LECTURI PARALELE

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Cuvinte bine ţintite (proza scurtă: un manifest)

La începutul anului 2017, a apărut primul număr al platformei literare online Literomania, un proiect comun al scriitorilor Adina Diniţoiu şi Raul Popescu. Iniţiativa lor este cu atât mai lăudabilă, cu cât revista este o publicaţie independentă susţinută strict prin forţele şi resursele proprii. Succesul aproape imediat al revistei s-a datorat şi ideii inspirate de a organiza săptămânal un concurs de proză foarte scurtă, intitulat Flash fiction stories, unde autori debutanţi sau consacraţi, cunoscuţi sau la început de drum aveau drept de participare egal, singurul criteriu fiind calitatea şi lungimea textului: între 500 şi 1000 de cuvinte. După doi ani şi zeci, poate sute, de texte adunate, cei doi fondatori au selectat piesele esenţiale şi au alcătuit antologia Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă[1] (Paralela 45, 2019):

„Singurul criteriu de care am ţinut cont în momentul alcătuirii acestei antologii a fost calitatea prozelor selectate. Prin urmare, vârstele celor publicaţi variază foarte mult, tematicile sunt, şi ele, diferite. Prozele selectate au, însă, ceva în comun: toate surprind bucăţi din viaţă, flash-uri sau situaţii nu neapărat inedite, dar care au consistenţă, miez, sunt încărcate emoţional. Transmit, adică, o stare şi nu neapărat un mesaj explicit. Pentru un scriitor, probabil aceasta este cea mai mare provocare. Iar când proza este una foarte scurtă, limitată la un anumit număr de cuvinte, provocarea este şi mai mare.”

Adina Diniţoiu este critic literar, jurnalist cultural, redactor la revista Observator cultural, editor coordonator Literomania şi a tradus din limba franceză autori precum Raymond Aron, Antoine Compagnon, Bellinda Cannone, Françoise Sagan, Tobie Nathan şi François-Henri Désérable. A publicat cărţile Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii (Tracus Arte, 2011) şi Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri) (Vremea, 2014). Raul Popescu a publicat volumul Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic (Eikon, 2017), nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, secţiunea „Debut”. Cei 47 de autori care au trecut proba de foc a celor doi antologatori sunt: Nicoleta Balaciu, Laurenţiu Balintescu, Alice Bancu, Horia Blidaru, Bianca Bolum, Andrei-Codrin Bucur, Camelia-Maria Cîmpean, Daniel Coste, Peter Demeny, Angela Dina, Mariana Dobrică, Ohara Donovetsky, Teodor Fleşeru, Livia Furia, Diana Geacăr, Anca Goja, Mădălina Hâncu, Daniela Hering, Marian Ilea, Andra Iuşcu, Ioana Lungu, Gabriel Mager, Ionuţ Manea, Monica Manolachi, Simona Marcu, Ramona Micu, Sebastian Mihail, Adina Mocanu, Andrei Mocuţa, Radu Mora, Carmen Moroşanu, Raluca Nagy, Alexandra Niculescu, Laura Pamfiloiu, Andrei Panţu, Oana Păun, Crenguţa Sandu, Ştefan Serşeniuc, Alexandra Sonu, Veronica Stănică, Dumitriţa Stoica, Bianca Stupu, Daniel Timariu, Radu Ţuculescu, Paul Vinicius, Adela Vlad, Diana Vlasa.

Dacă aruncăm o scurtă privire peste listă, constatăm că în afara câtorva nume cunoscute publicului român, majoritatea sunt cvasi anonimi, acest volum reprezentând debutul lor absolut. O parte dintre ei au mai publicat în reviste dedicate prozei scurte, precum Iocan, Liternautica şi Revista de povestiri. Paradoxal sau nu, tocmai din acest motiv, unele dintre cele mai surprinzătoare şi proaspete texte vin din partea autorilor nedebutaţi încă într-un volum individual, dovadă că ideea concursului de microficţiuni din Literomania a fost un risc şi pariu câştigat pe termen lung, reuşind să descopere în mediul virtual şi să lanseze câteva nume care cu siguranţă vor avea ceva de spus peste mai mult sau mai puţin timp şi care altfel s-ar fi risipit prin bloguri personale.

Un astfel de caz este Laurenţiu Balintescu, farmacist şi voluntar într-un ONG. Declară despre sine că a scris multe texte, dar nu a publicat nimic. Destinul său artistic pare să semene cu cel al scriitorului american Chuck Palahniuk, care până în momentul publicării primului roman (celebrul Fight Club) nu avea nici un fel de experienţă literară şi era mecanic la o fabrică de camioane. Sperăm să aibă parte şi de acelaşi succes. Povestirea Frânghia are oarece tangenţă cu mişcarea artistică minimalistă (căreia îi este asociat Palahniuk), dar aminteşte şi de abrupteţea lui Zachary Schomburg din romanul Mammother:

„Avea precizia unui ceas elveţian. În fiecare dimineaţă trecea prin faţa casei mele, fix la ora zece, trăgând după el o frânghie umedă şi lungă de trei metri. Povestea s-a repetat timp de zece zile. Apoi l-am întrebat de ce face asta. Mi-a răspuns simplu: „Pentru că nu pot s-o împing.”

În dimineaţa următoare, cu o jumătate de oră înainte de zece, am ieşit şi eu pe stradă târând o funie veche, mai lungă şi mai groasă ca a lui. În momentul întâlnirii, s-a oprit surprins, întrebându-mă la rândul lui de ce fac asta. I-am răspuns tot simplu: „Pentru că nu pot s-o împing.”

Zilele următoare au adus în stradă, unul câte unul, pe toţi locuitorii zonei. Fiecare îşi procurase frânghia lui, iar acum, cumva cu mândrie, trăgea de ea, prin praful cenuşiu şi învechit al străzii. Deja din ce în ce mai multă lume urmărea cu interes acest spectacol, apoi, firesc, au apărut televiziunile şi presa. De aici virusul s-a răspândit exponenţial. În următoarele două zile, toţi bărbaţii oraşului plimbau frânghii. Orice activitate economică şi socială se oprise. Viaţa era încremenită, un univers al neputinţelor. Singurele care păreau a respira erau frânghiile. Pe străzi vedeai doar bărbaţi care trăgeau frânghii. Apăruse chiar şi un cod rutier al modului în care se puteau trage frânghiile.

Poate a fost ziua cu numărul patruzeci, sau poate patruzeci şi unu, nu se mai ştie exact, dar atunci s-a întâmplat minunea. A fost văzut primul bărbat care reuşise să împingă frânghia. A fost şi ultimul, de altfel. Pentru că, pe toţi ceilalţi, cu excepţia mea, neputinţa i-a împins la sinucidere. Prin spânzurare evident. Eu am continuat să trag de ea. Mă mai opresc uneori, îmi trag şi sufletul atunci, îl trag pentru că nici pe el nu-l pot impinge. Îmi scriu povestea şi pornesc iarăşi în pribegia mea.”

O extrem de scurtă proză cu tematică beckettiană este Întârziatul de Anca Goja, jurnalist cultural la bază. Dar şi cofetar. O încrengătură de profesii şi meserii care justifică tipul ei zglobiu de scriitură. Atmosfera şi umorul absurd nu trimit cu gândul doar la Aşteptându-l pe Godot şi alte piese izvorâte din teatrul absurdului, ci şi la scrierile avangardist-delirante ale regizorului chilian Alejandro Jodorowski şi la miniaturile umoristice în cheie burlescă ale prozatorului polonez Slawomir Mrozek. Micropovestirea Ancăi Goja face parte din volumul 360 de grade (Paralela 45, 2018), unul care mi-a stârnit curiozitatea şi se anunţă promiţător dacă toate prozele cuprinse în el sunt la acelaşi nivel cu Întârziatul:

„Am crezut întotdeauna că punctualitatea stă la baza civilizaţiei. De asta am şi divorţat de Sebi, el nu era niciodată punctual. Din cei şapte ani cât am fost căsătoriţi, jumătate mi i-am petrecut aşteptându-l. Mi-am dat seama că nu e nicio speranţă să se îndrepte când a întârziat la nunta noastră. Stăteam în pragul bisericii, cu buclele pline de fixativ, duhnind a parfum scump şi încercând să nu-mi deranjez straturile de voal suprapuse ale rochiei, şi îl aşteptam. Rudele mă tot întrebau dacă nunta se mai ţine, mama avea lacrimi în ochi, iar eu învăţam ce înseamnă ura. Într-un final, a apărut, m-a luat de braţ şi mi-a şoptit la ureche: „Ţi-am zis că şireturile alea nu se potriveau, a trebuit să umblu prin tot oraşul după unele ca lumea”. Iar eu îmi spuneam că primul lucru pe care îl voi fi făcut după ce mă voi fi văzut căsătorită era să-l spânzur cu şireturile alea nenorocite.

Acum întârzie la propria înmormântare. Au scris în ziar că s-ar putea să fi fost ucis. Nevastă-sa e principalul suspect. N-o pot acuza: dacă a lăsat-o să-l aştepte în pat, fierbinte şi umedă, în timp ce el îşi analiza nuanţa smalţului dinţilor în oglindă, îşi tăia părul din nas cu forfecuţa de unghii şi îşi scotea punctele negre de pe piept, înseamnă că a avut toate motivele să-i vină de petrecanie. Dacă n-aş şti că nu mă suportă, m-aş duce chiar acum la ea şi i-aş spune: „Draga mea, nu-ţi face probleme, nici nu ştii câţi oameni îţi mulţumesc în gând în momentul ăsta”. Ea ar începe să plângă, eu mi-aş aminti de vremurile când eram îndrăgostiţi şi mi-ar da şi mie lacrimile, şi aşa ne-ar mai trece şi nouă timpul.

Uite, în sfârşit aduc sicriul. E închis. Mai bine aşa, prefer să nu-i mai văd moaca; nici în tinereţe nu era frumos, darămite acum, bătrân şi mort pe deasupra. Mă strecor printre oamenii din capelă, până când ajung aproape de sicriu. Îl prind de braţ pe cel mai bun prieten al lui Sebi, Flo, şi îl întreb ce s-a întâmplat. Îşi lipeşte buzele de urechea mea şi îmi spune: „Când am vrut să aducem sicriul de la apartament la capelă, am scăpat copârşeul pe scări. S-a deschis, şi Sebi s-a rostogolit pe scări până jos. Cusătura de la burtă, ştii, cea de la autopsie, i s-a desfăcut. Maţele, ficatul şi rinichii i s-au împrăştiat în scara blocului. Toate ca toate, dar mirosul era insuportabil. Până i-am strâns organele şi i le-am băgat înapoi, a durat ceva. Apoi cineva a trebuit să-l coasă la loc. Nevastă-sa nu a vrut, aşa că a căzut măgăreaţa pe mine. Eu nu ştiu coase decât în cruciuliţă. Aşa că a mai trecut un ceas. Nu e el de vină, săracul. Aşa a fost să fie”.”

Am constatat amuzat că o bună parte din notele (auto)biografice ale prozatorilor antologaţi sunt mai savuroase decât prozele lor scrise. Multe descrieri biobibliografice sunt microficţiuni în sine, cursive, jucăuşe, proaspete, autoironice, lipsite de crisparea creaţiilor care le însoţesc. Probabil e mai simplu să îţi parodiezi propria viaţă decât să creezi un univers nou. Planul lui Gabriel Mager este să scrie o poveste de dragoste SF despre generaţia sa, cu titlul Păduchii au viaţă uşoară, însă momentan se mulţumeşte să o trăiască, în timp ce îşi dezamăgeşte părinţii, mănâncă pizza şi se uită la anime-uri (e vorba de Sailor Moon, în povestirea lui În amintirea rochiilor din viaţa mea, care ar merita reprodusă, dar nu ne permitem din limită de spaţiu). Proiectul său de viitor merită toată atenţia şi se aseamănă într-o oarecare măsură cu scenariul peliculei SF High Life (2018), cu Juliette Binoche şi Robert Pattinson. Dacă Gabriel Mager „supravieţuieşte” într-adevăr la Timişoara, aşa cum declară, tare mi-aş dori să-l cunosc şi să descopăr ce altceva mai ascunde în gândirea lui outside the box:

„Militează pentru introducerea unui program cyberfeminist comunist în societatea românească, cu scopul de a trimite bărbaţii în spaţiu, să facă copii în locul femeilor. Bărbaţii vor purta costume de astronaut de reproducere confecţionate de Marile Croitorese Moire ale Ideologiei Gender, pentru a stimula chakrele creatoare de bebe ale bărbaţilor. Astfel, copiii României se vor naşte în spaţiu, unde vor fi educaţi conform Ideologiei Gender. După ce bărbaţii nasc, utilitatea lor se va rezuma la calitatea de sateliţi artificiali ai Pământului, care vor purta numele Papahagi (…), recitând necontenit poemul Teogonia de Hesiod întru slava infinită a Societăţii Cyberfeministe Comuniste Române.”

Laura Pamfiloiu, şcolită la cursurile de scriere creativă organizate de Revista de povestiri şi antrenată de T. O. Bobe (autorul unui excelent volum numit Centrifuga), s-a dedicat de-a lungul timpului literaturii pentru copii şi jurnalelor de lectură şi de jocuri pentru cei mici. Oare afinităţile comune cu T. O. Bobe din romanul său Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (practic o compunere de peste 300 de pagini scrisă de un puşti, cu dezacordurile şi erorile gramaticale inerente) să o fi convins pe Laura Pamfiloiu să încerce tehnica prozei scurte? Foarte probabil, de vreme ce protagonistul ei din Vecinul de la nouă este tot un copil, însă tonul poveştii unul grav:

„Când murea cineva din sat, era aproape sărbătoare. Moartea cobora din aer: clopotele de la biserică se trăgeau de zece ori fix la miezul zilei, bunica le auzea, se oprea din lucru, uneori era în grădină, cocoşată în stratul de roşii, o vedeam cum îşi îndreaptă spatele, se şterge cu dosul mâinii pe frunte, îşi aranjează pălăria de paie pe cap şi numără în gând. Venea apoi în casă, se băga după uşa de la bucătărie unde era lipit calendarul, punea degetul peste coloanele colorate cu scris microscopic.

(…) Spre seară plecam acasă cu bunica de mână. Nu mai ştiu dacă vorbeam despre mort sau despre altceva. Poate ne opream la izvor să umplem sticluţa pe care o avea în poşetă, dacă era lume, nu ne opream. Probabil bunica se gândea la moarte, eu, sigur nu. Mă gândeam că mi-e foame, mă rugam să fie vreme bună a doua zi ca să mă lase la ştrand, speram să aibă timp să ne facă plăcinte, dacă plouă o bat la cap să-mi coase o fustă nouă, poate vine mama din oraş cu o ciocolată. Moartea nu avea loc printre gândurile mele, se ascundea probabil în turla bisericii din sat, aştepta să nu o vadă nimeni şi începea să tragă clopotele fix de zece ori la miezul zilei.”

Demnă de reţinut este şi blitz-proza Adelei Vlad, cu titlul Mosquitoes. Înţepătoare ca muşcătura unui ţânţar. Construcţia ei este cea care atrage atenţia în mod deosebit, fiind o poveste alcătuită dintr-o singură frază. Monologul liric în proză subiectivă poate fi la fel de bine citit şi ca un poem-fluviu. Stilistic, autoarea se axează pe starea interioară din zona subliminală, tehnica fluxului conştiinţei fiind cea care dictează desfăşurarea. Dacă aţi citit romanul Valurile de Virginia Woolf şi îl înlocuiţi pe Percival (singurul personaj căruia nu i se aude vocea, fiind prezent doar în evocările celorlalţi) cu Ignatio, obţineţi următorul rezultat:

„Ignatio! Ignatio îl striga pe copilul cu statură de păpuşă, în stare deja să meargă singur, copilul cu chip de aztec, Ignatio, îl striga frumoasa lui mamă abia ieşită din adolescenţă, când îl pierdea din priviri, atrasă fiind de rotocoalele fumului de ţigară ce alunga, fie şi pentru puţin timp, ţânţarii deveniţi agresivi la ceas de seară, Ignatio, se auzea glasul femeii, când zglobiu, când tandru, dar nu era clar dacă tonul nu era cumva pentru vikingul de-alături şi doar cuvântul „Ignatio” pentru Ignatio, copilul care se juca pe plajă, şi care şi-ar fi făcut un castel dacă ar fi ştiut cum, găsise o lopăţică galbenă şi strângea grămăjoare de nisip, dar se plictisea repede şi ţâşnea înspre mare, ca să se întoarcă apoi la chemarea mamei, pe care mai curând o ghicea, n-o mai putea auzi prea bine pentru că plaja se umpluse de tineri cu muzici infernale, după părerea vikingului, fără să-şi dea seama dacă ar fi fost potrivit să recunoască asta faţă de mama lui Ignatio, căreia îi cumpărase al doilea pahar de whisky, se temea şi el că e prea mult, nu însă şi ea, Ignatio, striga ea mai mult din reflex, aşa că şi copilul se simţi dezlegat de lanţul acelei chemări tot mai slabe pe măsură ce vikingul îi întindea pe umeri crema antiţânţari şi îi săruta gâtul înainte de a-l acoperi cu soluţia insuficient de eficace, dacă ne luăm după ţipetele femeii, pe care înţepăturile repetate o convingeau că n-o să revină curând în locul unde Dunărea se varsă-n mare, deşi ai fi zis că lui Ignatio îi prieşte, Ignatio, îl strigă fără convingere, atentă la gesturile vikingului care începuse să strângă lucrurile fără măcar s-o întrebe dacă n-ar prefera să mai stea şi, ca să stingă acest început de enervare, rosti numele lui Iganatio, ca un balsam, dându-şi seama în acelaşi moment că nu-l poate repera în mulţimea pestriţă peste care se lăsa înserarea, după cum se lăsa peste imensitatea blândă şi nemişcată a apei, Ingatiiiiiioooooo, dar cine s-o audă în vacarmul care creştea anume parcă să-i acopere vocea, căuta cu privirea un indiciu al prezenţei lui, văzu lopăţica a cărei culoare deja nu se mai distingea, zări câţiva câini vagabonzi care, din depărtare, aveau statura lui Ignatio şi după care copilul ar fi putut să se ia, lui îi plăceau câinii, unde l-aţi ascuns, i-ar fi întrebat dacă nu ar fi avut gândul confuz că nu o să-i răspundă nici ei, deja se-ndepărtase prea tare de şezlong, atât de tare că Ignatio n-ar fi putut să ajungă pe picioarele lui, abia învăţase să meargă şi nu-şi păstra prea bine echilibrul, de altfel nici pe ea n-o mai ascultau picioarele, o cuprinse un soi de amorţeală din creştet până-n vârful degetelor de la picioare, dar înainte să cadă îşi aminti că e ora mesei, că lui Ignatio îi e foame, iar gândul ăsta o linişti oarecum, ea trebuia să-l hrănească, laptele i se strângea în cupa sutienului, păcat că nu mai avea putere să-l strige.”

Adina Diniţoiu şi Raul Popescu şi-au atins scopul, antologia de faţă va fi un reper pentru proza autohtonă în anii ce vor urma. Deşi inegale valoric, microficţiunile din Nume de cod: Flash fiction alcătuiesc un tablou coerent şi reprezentativ pentru noul val de prozatori români, unul completat de o colecţie la fel de inspirată, coordonată de Cosmin Perţa, în acelaşi an (2019), la aceeaşi editură (Paralela 45): Pasageri. Antologia de proză scurtă a Școlii de vară Gheorghe Crăciun.

[1] Adina Dinițoiu & Raul Popescu (coordonatori), Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă, Editura Paralela 45, 2019, 216 p.