POEZIE

Virginia Olaru
poetă, Bucureşti

Imaginile se derulau singure


Închis într-o cutie de sticlă
căutând mereu cu mâinile un punct slab
pe suprafața transparentă,
necunoscutul își agita brațele
privind în sus
ca și cum vorbele s-ar desprinde din tavan
sau din cerul închis pentru renovare
// Dumnezeu nu vinde la toată lumea
își mai ia și el câte o pauză
să râdă de proștii Pământului
care se cred dumnezei //
Când furia ajunsă la apogeu
i-a strâmbat expresia feței
ecranul și-a schimbat culorile
insistând pe rochia verde a jurnalistei
care scotea în evidență tinerețea
și unghiurile aproape sălbatice
din care se poate privi o femeie.

Ce bine că există butoane, m-am gândit
ce bine că Realitatea poate fi privită pe mute.



Scenă


Trecea un om drumul cu o vacă în brațe
din când în când îi aduna picioarele
și le arunca peste umeri
bombănind o înjurătură
la adresa gropilor din asfalt
care se țineau după el
ca o născocire supranaturală.
Stăpân pe voința sa
omul se îndârjea să cuprindă animalul
învelindu-l cu pieptul lui,
lăsându-se uneori pe vine
ca să-i aranjeze coada și capul
care atârnau ca niște mâini în plus,
ca niște ancore în neant.
Nu se poate ști
dacă animalul era băut
nici dacă omul
era în toate mințile.



Am devenit un obiect inutil


Casa mea a devenit dintr-o dată strâmtă
și constat că nu mai am loc
printre obiectele utile
pe care nu mă îndur să le arunc.
Întotdeauna ne trebuie o masă în plus, un scaun, un pat, o cratiță,
căci „dacă vin musafirii?”
Și ce-ar zice lumea
dacă n-ar găsi covoare, perdele, tablouri sau dulapuri
în care stau ascunse detaliile casnice?
Mi-a crescut o cocoașă în plus
lângă cea cu obligațiile zilnice.
Mi-au crescut mâini ca să deșir timpul
– să-mi fac loc pentru o ceașcă de cafea.
M-am îngrășat
pentru că mănânc prost și pe apucate.
Oglinda nu mă mai vrea,
căci nu recunoaște femeia elegantă care-i făcea cu ochiul.
Îmi întoarce reflexii eronate
și râde de mine.
Mă așez ostenită pe canapea,
dar pisica visează și mă împinge cu labele.
Pe fotoliu stă câinele,
lângă masă– peștii.
E timpul să scot scaunul pentru musafiri
căci am venit acasă.



Dezbrăcat de imagine


Ți-e rușine cu tine, cel simplu,
dar ești incapabil să îți scoți la tarabă imaginea
în haine tăiate după cel mai nou model
ca să fii în trend cu ipocrizia
ridicată la rang de artă.
Ai învățat lecția umilinței de la profesorii tăi,
fugi de ea, ca de notele proaste
care te situau pe ultimul loc
în ierarhia unei clase obișnuite
în care toți colegii tăi făceau meditații
în timp ce tu îți prelungeai copilăria
prin parcuri, bătând mingea
sau alergând bicicleta
viața e mereu o opțiune
cu drumuri largi, pe care le poți străbate cu gândul
dar tu ești mereu în afara ei.
Oglinda din colțul camerei
îți citește frustrarea
și neputința de a fi în rândul lumii
– părinții îți țin prelegeri despre cum ar trebui să fii
profesorii îți reproșează lipsa de atenție
pentru lecțiile învățate cândva pe dinafară
și predate mecanic,
fetele pe care le-ai strânge în brațe
îți reproșează că nu ești cool
și că nu fumezi iarbă,
prietenii din copilărie te-au părăsit
pentru că ești un ciudat
care cântă la orgă și pictează prin parcuri.
Tu știi că locul tău e în afara lumii
și ți-e din ce în ce mai greu
să te prefaci că ești altfel.
Ți-e rușine cu tine, cel simplu
dar tu te simți bine în singurătatea ta,
în camera ta cu vise agățate de pereți,
cu gândurile tale încifrate în rostirea clapelor de pian
pe care le atingi cu emoție
pentru a prelungi vibrația înaltă
prin care tu comunici cu Universul
care te-a creat diferit.
Schilodit de neputința de a comunica banalități curente
sau de a râde de alții,
te închizi în tine și suferi,
devii parte din lacrima Planetei care strigă după ajutor
și alegi să fii tu
îmbrăcat în hainele strâmte ale condiției umane.



Odată cu întunericul


s-a făcut nevăzut și machiajul acelor stereotipuri
care mimau viața trăită frumos
de la înălțimea aroganței impersonale
străzile au devenit mai pustii decât golul
care paralizează viețile
cel mai mare coșmar e moartea
(în unele cartiere vine la pachet cu învierea
sentimentului patriotic înșurubat mecanic în creier)
“Deșteaptă-te române/din somnul cel de moarte”
fă curat în cameră, șterge praful,
pregătește-te că sfârșitul e aproape
(dacă ai noroc, scapi tura asta
-următoarea începe în toamnă)
împacă-te cu vecinii, trimite îmbrățișări prietenilor,
fă-ți testamentul,
ia-ți în brațe copiii,apoi trimite-i la culcare
deșteptarea asta e doar pentru adulți,
și nici măcar pentru toți
viața acum e “ca și cum nu”,
ni se cere să fim răbdători
să așteptăm
un cuvânt salvator.



Cosașul


La 78 de ani
Mărin al lui Nae își plimbă zilele
prin grădinile altora,
culcă iarba pe-o litră de țuică
face politică
pune țara la cale
înjură guvernanții și pe mamele care i-au făcut
secerându-i dintr-o singură lovitură.

Stăpân pe coasa lui,
toată vara adună și pune de-o parte
bani pentru zile negre
iernile sunt lungi
și abia dacă le mai poate duce
până-n primăvară
lemnele s-au scumpit
magazinul e din ce în ce mai departe

nu are copii
așa cum nici nevastă n-a avut,
i-au plăcut țiitoarele,
nevestele altora,
care-i umpleau camera cu dulcețuri
care mai de care mai parfumate

de câteva ierni
cămara e goală
n-au mai venit să-i împartă
nici pentru morți,
l-au îngropat pesemne și ele după ce și-au spovedit păcatele
și au devenit babe cuminți,
dar el nu le-a uitat
le are pitite în grădină
și în fiecare primăvară
dă iarba la o parte
să le citească numele
scrise de el pe câte-o piatră.



Bețivul și paharul


Un om alb
stă la masă
c-un pahar gânditor
care făcea spume la gură
de câte ori bețivul
povestea despre Safta
clătinându-l, mângâindu-l,
sorbindu-l din ochi.
C-o zi în urmă
o auzise pe Safta
cum îi spunea veterinarului
că prostul n-are leac
nici când căștigă la păcănele
//ce vede, nu crede
ce aude, nu înțelege
ce face, nu desface.//
Privindu-l în ochi
paharul se codește să-i spună
c-așa-i lumea trecătoare
unul naște altul moare
lume, soro lume…
Safta la sticlă
umblă din mână-n mână prin sat
ca o fată de măritat.
De-aia când s-a înserat
paharul beat
s-a răsturnat
și a crăpat.