită,
De cel mai ales cuvînt,
În matca mea,
Atingînd, cu degetul,
Căldura,
Ura.

Rozariu cu pietre albastre


Aș vrea să îți scriu un poem de-a dreptul
Și de-a începutul
Vechi,
Care să fi existat deja, în miresme elaborare,
Nucifere,
Ce sa demonstreze,
Ca-ntr-un experiment de laborator,
Că te știam, întru formulă,
De atîta vreme,
Că, tot ce a luat, a fost
Ștregerea unui geam, de abur,
O boare pe crusta de gheață,
O cernere,
Clipa.
Nu este cuvenire încețoșată,
E doar că luna sclipește altfel, acum.
Te-am mai văzut, printre ierburi înalte,
Și adineaori,
Doar n-am întins mîna.
Acum, cu mîna întinsă,
Îți spun despre cum stătusem mereu așa,
Ca și cum
Știam că o să te țîșnească, șuvoi,
Cumințenia mea,
Tăcîndu-mi voluta, ademenitor,
Ca într-o plasă de pește,
Acreditată spre - nedumerită – prindere:
Rozariul cu pietre albastre,
Sărat,
Stingher.