LECTURI PARALELE

Anton Ilica
eseist, Arad

Leagănul unei duminici[1]

Totdeauna mi s-au părut riscante şi curajoase trecerile de la un gen literar la altul, deşi foarte mulţi scriitori consacraţi îşi încearcă aptitudinea creativă, devenind excelenţi în lirică, proză, gazetărie, eseistică. Prin romanul Iluziografii, prin reflecţiile din Femeia din tren ori ultima sa „proză scurtă”, Leagănul duminicii, Domnica Pop îşi recompune o biografie experienţială, folosind autoanalize afective şi decantând sensibilitatea în cuvinte purtătoare de pudism şi candoare. Înainte de a scrie despre „leagănul duminicii”, concluzia asupra scrierilor anterioare acestei „proze scurte” focalizează spre virtuţile spiritului creativ, locuit de un aed, ilustrare a feminităţii, cu calităţile şi defectele acesteia, prelungite în scris şi îngurgitate cu savoarea tonifiantă a onestităţii şi echilibrului matern. În cei zece ani de la debut, Domnica Pop a confirmat că posedă virtuţi artistice, iar folosirea limbajului metaforic încrustează alegorii, aurite de feminitate, introspecţie şi imaginaţie.

Leagănul duminicii! Amintirea e refugiul duminical al femeii, surprinsă de frumuseţi cotidiene, dosite într-o minte plină de evenimente trăite sau imaginare şi recuperate de memorie din straturi suprapuse de nostalgie împrospătată. Întreaga „acţiune narativă” a prozei scurte se desfăşoară faptic într-o singură zi, dar piruetele reflexive recompun o bogăţie de întâmplări, stimulate să se dezvolte de câte o discretă ancoră narativă. Începutul configurează ipoteza motivantă pentru energizarea textului:

„Încă nu mă cunosc bine şi mă risipesc în detalii de fiecare dată când vreau să mă descifrez…”.

Oglinda, în care se priveşte femeia (enigmatică pentru ea însăşi), deschide fereastra trecutului, prin multiplicarea „în mii de cioburi, împrăştiindu-mi chipul într-o mulţime de feţe necunoscute”.

Această proză, scurtată la 90 pagini, prezintă experienţe înlănţuite, care justifică dedublarea şi tulbură cronologia biografică. Înveşmântate stilistic, gesturile cotidiene şi retrospecţia dau trăirilor aroma cea dulce a adolescenţei. Un personaj cu numele Cristina, din Vinga arădeană, locul naşterii autoarei, devine un fel de corb al lui Edgar Alain Poe, însoţind Feminitatea ca o umbră, de care mărturisitoarea (relatarea operează cu persoana I) nu se poate debarasa, deşi ar dori. E imaginea adolescentei, a aceleia care a primit un sărut pe laviţa din faţa casei bunicii şi care, acum, îi devine un fel de înger însoţitor, iritant şi insistent. Revelaţiile autoarei se dezvoltă în visuri adeseori confundate cu realitatea:

„Să fim strălucitori ca o clipă blândă de duminică, blândeţea duce la strălucirea copilului care se joacă, a basmului care se citeşte, a căii albastre care duce spre un vis” (extras de pe coperta).

„Îngerul păzitor” e dedublarea acestei Cristine de şaisprezece ani, cu părul prins în codiţe, de care se îndrăgostise doctorul cardiolog, după cum află din cartea deschizătoare a „ferestrei spre trecut”. Mai apoi, ca să rămânem în conţinutul naraţiunii, în rătăcirea diurnă, visele şi vântul devin stimulente pentru evenimentele din „duminică legănată”: „visele mele au fost drumuri!”. „Odată m-am visat vânt.” Adeseori visează rătăcirile clipelor sale tulburi, dar „poezia rămâne marele laborator de albire a păcatelor”. Textul curge mai apoi poetizând despre floarea banală a „rochiţei-rândunicii”, a celor doi trandafiri galbeni, despre farmecul unei cafele şi al stâlpului cafenelei şi iarăşi despre vântul ce „îmi suflă cuvintele din minte şi începe să se joace cu ele” … cam aceasta e calea pură a frumuseţii.

Personajul din carte, „persoana misterioasă”, Cristina agasantă prin încăpăţânare, e ca o umbră, existând atât în vis cât şi în reflexivitatea autoarei: „m-am întâlnit cu mine în vis”. Visul îi întreţine starea poetică: „Pătrunde Lumina în mine, luminând vreun adânc cât sus. Împacă-mă cu cerul nepătruns, care te are Soare pe Tine, în albastrul ascuns. Glasul meu fă-l pâine, cu vinul din vechime, pentru ziua de mâine, întotdeauna ajuns!”. Poetizând, declanşează un monolog interior cu Cristina, de fapt cu propria adolescenţă. E o splendidă horă a gândurilor tulburate ale adultului cu propria tinereţe. E o meditaţie asupra condiţiei umane, erodată de timpul risipitor al anilor şi de nostalgia vremurilor în care visele sunt luate de vânt şi devin speranţe de fericire. Plonjând într-o sinceritate ademenitoare, reflexivitatea capătă accente melancolice, deşi relaţia dintre femeia ademenită de lirism şi adolescenta sărutată fugar pare tensionată şi chiar demonică. Ar vrea să se rupă de trecut, deşi această etapă a vieţii „i s-a impregnat în piele”, „iubirea de atunci i-a umplut mintea”, răscolindu-i echilibrul emoţional. „Voi pleca din tine, cică ar fi spus Cristina, după ce citeşti cartea până la sfârşit”, „până atunci, voi rămâne sechestrată în memoria ta”. În cartea fără file a adolescenţei, se află povestea fetei cu codiţe împletite tinereşte. Povestea e un vis sau mai multe vise încropite într-un şir de întâmplări, care se încheagă într-un text, ca nimbul omului când rosteşte o rugăciune către Dumnezeu.

Leagănul duminicii este o „proză scurtă”, cu naraţiune lirizată, fără personaje, fără evenimente conflictuale, fără punct culminant ori deznodământ. Care ar fi argumentul pentru a recomanda acest volum spre lectură şi meditaţie? Privindu-i fotografia de pe copertă, cititorul observa o imagine gânditoare, un chip cu privirea oblică, încadrată într-o beteală ebenie în care ochii întunecaţi aruncă raze de mister şi deopotrivă candoare. Parcă din această imagine expresivă creşte speranţa, în care se scaldă luna şi se oglindesc visele, spre a oxigena clipele cele repezi ale existenţei cotidiene:

„Sub fruntea mea, se deschid mii de ochi inundând cerul cu stele”.

E o femeie copleşită de metafizic.

Se impun câteva consideraţii stilistice, sugerate de limbajul plăcut al Domnicăi Pop, redistribuit în jeturi puternice de cuvinte. Deşi şi-a exersat discursul în texte concentrate până la sufocare în lirica haiku, în despicătura limbajului lung (de proză scurtă) sălăşluieşte un suflet cald, aşezat între moralism şi inocenţă, între visare şi tulburare cotidiană. Plăcerea textului (după Roland Barthes) se intersectează cu desfătarea cititorului, motivat să participe la derutările unei femei sensibile, iritată de un gest, de un obiect, de o vorbă, de o uitare. Cititorul e ademenit să intre în text, să dorească a fi el însuşi personaj, să fie martor al umbrei visului unei femei tulburată de incertitudini. Drumul său în zi, în cotidian, are sens, dar/ doar câte vreo emoţie retorică schimbă destinaţia, dezvoltându-se în vreun vis ori într-o altă realitate. Autoarea chiar crede că devine personaj în propriul vis, în care se întâlneşte cu un personaj din alt vis (vis în vis). Astfel, „duminica se leagănă”, pendulează între capetele şezlongului, dând textului zâmbet şi desfătare.

Cei care interpretează (analizează) textul literar, îndrăznind să-i dea un sens, un fel de „dat cu părerea”, par un fel de înţelepţi care fac judecăţi de valoare şi propun cititorilor atitudini. E adevărat că interpretarea unui text seamănă cu o artă savantă, prin încercarea de a dibui intenţia scriitorului şi a o recomanda altora spre lectură. Și noi facem acest lucru, apropiindu-ne cu simpatie de proza poetei Domnica Pop, fără a ignora că, deşi nu născoceşte personaje şi nu scorneşte întâmplări, suscită emoţii pe care le descarcă în sufletul cititorilor. În raport cu realitatea trăită, Domnica Pop „interpretează” o realitate analogică, ziua de duminică alunecă asemenea unei simfonii, grijuliu orchestrată de o creatoare neastâmpărată, adeseori visătoare, pentru că sunetele muzicale înalte se comprimă în timiditate, iar cele joase recuperează fantazarea şi imaginaţia. Mesajul textului îşi are cheia în jocurile terorizante ale Cristinei, o faţetă (alter ego) a adolescenţei autoarei (relatarea este personificată), o încăpăţânată nedispusă să asculte dorinţe şi nici să accepte (pentru că nu e posibil!) umilinţa abandonului.

O plimbare cu bicicleta a autoarei îi „înaripează înserarea” într-o reflecţie (poetizată):

„Ce simplă ar fi viaţa dacă am vieţui într-o înserare permanentă. Adevărul este că atunci când descoperi simplitatea eşti predispus să o complici, ţi-e greu s-o accepţi. În urmă cu cinci veri… am intrat într-un tablou care, pe măsură ce înaintam, mă înghiţea pedală cu pedală. Puterea mea de cunoaştere se contopea cu forţa de atracţie a pistei care emana iubire prin faptul că mă acceptase atâta vreme cu toată deschiderea în tandem cu cerul care se angrena în mişcare” (p. 55).

În cursul unei zile, în comportamentul autoarei se produc mutaţii sufleteşti şi eroziuni psihice determinate de motive banale, dovada unui suflet manierat şi ultrasensibil care se joacă în cotidian cu nedeterminările. Zbuciumările afective prind „ficţiuni”, deşi se dezvoltă – asemenea unor bucle de rătăciri onirice diurne – sub tensiunea unor defulări ale conştiinţei prin intermediul visului, o manieră de încropire a scenariilor narative. Domnica Pop ştie construi un text sub forma „prozei scurte”, utilizând ingrediente de calitate pentru a da gust şi ilustrare estetică unei zile banale de duminică din viaţa sa. Decupajul narativ, visul diurn, ancore stilistice, lirism inserat, dedublare a eului ş.a. sunt tehnici de ademenire a cititorilor la o lectură implicată şi chiar la o repetare secvenţială a acesteia. Proza Leagănul duminicii excelează prin maturitatea discursului literar şi prin calitatea unui limbaj sănătos.

[1] Domnica Pop, Leagănul duminicii, proză scurtă, eLiteratura, 2020, 90 p