logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Florin Ardelean
poet, prozator, Oradea

 

O recidivă[1]

logoHoria Al. Căbuţi este acaparat de gustul scrisului şi, iată, ia avânt. O carte nouă la doar un an după publicarea alteia (Peisajul metaontic), e indiciul unei stări de bine, creatoare. Fireşte, noul produs editorial a fost posibil graţie eseurilor găzduite (mai ales) de Revista „Familia” (rubrica susţinută de autor are un titlu cvasi-obscur – Cuantata polifenică), acestea constituind nucleul dur al noului op. Miza textelor este elucidată în debut, cartea constituindu-se, ca intenţie, într-un fel de exerciţiu de îmblânzire, de atenuare a presiunii pe care o exercită asupra noastră noile limbaje scientiste, ermetice şi exclusiviste în sensurile şi semnificaţiile pe care le ascund. Avem de-a face cu o hermeneutică angajată aproape temerar, a cărei noimă stă tocmai în intenţia de a desluşi ceea ce, la o primă impresie, pare de nedigerat de cei dedulciţi la fructele cunoaşteri de tip umanist:

„încercarea noastră a fost una de «a riposta» prieteneşte, prin abordarea tăioaselor idei ştiinţifice de pe meterezele limbajului cultural, beneficiind de nuanţele mai difuze, de «organicitatea» şi de căldura intrinsecă a straturilor de informaţii artistice, literare, filosofice etc. presupuse de utilizarea unui asemenea limbaj” (p. 8).

O lărgire de ecart semantic, aşadar, o ipostază a călăuzei pentru cei ce au de străbătut o Zonă a misterelor filtrate în teorii şi ipoteze ce întrec adesea în virtuozitate luxurianţa şi iconoclasmul imaginar al celor mai versaţi romancieri.

Dacă analizăm, fie şi sumar, intenţiile nutrite pentru elaborarea cărţii de faţă, H. Al. C. prinde conturul unui Don Quijote reloadEditura Și asta dintr-o pricină cât se poate de simplă, câtă vreme tentativa de-a unifica (sub spectrul unei „supra-legi”) ştiinţele pe de o parte, cu filosofia literatura şi muzica, pe de alta, nu este altceva decât o sublimă nebunie, oarecum în linie cu cele patru nebunii sacre despre care face vorbire Platon, în Phaidros. E ca şi cum ai uni, spre o concordie îndelung negociată, apa şi focul. Numai că scindarea este pe deplin realizată, ba chiar insurmontabilă şi într-un continuu scenariu ce-şi dezvoltă cu aplomb premisele. Din acest punct de vedere, văd în autor un trubadur chemat să împace epopeic cele două paradigme ale educaţiei şi instrucţiei de tip academic: modelul american, axat pe competenţe, pe specializări conduse prin cercetări ce propulsează ştiinţele şi tehnologiile spre noi şi noi descoperiri fulminante versus modelul iniţiat de Wilhelm von Humboldt, la început de secol XIX, cel umanist, pentru care universitatea europeană este locul în care omul se formează complex, ca destin eminamente cultural, echipat nu doar cu deprinderi tehnice, ci mai ales exersat în a-şi împlini fiinţa, prin sensibilitate artistică şi chemare filosofică.

Până acum, modelul american are câştig de cauză, cel humboldtian părând anacronic, biet farafastâc la dispoziţia apucaţilor, a ciudaţilor ce trebuie puşi sub control pentru a nu dăuna binelui comun, din prea mult neastâmpăr. În consonanţă cu spiritul lui Oswald Spengler, mai avem ceva de aşteptat până să survină, fatal şi natural Declinul Americii, datorită „vampirismului” ce emană din relaţia adulterină dintre infatuata cultură şi neostoita civilizaţie. Autorul cărţii sfidează o astfel de ipoteză, sperând aparent, mai mult de dragul utopiilor, într-o lume după tiparul Atlantidei mitologice, tărâmul eudemonic al unui tip de cunoaştere integrator, în care matematicile să valseze la braţ cu filosofia, iar un tango languros să încolăcească muzica şi fizica. Idilic şi implauzibil un astfel de scenariu în care, de altfel, nu crede nici H. Al. C., ci doar plebeii de pripas, dispuşi să coregrafieze, spre uz personal o Minunată Lume Nouă clonată după fantezii infantile.

Trebuie admis faptul că nu e de colea să execuţi un balet diafan, mereu cu gândul în două luntri, pândit de un puseu de schizoidie amendabil în perimetrul fundamentelor cunoaşterii. E ca şi când ai participa, simultan, la o vânătoare de fazani şi de mistreţi, fiind obligat, în funcţie de ceea ce-ţi apare în cătarea puştii, să schimbi la timp muniţia sau arma, să iei corect linia de ochire şi să ţinteşti ireproşabil. Cele 11 texte propuse sunt tot atâtea tentative de seducţie către un cititor poftit la o amăgire în regim de promoţie – cum să devii un bun cunoscător a ceva despre care, cu adevărat, nu ştii nici cât e negru sub unghie. Procedura fusese deja verificată în Peisajul metaontic, respectiv utilizarea artelor ca terapie în vederea însănătoşirii acestui bolnav, aflat acum în situaţia de-a exista sub forma unui organism spintecat. Bolnavul este cunoaşterea însăşi, iar abisul este creat de incapacitatea sau poate chiar şi de complacerea noastră în neputinţa de-a asuma un spirit integralist, unic şi armonios, omogen în privinţa poeticilor cu care operează, cu un orizont deschis atât spre axiomă, cât şi spre harul creator de operă, atât spre calcul cât şi spre intuiţie sau fantasmă. Pe de altă parte, autorul este disimulat sub roba unui avocat, gata să pledeze în favoarea oamenilor de ştiinţă şi să inducă spre feeling-ul intelectualilor cu ştaif şi spaţiu de speculaţie hipertrofiat ideea că, în definitiv, savanţii au suflet, sunt disponibili pentru un concert din muzică de Bach sau o vizită la muzeu, ba chiar că ar fi încântaţi să accepte lumea (fireşte, doar în timpul liber sau un weekend pe an) ca voinţă şi reprezentare. Mai în glumă mai în serios, se poate spune că demersul avocatului sui generis nu este cu nimic mai facil sau sortit succesului decât tentativa unui antropolog de-a ademeni triburile din jungla Amazonului la un meeting pe Zoom.

N-am să „povestesc” conţinutul cărţii, dar câteva aspecte mă încumet să livrez, în speranţa de-a tulbura dulcea siestă a cititorului şi a-l îndemna la treabă, căci nu o va face spre o zăbavă sterilă, ci cu folos şi necurmată plăcere. Astfel, nu se poate să nu profiţi de un spirit erudit, gata să te facă să vezi puntea camuflată dintre impresionism (Claude Monet) şi câmpul electromagnetic (James C. Maxwell), utilizând ca termen mediu lumina, ipostaziată atât ca fenomen fizic ondulatoriu, cât şi ca măiestrie prin care pictura şi-a atins apogeul. Dacă merită pusă în evidenţă calitatea textului şi profunzimea speculaţiilor, nu acelaşi lucru se poate spune despre inspiraţia de-a insera în pagină ilustraţii după trei dintre pânzele lui Monet. Reproducerile sunt, din cauza calităţii tiparului, jalnice, descurajând, iar nu îndemnând privirile să se desfete cu pânze, totuşi, intrate în legendă prin frumuseţe şi valoare estetică, drept pentru care nu a fi meritat o pedeapsă atât de cruntă.

La fel de stranie este şi conexiunea dintre fizica particulelor elementare şi muzică, autorul reuşind să dezvăluie un infra-plan al sunetelor şi vibraţiilor materiei, cu trimitere la cuplul cu totul insolit Ernst Lawrence (fizician ce a pus la punct primul ciclotron) şi Arnold Schönberg (un inovator de geniu al muzicii) sau cel format dintre Galileo Galilei şi personajul sumbru, dar minunat compozitor, Don Carlo Gesualdo, Principe de Venosa, cel din urmă fiind capabil să tulbure trăirile pioase, angelice, pentru a propune o muzică a „seismelor psihice”, a spaimelor terifiante.

Iată doar două cazuri ce propun aceeaşi reţetă, urmând mai apoi altele, cam de fiecare dată, sub alte chipuri şi împrejurări. Ceea ce pare iniţial lipsit de coerenţă, imposibil de adus sub acelaşi sens, se lasă domesticit şi prins într-o pânză a semnificaţiilor. În fapt, Horia Al. Căbuţi scoate din întuneric un tărâm ce se coagulează sub ochii noştri, după o hartă invizibilă, pe care doar el o poate vedea, pentru ca mai apoi să o traseze meticulos, cu stil şi oarecare emfază (mai toţi călăuzitorii au o anume propensiune spre emfază!), ceea ce rezultă fiind un compus metamorf, entităţi ce-şi trag firele şi-şi revendică dreptul la expresie din asociaţii abuzate de o anume inadecvare la firesc (acel firesc botezat astfel de regulile ce definesc normalitatea, adică aşezarea în banal, în vieţuire fără noimă).

Ar mai fi de notat, apoi, o anume temeritate ce răzbate din carte, tocmai din cauza subiectelor de maximă portanţă, de nivel metafizic şi în acelaşi timp rezonând cu o prezenţă a omenirii ce-şi cauză fără răgaz reperele fără de care nu-şi poate motiva destinul: viaţă, moarte, timp, creaţie, suferinţă, măreţie, deşertăciune. Toate par a veni să armeze acelaşi deziderat, al dialogului inaudibil dintre ştiinţe, filosofie şi artă (muzică şi pictură, cu precădere). Totuşi, se poate constata o aglomeraţie supărătoare de nume ilustre, o densitate sufocantă de la o pagină la alta, cu trimiteri la Sfântul Augustin, Platon, Aristotel, Leibniz, Bergson, Husserl, Heidegger, Kant (of course!), Jankélévitch, Einstein, Newton, Stephen Hawking, dar şi Bach, Mozart sau Bruckner. Când citeşti fie şi numai trei nume dintre cele invocate mai sus, prinse într-un singur rând de text, dacă eşti animat de-o minimă modestie, îţi vine să sari în picioare şi să iei poziţia de drepţi! În sfârşit, cam prea multe forţe herculeene convocate într-un comentariu de nici 16 pagini (Epitaf pentru Cronos), pentru a se confrunta între ele pe o chestiune (timpul) a cărei „realitate” rămâne până la urmă căzută sub linia de găsire a unui enunţ convingător. E ca şi când ai comanda la NASA un studiu despre şerpuirea tandră a Crişului Repede prin pântecele Municipiului Oradea, când mult mai cumpătat ar fi să apelezi la o firmă de topografie locală. Excesul instrumentalist este, de altfel, o maladie post-modernă, pandant al alexandrinismului dospit în spuza încântării de sine. Simplitatea este, poate, o valoare ce s-ar cuveni mai bine chivernisită.

Unele teme sunt recurente, continuând abordări din Peisajul metaontic (Repere pentru o estetică i-maginară, de exemplu, dar şi altele, cum ar fi cea a fractalilor, aplicată aici asupra Omului fără însuşiri, într-un eseu captivant) conturând şantierul de lucru al autorului, obsesiile ce-i galvanizează căutările, devoţiunea pentru proiectul în care s-a îngropat, printr-o decizie asumată fără rezerve. E fascinant să speculezi pe seama timpului imaginar şi pe faptul că prezentul poate influenţa trecutul (pot fi puse la punct năzbâtii şi mai mari dacă te străduieşti suficient), dar Horia Al. Căbuţi plusează într-o stilistică deja exersată, aducându-i într-o discuţie captivantă privind Multiversul (ca mănunchi de universuri) pe Rembrandt sau Picasso şi analizând tablouri ale acestora, deşi nimeni nu ar acredita un astfel de „derapaj”, dacă s-ar lăsa ghidat de o raţionalitate minimalistă. Dar miracolele atrag dintotdeauna, iar tehnologiile ultraperformante de astăzi nu fac decât să sporească miza.

Evocarea unor scene petrecute în urmă cu jumătate de veac la Școala Populară de Artă din urbea natală, al căror personaj central este un profesor de vioară cu alură de gnom, îi prilejuieşte autorului un excurs despre disonanţă ca temei al discursivităţii lumii, ca afront adus armoniei, suficient de pregnant pentru a marca orice fapt al vieţii:

„Disonanţa e pretutindeni. /…/ Disonantă este gâlceava iubitei pentru clipele tale de rătăcire. /…/ Disonant e cerul mahmur şi valurile plictisite ale mării. Disonante sunt pleoapele căzute peste privirile extenuate de întrebări fără răspuns” (p. 105-106).

Cu puţină aplicaţie, ar fi fost posibile două pagini de proză poetică, suficient de reuşite. (Sunt disonant, deci exist!).

Ultimul eseu propus, Postulatul disimulării, cu trimitere la „limitele cunoaşterii noastre”, ia în colimator teoriile fundamentale ale lumii fizice: teoria relativităţii, principiul incertitudinii şi teorema incompletitudinii (teme bine scărmănate şi în Peisajul metaontic), avându-i ca promotori pe Einstein, Heisenberg şi Gödel, starurile lumii ştiinţifice ale veacului trecut, dar, la un moment dat, fiind asociat şi Lucian Blaga (Trilogia cunoaşterii), completând, cumva, un cvartet capabil să ne gâdile narcisismul carpatin. Cartea se încheie în crescendo, evitând oboseala unui parcurs prea didacticist şi promiţând o continuare.

Cartea îl face pe om, ni se tot spune cu tâlc, drept pentru care l-am putea „căuta” pe autor, încercând să-i decupăm silueta disimulată în tărâmurile ceţii. Tipologic vorbind, Horia Al. Căbuţi are profilul unuia exersat în sfera ştiinţelor, dar care, dintr-o pricină anume, s-a dereglat, i s-a pus, cumva, pata, ademenit fiind de ceea ce un personaj din Cartea Milionarului (Filip Lăscăreanu Teologul Umilitul) numea strania pornire a gândului de a căuta şi de a cloci „oul de sub cuvânt”, astfel încât să deturneze teoriile ştiinţelor, decapate de orice impuritate umană, spre „strălucitoarele răsplăţi ale păcatului şi plăcerii”, cum ar spune Faulkner. Iar toate acestea sunt posibile doar pentru că, în prima lui tinereţe, autorul de astăzi a fost contaminat de un virus fără leac. Prozatorul din plămadă nu se dă dus nici cu vorba bună, nici cu cea rea.

Tărâmurile ceţii este al doilea volum dintr-un „roman-fluviu”, pesemne. Recidiva de-acum prefigurează un şir.

 

[1] Horia Al. Căbuţi, Tărâmurile ceţii, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2020 (220 pag.)