LECTURI PARALELE

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Stereotipurile şi paradoxurile românităţii

Stereotipurile românităţii s-au născut Din psihologia poporului român (1907) a lui Dumitru Drăghicescu la începutul secolului XX. Eseul său porneşte de la mentalitatea romană superioară, de la modelul latin: „Turcirea, „regimul domniilor scurte”, intrigile politice şi meschinăria luptei pentru putere, „parazitismul grec” şi „seducţia elementului grecesc”, ateismul popular, „chipul oriental al bisericii ortodoxe” care a încurajat lenea şi nepăsarea, „superficialitatea”, „împrumuturile fără alegere” etc. toate tarele acestea istorice, psihologice, culturale sunt remediabile prin „continuarea creierului latin”, blazonul nobleţei naţionale.”[1]

Paradoxurile românităţii au fost relevate genial de Nenea Iancu. Vasile Gogea a scris o carte, OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea Iancu[2], în care încearcă să explice viziunea caragialescă „simţ enorm şi văz monstruos.” Caragiale devine un oftalmoftolog, adică un specialist al aberaţiilor, al mofturilor. Vasile Gogea încearcă să ne arate în ce constă modernitatea lui Caragiale adusă la zi.

Moftul reprezintă pecetea şi deviza vremii noastre, consideră Caragiale: „În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engounement, spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!” Vasile Gogea consideră oftalmoftologia o subramură a unei sociologii culturale, practicate cu instrumentul literaturii, care ilustrează şi descrie o anumită dimensiune a specificului naţional: moftul român.

Primul prototip al spiritualităţii naţionale este moftangiul român: „Odraslă a unei familii „sărace dar oneste” ori fiu de „adevăraţi boieri”, „guvernamental” sau „când din nenorocire nu se poate asta, opozant”, stimând agricultura, dar visând „o industrie mare naţională”, adversar al „Străinismului” şi susţinător al „Rromânismului”, moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!”

Spre deosebire de Mitică ori Costică – exponenţii consacraţi ai moftangiului român – consoartele lor, moftangioaicele române, sunt „elitiste”. Zice Nenea Iancu: „Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte – acu ia lecţii de limba engleză.” Dacă punem pe nas ochelarii lui Nenea Iancu mai vedem şi azi, pe la televizor, ori pe la vreo înmormântare de binefacere, sau mai ales la înmormântările unor personalităţi, Miţe ori Didine recent repatriate dintr-un exil dureros, aducând cu ele exact ceea ce n-au putut lăsa acasă: accentul.

Mai pe înţelesul tuturor, dacă madamele „vorbeau la Paris cu accent de Focşani, azi vorbesc la Bucureşti cu (un imaginar) accent de Paris. Pentru moftangioaica română, de altfel, nici nu există două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!”.

Urmează moftangiul savant care atrage atenţia asupra etimologiei cuvântului moft. Preluat din limba turcă (în care înseamnă „gratuit”, „ieftin”) el are în româneşte sensul de: „lucru lipsit de valoare, conţinut, importanţă, având doar aparenţa unei anumite valori sau importanţe; fleac, minciună, înşelătorie, vorbe goale, palavre.”[3] Vajnic susţinător al „ştiinţelor rromâne” (scris cu doi r, cuvântul subliniază absolutul sau, cum se spunea la moment, caracterul „verde” al celui onorat cu această consoană în plus), moftangiul savant pledează pentru întemeierea unui institut întru „domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor – lampyris resplendes – având misiunea de a studia un nou sistem de luminare a oraşelor regatului…”

Personajele lui Caragiale provin dintr-o mahala privită ca o categorie sufletească, ne spune Ştefan Cazimir în I. L. Caragiale faţă cu kitschul (Cartea Românească, 1988). Cu ce se ocupă, în schimb, moftangiii, ne dezvăluie criticul Mircea Iorgulescu în cunoscutul său Eseu despre lumea lui Caragiale (Cartea Românească, 1988) - marea trăncăneală:

„Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o formă de viaţă. Ei vorbesc aşa cum peştii înoată şi păsările zboară. A vorbi înseamnă în această lume a exista, iar vorbitul ţine loc de orice. Este o activitate absorbantă, cu funcţii complexe şi întrepătrunse. Este şi un drog, narcotizează, dar este şi un înlocuitor perfect de existenţă în real: trăncănitul ca ultimul stadiu al mistificării trăitului. Şi e, în acelaşi timp, şi un surogat de mântuire: să vorbească e tot ce le-a mai rămas acestor oameni; e tot ce mai pot face.”[4]

În lumea românească şi în general în lumea comunicării flexibile de azi, nimic nu înfurie mai tare, nici semidoctismul, nici demagogia sau şmecheria, decât snobismul. Prezenţa din ce în ce mai bine organizată a acestei categorii de simandicoşi trădează şi ea simptomul lenei identitare, un fel de somnambulism la adăpostul convenţiilor unanime. Care e ocupaţia principală a moftangiilor? Se mănâncă, se bea, se asistă la nunţi ori la înmormântări şi chiar la rivuluţii. Revoluţii ce se traduc printr-o sete de a avea şi ei ce au alţii. Nu întâmplător, reacţionarul Caragiale derâde moravurile partizanilor liberali aruncând în scenă, după modelul teatrului burghez, personaje infidele în căsătorie:

„Sunt psihologii de trecere, instabile, neînrădăcinate, mereu fascinate de promisiunea unor experienţe noi. Sunt infidela Zoe şi tânărul Tipătescu, idealistul Rică Venturiano şi Ziţa, apoi amorezii trădători din D’ale carnavalului. Iar discursul lui Caţavencu e emblematic: Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”[5]

Criticul Mircea Muthu surprinde în postfaţa la cartea lui Vasile Gogea grila oftalmoftologică fără a ignora stereotipurile:

„M-am întrebat adesea dacă lumea lui Nenea Iancu, desenată în cărbune şi după normele schematismului teatral, alcătuieşte într-adevăr matriţa la care ne raportăm aproape masochist – amuzându-ne, nu-i aşa? – de un veac şi mai bine. Re-citindu-l, am senzaţia halucinantă că polis-ul de astăzi îi multiplică tipologiile, automatismele şi că perpetuăm astfel, chiar complăcându-ne, ipostaza vinovatului fără vină, adăstând lângă berea însoţită de eternii mititei.”

[1] Sebastian-Vlad Popa, Utopiile române cu Apocalipsa sub pernă, Editura Multipress International, Bucureşti, 2003, p. 132.

[2] Vasile Gogea, OftalMOFTologia sau Ochelarii lui Nenea Iancu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, 131 p.

[3] Conform Heinemann Tiktin, Rumanisch – deutsch Worterbuch, Bukarest, 1906.

[4] Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1988, pp. 26-27.

[5] Sebastian-Vlad Popa, op. cit., p. 138.