LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Studiul pătimaş al iubirii. Metode de cercetare[1]

Cum arăta şi Mircea Eliade: e o deosebire calitativă între chimic şi alchimic. De aici şi faptul că poeţii recurg mai mult la cea de‑a doua decât la prima. Iată, Raluca Faraon în Alchimia memoriei distilează şi sublimează jarul biţilor de informaţie personală (fie ei şi generaţi ad hoc).

Prima parte, Sonată pentru micuţa japoneză, tine mult la supleţe şi exprimare dezinvoltă, firească:

„când eram copil/ (dar nu ştiam că sunt)/ iubeam păsările/ (dar nu ştiam ce sunt)// le strângeam în braţe/ ca pe o inimă cu aripi/ mi se zbăteau în pumni/ până când am înţeles:/ din prea multă dragoste// se poate muri”.

Se anunţă viitoare frământări emoţionale, dar acum e mai curând ca în Concertul nr. 1 în D minor al lui Bach, sau ca în Hamletul shakespearian – mai deloc indicaţii de interpretare/ citire, nu prea multe personalizări. Libertate nesfârşită a interpretului. Mă rog, în limita simbolisticii care pune problema, filtrează, elimină: „sunt o sepie cu braţe impare” (***).

De la forma geometrică a sonatei se trece la incantaţie:

„ce‑aş deveni eu fără vocea ta‑/ zeu olog/ doinind în pieptul străinului”.

Treptat, se relevă substratul erotic al volumului. O mare bogăţie de imagini, senzaţii şi emoţii. Comparaţii şi metafore simbolizante, fără greşeli de construcţie:

„ţi‑am făcut drum spre mine/ (să păşeşti pe ape)/ din mâinile care te‑ar fi îmbrăţişat/ în decenii de aşteptare/ unele timide şi subţiri/ neîndemânatic fecioare/ cu ochii plecaţi pielea casantă./ altele ca funiile rupte brusc/ de o corabie lunatic/ rătăcind cu memoria ţărmului blocată./ unele amare cu gust de nuc sălbatic/ zăcând în singurătate/ şi trosnind din nodurile cioturoase/ ale spaimei că nu te vor mai vedea/ niciodată./ altele ca laptele cald care hrăneşte/ o turmă pierdută de antilope/ în aerul – plasă de sârmă ghimpată.// braţe ca un somn bântuit de şoapte./ de sânge vinovat în răni‑cătuşe./ aripi de metal greu. sau noroioase./ poate uleioase. transparent sticloase.// să nu alunece paşii tăi/ te implor/ să nu te prăbuşeşti în Timpul – mare/ de braţe nervoase/ ca să mergi cu pas sigur/ îl separă în două/ bătăile clandestine/ ale inimii noastre” (Anamneza îmbrăţişării).

De acum încolo începe urcuşul vulcanului şi vulcanologia. Poeta împinge dinamica până în pragul expresionismului:

„curcubeul‑sărut a lipit cioburile paharului de cristal/ din care beau absint dorurile şi tăcerile noastre/ a dat cu zarul în punctele cardinal/ ca spaţiul să devină vis/ şi a fărâmiţat memoria durerii/ pentru ca speranţa să îmblânzească/ întrebările care ne muşcă direct de gură” (Chiasm).

Chiar şi aşa, cel mai adesea dorinţa gravitează în jurul inimii:

„tricotez o inimă mare/ să mă ţină în braţe” (***).

Un amour courtois pe parcursul căruia imaginatele voluptăţi sunt perdeluite cultural întrucâtva.

Printre migăloasele constructe hedonist‑epicuriene sunt risipite perle care ar aduce glorie oricărui colier:

„îngerul mi‑a şoptit la ureche/ nu te întrista/ nici eu nu ştiu să cânt la vioară” (***).

Motive vechi ale eroticii sunt întreţesute în textura volumului. Din fericire, intertextualitatea este una fină şi de profunzime, nu aşa cum ne‑a obişnuit o bună parte a literaturii noastre, anume referinţe şi preluări mai mult omagiale şi politice decât subtile. E diferenţa dintre înţelegerea deltei ca simbol arhaic şi o definiţie a Deltei Dunării: „zonă umedă de importanţă internaţională”. Un asemenea motiv este amorul‑vânătoare, die große Jagd:

„pielea ta e un teritoriu periculos// când păşesc pe ea/ ca o felină cu ochii flămânzi/ din hăţişuri mă atacă insidios/ gemetele plăcerilor tale/ reale sau imaginare// ce vânătoare sublimă// şi cât mă oboseşte lupta asta/ cu sângele tău vinovat care s‑a aprins/ înainte de a mă cunoaşte” (îmblânzeşte‑mă).

La fel şi iubirea‑tortură, tot de sorginte medievală (deşi se poate plonja mai adânc, Catullus şi Lesbia, odio et amo), motiv pomădat cu niţică psihanaliză:

„mă strânge trupul în chingi de fier ruginit/ sărutările tale sunt picături de ulei încins/ mângâierile – bice cu şapte noduri/ şoaptele bete – o roată care rupe oase// mă strânge trupul ca o cămaşă de forţă/ în isteria simţurilor şchiopătate/ mărturisesc te iubesc –/ eliberare iluzorie din inchiziţia dorinţei” (tortură medievală).

Uşor, uşor se trece la treapta încingerii, rubedo. O erotică arzândă, o „inchiziţie a dorinţei”. Şi de Valentine’s Day se încinge o orgie bufonă, răcoritoare şi valpurgică: „un râs cu funda roşie de clovn/ pe‑un scaun ritualic de sabat”.

E un univers poetic ondulat precum la Vasile Conta acesta. O şerpuire între reacţii şi trăiri care împreună conturează o forma mentis labirintică:

„mon amour/ aş fi vrut să fiu mica ta japoneză/ să merg tăcut în urma ta/ ţinându‑ţi trena tristeţii/ dar am picioarele prea mari/ nu încap în condurii inocenţei/ şi ritualurile sunt acum desuete” (***).

Rareori se depăşeşte graniţa limbajului general, cât mai nespecializat. Când totuşi acest lucru se petrece, în combinaţie cu imagini hiperbolizante reuşite, efectul e scurtcircuitant:

„sub paşii noştri care ridică statui unui eu monstrous/ cu renunţări în loc de braţe?// de câte ori să urmăreşti la microscopul senzaţiilor/ grimasele cuvintelor mele de adio?” (de câte ori să reluăm o despărţire?)

La răscrucea cuvintelor este un alt ciclu de poeme care propune texte mai complicate intertextual, dar sferele de poetizare sunt aproximativ aceleaşi. Un amor intens, însă intellectualis, permează orice gest poetic. Până şi o artă poetică pune în scenă o dualitate ce trebuie monadizată prin sentiment:

„eu suprarealist/ tu postmodernist/ se poate scrie la confluenţa unor curente literare/ tocmai pentru că tendinţele acestea miros în lume/ a orgoliu şi a impostură culturală/ în final se scrie pe tastatura interioară/ acolo unde vibrează/ în afara timpului în afara spaţiului/ un amestec bizar de inimă raţională”.

Raluca Faraon scrie o poezie omogenă, chiar dacă îmbibată cu structuri şi referinţe variate şi de ţinută. Primează orişicât intensitatea emoţiei şi a viziunii interioare, o autoscopie fără ezitare ce dezvăluie interioare în freamăt – atât sentimental, cât şi intelectual. Un fel de carmina burana mai mult barocă decât medievală.

[1] Raluca Faraon, Alchimia memoriei, Editura Neuma, 2020