PROZĂ

Ştefan Damian
poet, prozator, traducător, Cluj

Urma altoiului

1.

M‑am întrebat iar, nu mai ştiu pentru a câta oară: „Tu ce crezi că‑i dincolo?” „Care dincolo? Fiindcă, dacă este un dincolo, ai putea să‑l auzi. Dar nu-l auzi. Adică ceva, totuşi, auzi, dacă îţi ascuţi bine urechea. Cum s‑o ascuţi? Să pui mâna pâlnie la ea şi să îţi ţii respiraţia. Să nu faci risipă de aer!” „Atunci îţi auzi sângele. Sau pulsaţia venelor. Ori vântul şi izbitura valurilor în malurile şubrezite. Dacă e linişte, un foşnet subţire şi un clipocit care se sparge spre mijlocul apei. Şi, dacă ai noroc, câte un peşte năbădăios sare chiar aproape de tine. Te întorci şi inima începe să trepideze. Ridici din sprâncene. Crezi că ochii văd. Dar ochii nu văd. Sunt plini de noapte. Ridici mâna, să o înlături, ca pe o cârpă. Îi simţi umezeala şi ţi‑o retragi. Nu poţi să spui că este o repulsie transmisă minţii de către degete. Dar ai senzaţia că ţi-e scârbă, că-i lipicioasă, se înfăşoară pe toate cinci. Şi pe palme, ca vata de zahăr. O prezenţă fizică. Da, îţi şopteşti, noaptea pulsează ca o fiinţă. Ce ne‑am face fără asemenea nopţi? Ar fi pe aici un continuo du‑te‑vino încât nu ar mai fi loc nici să te întinzi sau să laşi pleoapele să cadă una peste alta, aşa, ca valvele scoicilor de care te miri când le găseşti pe prundul care, ai văzut doar cu câteva ore mai înainte, se tot întinde, de la an la an, şi împinge apele tot mai mult către malul râului, şubrezit la rădăcină, pe care este şi casa în care a locuieşti iar, după o lungă bucată de vreme. Sau ca oraşul crescut peste măsură odată cu şoselele ce au înlocuit drumurile de pământ în care primăvara şi toamna, când ploile nu conteneau să bată câmpul, casele, oamenii, roţile carelor se afundau până la butuc şi cartierul dinspre Apus, cel mai hrăpăreţ, s-a tot întins până a ajuns la o depărtare de doar vreo patru km şi jumătate de sat.

Este cartierul, ştii bine, care îşi trimitea şi îşi mai trimite nevoiaşii să fure lemne din pădurea de stejari şi de frasini şi produse de pe câmp, mănunchiuri de grâu, ştiuleţi de porumb sau fructe ori legume, vânătorii să braconeze iepuri, fazani şi căprioare şi să arunce acolo toate mizeriile de parcă locul ar fi devenit o groapă de gunoi stabilită de cine ştie ce organ administrativ. Ca elev de liceu, ai locuit acolo, în cartierul ce părea mai degrabă un sat lipit de oraş, cu o viaţă independentă de Centru, i-ai cunoscut pe mulţi, cel puţin din vedere, i-ai salutat pe toţi, cunoscuţi sau nu, ca la ţară, fiindcă în satul devenit cartier aşa era obiceiul. Dacă nu ai fi făcut-o, cei ne-salutaţi s-ar fi adresat gazdei tale care ţi-ar fi atras atenţia, fiindcă la aşa ceva femeile văduve se pricep de minune! Poate nici nu ţi-ar mai fi închiriat camera mică, din partea din spate a casei, la încheierea contractului. Pe uliţele cartierului, nepietruite, treceau cei din Bodrog cu căruţele încărcate cu saci sau cu animale, cu lemne şi păsări. Şi pe unde se deplasează acum tropăind istoria în drumul ei de întoarcere zvârcolită de la Răsărit către Apus şi lasă în urma ei semne, ca şi cum şi-ar însemna locurile, să ştie pe unde să se întoarcă, treceau odinioară şi strămoşi de-ai lui, mai înainte de a părăsi satul.

Dar, pe tine, noaptea şi ceaţa şi umezeala şi drumurile nu te‑au lăsat să pleci de-acolo cu totul, chiar dacă acum oamenii nu mai sunt cei de altădată. Nici tu. Eşti printre ei, le treci amintirile şi umbrele dintr-un loc într-altul când se nimereşte să fii la barcă. Îi revezi pe fiecare în parte, ai prieteni sau neprieteni (nu duşmani, îţi vine să spui acum, aici nu ai avut niciodată duşmani adevăraţi, să te urască într-atâta încât să îţi dorească moartea) ci persoane cu care te-ai înţeles mai puţin, fie din cauza lor, fie a ta, ori a întâmplărilor, a vieţii, aşa cum se întâmplă întotdeauna, nu numai aici, în acest colţ de ţară strâmtorat de graniţe (ai învăţat că apa este oriunde o graniţă), ci peste tot, chiar şi într‑o curte sau în vreunul din magazinele care au umplut periferia oraşului invadator şi atrag cu mărfurile lor proaste, fără gust, grupuri de femei şi bărbaţi, aşa cum le atrag şi şatrele cu dulciuri şi tot felul de nimicuri pe drumul cu nuci tineri ce duce de la barcă la Mănăstire, cu ocazia hramului).

Şi în tinereţea ta vânzătorii erau hrăpăreţi, ca şi oraşele, ca amintirile, ca Mănăstirea. Ca Mănăstirea? Nu, nu‑i o idee a ta. A spus‑o unul pe care l‑ai trecut râul cu barca, într‑o seară, când satul încă nu era invadat de refugiaţi, ca acum, în acest început de septembrie, din care speri să pleci cât mai curând. Îţi vine să te întrebi de ce te-ai întors, dacă tot vrei să pleci? Da, îţi zici, te-ai întors ca şi ei, nu mai simţeai nevoia să stai în oraş. Aici poţi să vorbeşti cu umbrele. Cu un mic efort le faci să se mişte, să se comporte aşa cum ştiau să facă atunci când nu erau numai nişte forme ale închipuirii. Sau nişte „forme umplute cu vânt”, cum le definise odată părintele Luca. Vorbeşti cu închipuirile. Au consistenţă, ca şi nălucirile, cum a spus Jiva, când n-a putut să‑şi apere Viile şi Prundul de atacurile celor care s-au năpustit asupra fructelor, altădată renumite până spre mlaştinile în care se înecaseră caii cu turci cu tot, în bătălia despre care povesteşte Gebgea trăgând din lulea şi care nu ştii cât adevăr conţine. Sau, dacă există un dram de adevăr şi nu sunt toate scorneli peste care s‑au adunat altele, mereu altele, tot închipuiri vândute ca întâmplări petrecute aievea, aşa încât acum este greu de scos la iveală adevărul şi e mai uşor să renunţi decât să te afunzi în ele. Ai sentimentul că te pot strivi. Însă nu încetezi să cauţi, aşa cum ai făcut încă de când te ştii. Chiar dacă adevărul, tot vorba lui Gebgea, la care îţi face plăcere să te referi, „adevărul, fătul meu, este mai greu decât apa, se duce repede la fund şi se întăreşte acolo ca noroiul pe albia râului. Dacă îl smulgi, se împrăştie în apă şi rămâi cu pumnii goi. Nu poţi dovedi nimănui că l-ai avut!”

De câte ori îl auzeai, tu ai fi vrut să adaugi că adevărul e un fel de zăpadă, mare cât cea din pădurea Popinului, călcată într-o iarnă cu calul (săniile nu puteau trece, ninsese prea mult şi nu erau urme), care se topeşte la prima suflare de vânt de la miazăzi; şi lasă în urmă băltiri, dar şi ele se usucă şi la urmă nu mai rămâne aproape nimic. Dar nu o făceai: la vârsta aceea credeai că adevărul aparţine numai celor care au o anumită vârstă, nu şi generaţiilor tinere, lipsite de experienţă luată direct din viaţă. Chiar îţi închipuiai viaţa ca pe un fel de puţ din care s-ar fi putut scoate cu găleata oricâtă experienţă ar fi vrut cineva, numai să aibă chef să lase funia şi s-o tragă deasupra ghizdurilor. Ar fi fost destulă pentru toţi, s-ar fi putut împărţi ca apa sfinţită şi toată lumea ar fi fost mulţumită fiindcă ar fi deţinut o parte, mai mare sau mică, din adevăr şi la urmă fiecare s-ar fi mulţumi cu cât a putut sau i s-a permis să adune.

2.

De câteva generaţii suntem ai apei. Şi apa este a noastră. Adică a celor aşezaţi aici, pe malul care atunci despărţea cele două lumi. Aici era ghecetul, adică vadul. Pe aici se trecea, aşa povesteau bătrânii şi aşa au ajuns vorbele în urechile altor bătrâni cărora li se zicea tot Gebgea. Când dispărea unul, alt Gebgea îi prelua apelativul, fiindcă, spuneau ei, îl moşteniseră de la înaintaşii lor şi era un lucru de cinste să îl poată purta.

Şi mai spuneau că atunci când au ajuns aici cei dintâi din neamul lor (şi al lui, fiindcă se considerau încă înrudiţi, chiar dacă nu se mai ştia cu precizie care erau legăturile şi cât de strânse mai erau acestea) şi au fost înstăpâniţi apoi peste cele câteva zeci de lanţuri de pământ, li s‑ar fi zis de către comandantul militar la care ei, foşti supuşi ai turcilor, se uitau cu atâta veneraţie încât li se părea că poate fi pus în icoane, lângă Mântuitor, că ei trebuie să stea de pază între cele două imperii. Şi că trebuie să se uite tot timpul peste Râu, să se suie în stejari sau în tei (încă lipseau duzii care, apoi, aveau să ocupe marginile drumurilor), să vadă bine dincolo de turla Mănăstirii, spre dreapta, dacă înspre cetatea de pământ a Felnacului este ceva mişcare, ca, atunci, să sune din corn. Dar numai dacă văd că acolo se mişcă ceva mai altfel de cum ar trebui. Să nu o scape din ochi ziua şi noaptea, mai ales noaptea, fiindcă ziua se mai uită şi călugării şi pot trage clopotul cel mic. Pe cel vechi nu-l mai pot trage, i-a căzut limba şi încă nu au găsit un meşter să o pună la loc. Dar, le mai spusese comandantul strălucind în şa într-atâta încât părea un zeu căzut din cer în mijlocul câmpului plin de glod, seara să pună strajă, de fiecare dată câte doi oameni, să nu se încreadă în alţii, fiindcă cei de la mănăstire, călugării mai ales, se culcă devreme, au somnul greu şi nu poţi să te încrezi în ei. Pe deasupra, sunt şi fricoşi, parcă ar fi femei, nu şi‑ar scoate nasul din chilii, se tem să nu‑i atragă în mreaja lui Necuratul. Însă, mai zisese mângâindu‑şi mustăţile ale căror vârfuri ridicate sclipeau în bătaia dulce a soarelui încât păreau din aur, spre norocul nostru, se scoală toţi deodată la primele ceasuri ale dimineţii şi atunci duşmanul o să fie ţinut sub ochii lor iscoditori cât timp va fi lumină. Câţi ochi? Vreo patruzeci, zici tu, acum. Sau, să fi fost mai mulţi? Oricum, erau ochi plini de întrebări iscoditoare sub sprâncenele stufoase şi oricât ar fi vrut necredincioşii să rămână nevăzuţi, să se strecoare, să se pitească, tot nu o puteau face, fiindcă în ochii aceia ardea flacăra credinţei şi El nu putea fi trădat. Sau n‑ar fi trebuit să mai fie trădat, aşa cum a fost când l-au pus pe cruce…

Şi ei, cei veniţi aici, şi‑au făcut datoria. Mai bine, mai rău, după puterea şi neputinţele şi după gândul şi dăruirea sufletelor. Chiar dacă, uneori, au mai şi închis câte un ochi, că viaţa este altfel de cum se povesteşte. Şi omul nu poate sta numai şi numai de partea a ceea ce i s‑a poruncit de stăpânire, fiindcă stăpânirea are drumul ei, gândeşte lucrurile în mare, în funcţie de interesele ei, care nu sunt totdeauna şi ale oamenilor de rând, şi asta se poate observa cu uşurinţă atunci când omul este obişnuit să-şi pună la lucru şi capul, nu numai braţele.

Movila devenise plată, asemenea terenului din jur, acoperit cu iarbă. Un strat de iarbă strălucitor de verde. Creştea tot la fel de deasă ca peste tot şi era obligaţia noastră să o cosim în fiecare an, la început de mai. Atunci apărea în iarbă şi o lalea roşie‑sângerie, înconjurată de alte câteva, de culoare galbenă. Între ele se ivea, ca printr-un miracol, o pânză de păianjen. În câteva ceasuri se întindea şi peste celelalte movile, cuprindea sub ramificaţia ei vaporoasă florile şi iarba pe care nu reuşeam niciodată să o înlăturăm de tot, ca şi cum ar fi avut rădăcini atât de adânci încât sapa şi hârleţul nu le atingeau niciodată. Parcă ar fi vrut să amintească că Ea era acolo, dar nu singură, ci cu un întreg neam al ei. Nu ştia dacă acesta era mesajul florii care îl atrăgea cu o vrajă misterioasă, când se „abătea” prin colţul acela de cimitir. Se „abătea”, este un fel de-a zice. Ajungea acolo după ce terminau de curăţat celelalte morminte, de văruit sau schimbat crucile mâncate de vreme. Sau după ce răzuiau muşchiul şi lichenii de pe pietrele pleznite de ger şi de ploi, sub privirile blânde din fotografiile celor ce zăceau acolo şi îi priveau în aşa fel încât nu aveau deloc sentimentul că nu mai erau. El, cel puţin, avea acest sentiment. Uneori parcă îi şi vedea cum ieşeau din ovalul fotografiilor, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, zâmbind ca în faţa unui miracol. Dacă ar fi fost să-i dea crezare preotului, era miracolul învierii, şi i se întâmpla să‑i viseze vii chiar dacă nu i-a văzut niciodată mişcându-se, să se apropie de ei şi să povestească tot felul de lucruri pe care nu avea curajul să le împărtăşească celor mai în vârstă decât el.

Asta se întâmpla mai ales când era copil, cu câteva zile înainte de Paşti, când în familie se aminteau cei care nu mai erau, strămoşii mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, unii cu nume fistichii, cum numai în familia lor a auzit, încât păreau mai degrabă porecle. Era un ritual la care şi el, şi ceilalţi copii, lua parte, şi citea în ochii părinţilor bucuria că puteau transmite tradiţia şi că era cine să o ducă mai departe. Se mira cât de mult erau interesaţi să nu se piardă memoria transmisă din generaţie în generaţie. Era numai ochi şi urechi, voia să ştie mai multe şi nu reuşea să afle decât întâmplări care se întorceau în timp până la a treia generaţie. Despre a patra avea referinţe vagi, incomplete, mai degrabă presupuneri. Lanţul generaţiilor avea multe întreruperi, rudele colaterale erau uitate, apoi altele, precum a doua sau a treia căsătorie a câte unuia dintre numeroşii membri ai familiei, complica şi mai mult situaţia. Despre ele venea vorba mai ales cu ocazia unor nunţi, când se făceau listele cu invitaţi, sau la înmormântări, când trebuiau trecuţi în pomelnic, sau când se mergea la cimitir pentru Paştele morţilor. Înainte de acea duminică, prima după Paşti, se aduna la cimitir o mulţime de oameni, unii dintre ei de-abia se mai cunoşteau, alţii nu se mai văzuseră de zeci de ani. Acolo, lângă cei morţi, viii aveau ocazia să îşi aducă aminte unii de alţii şi să strângă iar, chiar şi pentru numai câteva ceasuri, legăturile de rudenie sau de vecinătate întrerupte. După ce se plângeau morţii, de multe ori mai mult de ochii lumii, se povesteau o seamă de întâmplări ale celor vii sau ale celor ce nu mai erau şi făcea eforturi să înţeleagă dacă se petrecuseră de curând sau cu zeci şi zeci de ani mai înainte. Dar când venea vorba despre mormântul cu lalea, limbajul adulţilor se schimba. Devenea aluziv. În bună parte greu de desluşit, lipsit de aceea luminozitate care caracteriza amintirea altor strămoşi.

Nici chiar unul dintre cei dintâi Gebgea nu voise, la vremea lui, să le spună mai multe urmaşilor săi, (cu toate că aceştia bănuiau că în capul lui alb, ca de preot, cu o claie de păr retezată pe gât ca de o sabie, se ascundeau încă multe lucruri) pe care ei voiau să le ştie. El şi‑ar fi putut permite să vorbească, să fie explicit, nimeni nu ar fi îndrăznit să‑l oprească sau să‑i sufle în ciorbă. Cu el nu se glumea, femeile îi arătau un mare respect şi când cineva scăpa vreun cuvânt nelalocul lui privirile i se îndreptau imediat spre faţa lui lată, măslinie, cu ochii uşor oblici, încercând să citească cum avea să reacţioneze.

Dacă i se puneau întrebări despre mormânt, Gebgea se încăpăţâna să nu răspundă. Înghiţea numai în sec, nodul lui Adam i se mişca ca o broască mare în corpul unui şarpe, şi trimitea să-i aducă din pivniţă o cană cu vin. „Din al doilea!” zicea şi se ştia că cerea vin alb, uşor, să nu-i apară roşeaţă în obraji.

El îşi închipuia că şi celorlalţi le părea rău că Gebgea nu voia să le spună cine era sub movila cu lalea. Era mai mult decât convins că bătrânul ştia despre cine era vorba. Că era un secret numai al lui, primit de la un alt Gebgea, pe când era pe patul de moartea. Se vorbea că unii săteni au încercat să-l convingă să le destăinuiască secretul, la o nu mai ştia a câta ceaşcă de cafea, fiindcă toţi cei care au avut acest nume erau mari băutori de această licoare. Pe acesta, pe care îl ştia el, sau pe un altul, cu mulţi ani mai înainte? Şi‑l închipuia că după ce sorbise de câteva ori din cana de lemn de salcie, înnegrită, cioplită cu mâna lui, schimba vorba ca şi cum ar fi vrut să fie iertat pentru muţenia neaşteptată în care se încăpăţâna să persiste şi, până la urmă, le povestea tot felul de alte întâmplări la care luase parte şi la care nu luase, dar care îi erau atât de vii în amintire de parcă le‑ar fi citit dintr‑o carte. Câte unul, mai liber de gură, spunea tare că le inventa chiar atunci, de faţă cu ei, şi că urmărea efectul lor pe chipul şi în ochii lor ce clipeau tot mai des, încercând să ascundă interesul, aşteptarea, teama de ceva ascuns care s-ar fi putut citi acolo…

Cât despre familia lor, se păstra numele celui dintâi născut pe aceste locuri: Mihai. Minunea (desigur, orice naştere este o mare minune, dar şi mai mare este faptul că se înregistrase data), se petrecuse în anul de la Naşterea Domnului 1700. Se ştia că, ajuns la vârsta potrivită (care?), o luase de nevastă pe Marta (de unde era, din ce familie?), şi că avuseseră copii. Unul dintre aceştia, tot Arsenie, se însurase când îi venise vremea (se bănuia că putuse fi cam pe la 1750) şi imediat după aceea avusese şi el copii. Cu cine? Câţi? Aceste lucruri nu se mai ştiau. Nimeni nu s-a interesat să le scrie, le lăsaseră în grija memoriei dar ea le jucase feste, cum se întâmplă de obicei. Poate şi fiindcă bărbaţii treceau mai repede prin lume decât femeile, iar în capetele acestora erau prea multe grijile zilnice ca să mai fie atente la ce s-a petrecut odinioară. De aici înainte, până la străbunicul său, tot Arsenie (era o obligaţie nescrisă ca primul copil să poarte numele de botez al tatălui când familia soţiei nu era mai înstărită şi se putea împotrivi), născut pe la 1810 era un gol destul de mare şi nimeni nu însemnase nimic cu litere chirilice pe calendarul sârbesc, cum s-a obişnuit mai apoi. Dacă ar făcut-o (şi nu i-ar fi înşelat duşmanul oamenilor, timpul, făcându‑i să uite), pe marginile acestuia ar fi trebuit să se amintească şi lucruri fără importanţă, cum era acela că un alt Arsenie (poate unul dintre cei dintâi cu numele acesta!), cu ceva mai înainte de 1700, se deprinsese să bea cafea pe când armata turcească împresurase Viena, iar el, împreună cu alţi valahi şi sârbi, se ocupau cu gătitul şi adusul mâncării pentru spahiii care între o luptă şi alta înfulecau cu o poftă de lup, ca şi cum ar fi sfâşiat între dinţi trupurile ghiaurilor nemţi. Şi că ajunsese acolo, laolaltă cu mulţi alţii, după ce fuseseră luaţi cu forţa împreună cu femeile şi copiii, cu animalele şi puţinele lucruri care încăpuseră în carele cu coviltir, de la casele lor, să-i ajute la aprovizionarea cu cele de trebuinţă în vreme de război.

Nu s-a păstrat nici măcar numele vreunui bucătar sau a vreunei socăciţe care s-ar fi distins prin pregătirea vreunui fel de mâncare mai deosebit, chiar dacă scorniseră mai multe, fie la cerere, când aveau din ce le prepara, fie din nevoie, când produsele şi ingredientele necesare lipseau. Altminteri, Gebgea ar fi avut cu ce se mândri şi ar fi întreţinut pofta de poveşti a ascultătorilor cărora le ghiorăiau maţele la ceasurile când ar fi fost mulţumiţi să pună în gură chiar şi un colţ de pâine uscată ca să ajungă cu bine până la vremea cinei!

(Fragment din romanul cu acelaşi titlu)