LECTURI PARALELE

Carmen Neamţu
eseistă, Arad

Katerina prinde aripi

Ritmul din mass-media este cu totul altul decât ritmul literaturii. Péter Demény le-a exersat pe amândouă. Poet, traducător şi publicist (la blogul „Adevărul”), redactor la revista literară „Látó” din Târgu-Mureş, Demény lansează acum un poem în proză[1], îmbrăţişând un stil baroc, cu o frazare amplă. Cartea poate fi citită şi ca basm şi ca jurnal al Katerinei, o confesiune a tinerei domniţe-pasăre care descoperă plăcerile vieţii şi vrea să se înţeleagă pe sine:

„... omul nici nu bănuieşte câte pulsează în sufletul său. (...) oare ce consistenţă are sufletul?”. (p.24)

Poemul se desface generos, ca un evantai[2], atingând teme diverse: destinul implacabil[3], fericirea[4], convenţia socială[5], cunoaşterea de sine[6], libertatea individuală, procrastinarea[7], iubirea pătimaşă[8], misterul existenţei descoperit prin poveste. Poetul şi prozatorul Péter Demény se întâlnesc acum în lungi reflecţii despre viaţă, despre iubire:

„Dar nu numai că înşelăm mereu, în toate împrejurările, căci o facem deja şi prin faptul că promitem lucruri pe care e imposibil să le împlinim, iubirea n-a fost croită după viaţa şi pe măsura omului, dragostea şi mai puţin, crezi sincer când spui asta şi nu recunoşti că te afli în afara lumii, că pentru tine pe veci e cu totul altceva, pentru că te afli în timpul la care faci referire, astfel că e şi nu e adevărat ceea ce spui, dar nici celălalt nu-i preocupat de această ambiguitate, pentru că nu există pe lume nimic inechivoc decât iubirea şi dragostea, te dăruieşti cuiva, te dăruieşti în totalitate, nu pregăteşti liste, nu cumpăneşti, nu-ţi iei precauţii, te arunci cu capul înainte şi nu vrei să ieşi la suprafaţă, numai că tocmai viaţa te smulge afară, nu renunţă la datul ei, ţine la drepturile ei, la timpul ei crestat cu migală, metodic, la timpul acela care ucide viaţa însăşi”. (pp.17-18)

„... iubirea dă buzna şi tu degeaba ai da fuga la fereastră, iubirea îţi arată că eşti plin de răni, dar nimic nu te bucură mai mult decât rănile tale, nu vrei să te protejezi, nu şi nu, dacă te doare, atunci simţi că trăieşti şi nici nu înţelegi ce ai numit până atunci viaţă”. (p.47)

„... nu există frumuseţe fără un anumit grad de mister, şi nimic nu-i mai enigmatic decât concretul de a fi vizibil, palpabil, îmbucurător, dar imposibil de înţeles, frumuseţea e acel ceva care indubitabil există şi influenţează (...) care schimbă viaţa omului, care dă buzna în destinul nostru ca fatalitatea însăşi”. (pp. 93-94)

„... ce altceva e iubirea decât întâlnirea a doi oameni care se regăsesc brusc, din prima clipă, îl găsesc frumos pe celălalt şi nu le pasă de nimic altceva decât de această simţire, această patimă care, ca orice patimă, îşi este sieşi suficientă numai până simte că nu-şi mai ajunge, până nu-şi dărâmă în cap lumea pe care ea însăţi a înălţat-o”. (p. 95)

Am pornit la drum „ca nişte exploratori” şi, pe măsură ce înaintăm în poveste, între Castelul Mähnedorf, poiana Laptelui lunii, Casa del Pasado şi Cerdacul Soarelui, rătăcim „printre amintiri”-le Katerinei, aflăm că „după un timp ne contopim cu destinul nostru”, iar „pentru zbor ai nevoie de un amestec cu totul neobişnuit al tensiunilor”. Viaţa cu ambiţiile ei poate fi efemeră şi înşelătoare ca visul. Care este realitatea palpabilă? Viaţa sau visul, se întreba şi prinţul Sigismundo în Viaţa e vis a lui Pedro Calderon de la Barca. „En esta vida todo es verdad y todo es mentira”.

Am citit poemul lui Péter Demény ca o confesiune despre cât de importantă e descoperirea bucuriilor vieţii şi ce e pasiunea: „Iubirea e vârtej, nici nu poate fi altceva, în dragoste nu există mijloc, totul e intens, pe mine nici în viaţă nu m-a interesat altceva, doar ceea ce-i intens...”. (p. 189)

Splendidul mistreţ poate fi metafora dorinţei, iureşul patimilor, intensitatea vieţii care merită descoperită fără frici, fără prejudecăţi, fără oprelişti. Katerina prinde aripi, vrea să descopere lumea, în timp ce toţi ceilalţi (tânărul grăjdar Hans, Diego, principele Nicolaus, părinţii[9]) îşi doresc ca ea să prindă rădăcini în banalul cotidian: „... eu n-am putut, în niciun caz, trăi banal...”. (p. 38) Ea fuge de rutină, de ipocrizie, alege inteligenţa, sinceritatea şi luciditatea. Astfel ajunge să fie interesată de „ce sfârâie, ce pârâie, ce fâşâie, ce bate pe pervazul vieţii ca o aversă”, căci „pasiunea îl înţelepţeşte şi pe prost şi-i dă şi dobitocului aripi” (p. 41).

În ciuda frazelor ample, textul lui Péter Demény nu te descurajează, nu te determină să abandonezi lectura. Volutele Katerinei sunt îndelung-jucăuşe, limbajul este viu, deloc plictisitor[10]. Cine caută punctul în lungile confesiuni ale Katerinei poate fi dezamăgit şi obosit de frazele lungi. Dar, cine trece de acest impediment de structurare a epicului va descoperi poetul pitit într-o proză caldă, reconfortantă, numai bună de citit într-o zi rece de iarnă.

[1] Splendidul mistreț, Editura Curtea Veche, București, 2020, 206 pagini.

[2] Guvernanta Odile umblă peste tot cu un evantai galben.

[3] „... după un timp ne contopim cu destinul nostru” (p.57)

[4] „... fericirea nu trebuie s-o cauți, ci s-o întâlnești în tine însuți”. (p.15)

[5] „... ce o să zică lumea, ce vor spune oamenii, ce-mi păsa mie cine ce va spune, când, în timp ce toată viața mea, exceptând o perioadă extrem de scurtă, se scurgea totuși sub semnul acelor puncte de vedere cu care nu aveam nimic în comun”. (p.14)

[6] „... azi înțeleg și cu inima, nu numai cu mintea, că trebuie să fie greu să înduri alteritatea puternic diferită a propriului tău copil”. (p.55)

[7] „… dacă vrei ceva, nu trebuie să aștepți, ci să vrei cu adevărat și ți se dă tot ceea ce-ți trebuie”.(p.32)

[8] Cea care „se golește, se destramă, se strică, se prăbușește” (p.152)

[9] „acești doi corbi bine-crescuți, care au aripi numai ca să li se lipească de trup” (p. 23)

[10] Este și meritul traducătorului Kocsis Francisko.