RESTITUIRI

Iulian Negrilă
istoric literar, Arad

Moise Soranu Novacu (1806‑1862)

Preot şi poet român, s-a născut la Haţeg din părinţii Matei Soranu, capelan unit al Haţegului şi Maria Novac, nepoata lui Baba Novac, fostul general al lui Mihai Viteazul. A fost botezat de parohul neunit Adam Noac, iar naşi i‑au fost Ion Csucs cu Maria Popescu.

Primele clase le urmează la şcoala grănicerească din Orlat, apoi urmează Școala normală a călugărilor franciscani din Haţeg, în limba latină şi germană. Între 1820-1821 începe studiile gimnaziale la Blaj, fiind un elev eminent, a avut o bursă acordată de episcopul greco-catolic al Ardealului, Ioan Bob.

Între 1821-1824 studiază la Alba Iulia, iar în 1825 îl găsim la Cluj, studiind dreptul şi filosofia, pentru ca la Oradea să studieze teologia.

În 1829 este hirotonisit la Auşeu, aproape de Aleşd, unde rămâne până în 1831 când e rechemat la Oradea în funcţia de „cooperator parohial şi diacon catedral”. Din 1833 a slujit în parohia Dragoteni, lângă Beiuş.

Intrând în conflict cu autorităţile vremii, este mutat des de la o parohie la alta. Aşa se face că a trecut prin Bicău (1837-1841), Homorodul de Mijloc (1841-1846), Hurezu Mare (1846-1853), Acsad, localitate aflată acum în Ungaria (1853-1859), Bozânta Mare (1859-1862), unde îşi încheie activitatea.

În ceea ce priveşte opera, Moise Soranu Novacu reuşeşte să tipărească în 1843, la Buda Cărticica de rugăciuni. Apoi, a tradus Virgiliu, Eneida, Bucolicele şi Georgicele, iar din Ovidiu, Trestia.

Spirit patriotic nemăsurat, devine continuatorul reprezentanţilor Școlii Ardelene prezentând rădăcinile romane ale poporului nostru prin lucrarea Istorinţia despre începuturile românilor. Alte două lucrări sunt în manuscris la Academia Română; este vorba de Românii Ungariei în 1814 şi acum şi Deducerea originii românilor, străbunilor noştri, tot după autori probaţi, în care dezbate problemele învăţământului românesc transilvănean, viaţa culturală şi religioasă a românilor.

Lucrările sale au fost apreciate la vremea aceea. Aşa se face că un biograf nota despre activitatea sa literară:

„Fiind dăruit de Dumnezeu cu talent frumos şi cu dragoste de cultura poporului, a muncit mult pe teren literar, cu zel şi nu fără de succes şi e de regretat că împrejurările triste ale vieţii sale mult chinuite, nu i‑au permis să lucre şi mai mult şi să dea la lumină lucrările sale literare care pe dreptul i‑ar fi câştigat un loc de cinste între scriitorii ardeleni ai timpului său”.

Soranu Moise Novacu a folosit mai multe pseudonime. Cititorul va observa lecturând colecţia Foii pentru minte, inimă şi literatură din 1844 că fabula Ţapu şi oile e semnată cu criptonimul „– O – O –”. El a colaborat şi colecţionat publicaţiile vremii: „Organul luminării”, „Gazeta Transilvaniei”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Curierul de ambe sexe”, „Magazin istoric pentru Dacia”, „Concordia” etc., semnând M. Noac Szora, M. Noac, M. S. Noacu, M. Szora etc.

Cât priveşte revoluţia paşoptistă, el a fost cel mai reprezentativ paşoptit din Nordul Transilvaniei, aşa cum e considerat de Ștefan Pascu, „cel mai influent luptător!”

Organizând o procesiune în satul Racova, a fost arestat. Din închisoare el aprecia că „În 7 mai, voind şi eu şi poporenii mei a serba ziua libertăţii comune, am sfinţit flamura maghiară în biserică, apoi cu aceea şi cu patru prapori bisericeşti cu toată comunitatea merserăm a ţine lithie până la biserica satului vecin, Racova, cântând psalmul „înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu” etc.

Și după revoluţia paşoptistă, Soranu Moise Novacu a avut de suferit, deşi românii din Satu Mare câştigaseră unele drepturi. El a servit cu abnegaţie naţiunea română, iar biserica din Hurezu Mare, judeţul Satu Mare, în care a slujit în perioada 1846-1853, a devenit o adevărată cetate de cultură românească.

Sintetizând datele referitoare la opera scriitorului nostru, reţinem că el a tradus pe Virgiliu, a elaborat opuri poetice cu unele traduceri elaborate şi satire diferite, Carte de rugăciuni cu litere latine la 1843, predici, la care se adaugă Desluşiri mitologice pentru înţelegerea autorilor clasici greci şi latini etc.

Prin tot ceea ce a scris şi activat în domeniul literar, scriitorul Moise Novacu s‑a impus în viaţa literară, dar mai ales prin răspunsul adresat între 1825-1830 profesorului ungur Andrasy, care afirmase în public la Alba Iulia că românii se trag din puşcăriaşii Romei, aduşi aici de Traian. Despre acest lucru aminteşte şi Aron Pumnul în Lepturariul... său.

Soranu a debutat de pe vremea studenţiei, în 1827, cu elegii dedicate unor personalităţi sau poezii dedicate locurilor natale din care transpare o sumă de sentimente patriotice, cum ar fi: Ţara Haţegului – compusă la 1831, după ce vizitase Haţegul. Era adeptul ortografiei latine. 

Influenţa clasicismului greco-latin se resimte şi în tematica unor poezii ale lui Soranu. Poetul cântă bucuria pricinuită de belşugul recoltei: Cerere (Ceres) din anul 1847 – sau mulţumeşte anului care a trecut sub o zodie bună pentru prosperitatea adusă (anul mercuresc, 1851). Mai scrie versuri inspirate de frumuseţea naturii Luna mai din anul 1841, altele au o tematică filosofică (Chora din Szathmar), poezii satirice sau versuri elegiace. Apoi, a publicat şi cântece populare.

Un aspect deosebit din activitatea scriitorului este participarea la revoluţia paşoptistă. El a fost învinuit de agitaţie şi tulburător de pace. A fost arestat şi închis la Carei. Revoluţia a cuprins toate împrejurimile ţinutului: Medieşul Aurit, Valea Vinului, Roşuiori, Poni, Lipău, Dorolţ, Sătmărel, Păuleşti, Ciumăşti, Sanislau, Reighea, Carei, Moftinu Mic, Sărăuad, Apa, Supur, Hurez, Racova etc.

Scriitorul, din închisoarea de la Carei, îi scrie lui Gh. Bariţiu o scrisoare în care îi spune:

„În Ungaria se dezvelesc nori negri contra libertăţii... Citeşte cu luare aminte şi vezi câte scrie un patriot şi un prenuerant din închisoarea Comitantului. Abia putui pe ascuns foarte cu multă dăruire şi osteneală a căpăta prin robi umblători afară puţintică negreală şi papiriu...”.

Interesante sunt ştirile despre situaţia economică a ţărănimii române în perioada postrevoluţionară, aşa cum aflăm din scrisoarea de la 20 februariec1850: „mult amar au cauzat şi culegerea bancnotelor kossuthiene de la biata românime, care de frică trebuie a le lua pre grâu, făină şi vin”.