LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
„parfumul de pe frâiele vrăjite”[1]
Simona-Grazia Dima este o scriitoare cunoscută în lumea noastră literară. O ştiu şi cititorii care îi caută cărţile, o gratulează cu ocazia lansărilor de carte, îi citesc poemele şi interviurile din revistele din ţară şi din publicaţiile literare din străinătate. Din cele 23 de volume publicate, 5 sunt de critică literară şi eseistică, 2 de traduceri, 16 sunt de poezie, cărora li se adaugă şi 4 antologii lirice, 3 dintre ele bilingve (în limbile română şi engleză/ franceză). Poeta este, de asemenea, autoare de prefeţe şi postfeţe şi a fost cooptată, de-a lungul vremii, în diverse jurii literare. O operă demnă de un filolog aplecat permanent spre studiu/ cunoaştere şi spre creaţie. Bănuiesc că poezia i-a fost mereu prioritară, pentru că i-a dat mai multe bucurii. Premii literare, nu puţine, în ţară şi peste hotare, îi compun palmaresul, întregit de traducerile în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară, sârbă, slovacă, turcă, galeză scoţiană şi albaneză.
Volumul său apărut spre sfârşitul anului 2020 certifică, încă o dată, vocaţia unei poete căreia inspiraţia îi ţine companie neîntrerupt prin timp. În creuzetul ei creator se întâlnesc talentul şi o cultură asimilată, trecută prin filtrul gândirii şi al sensibilităţii, deopotrivă. O combinaţie de privire proaspătă asupra lumii cu meditaţia febrilă asupra vieţii – cea perfectă prin frumuseţe, mister şi grandoare, imperfectă prin limite şi uitare. Poeta nu-şi doreşte să dezlege „corola de minuni a lumii”, vrea doar s-o redefinească şi să-şi găsească busola sufletească în călătoria anevoioasă spre propriul sine. O spune şi motto-ul cărţii, inspirat ales:
„Nu putem aprinde după bunul nostru plac/ Acest foc care ne mocneşte în inimă./ Spiritul suflă, apoi tace,/ Sufletul locuieşte în mijlocul misterului.” (Matthew Arnold)
Simbolul instituie o lume a imaginarului poetic marca Simona-Grazia Dima. Mai frumoasă şi mai bogată decât contingentul imediat, banal şi repetitiv. În primul rând, „havuzul”, alcătuire din piatră şi sculpturi, impresionantă şi copleşitoare. Cu „apa” lui, arhetip al tuturor legăturilor, care dizolvă teama, linişteşte şi devine chiar protectoare:
„... Acolo-ai vrea să fii,
în sulul ei lunecător, unde nu-i niciun ornament
şi fericirea-absoarbe. Gata să pleci, e deja-n tine,
fără s-o fi atins, ţi se loveşte, zglobiu, de ghizdul
inimii, întruna renăscând. Și astfel,
calea prin pădure ţi-e sigură, proteguită.” – Havuz
Călătoria prin pădure e o metaforă sugestivă pentru drumul/periplul existenţial. Care e „muzică, rotire şi tăcere”. Frumuseţe şi armonie, ardere interioară, plenitudine şi revelaţie, căci versurile se impregnează treptat de un discret fior religios:
„Nimeni aici să mai tresară,
dar o intensitate vede,
când noi ne străduim să înţelegem
subtilul caier de la temelii.” – Havuz. Dar o intensitate vede
În altă parte, fiorul divin este mai explicit, atunci când apare „o apă verde” din care vor bea golumbi, „delfinul îngheţat,/ cu pâine de văpaie pe spinare”, un înger va cânta la harpă, va fi culoare şi muzică. Ghiciţi unde-i acest loc de care noi, oamenii, ne temem degeaba? Cu toate acestea, însă, „învăţătura zilei nu e moartea,/ mâine pe drum vom fi iarăşi”. Importantă e căutarea, întoarcerea spre noi înşine, focul lăuntric. Viaţa cu „lava” ei, cu „mierea” ei şi cu „un obscur miros de crin”. Simboluri pentru arderea interioară, pentru înţelepciunea care înalţă şi fericeşte, aluzie fină la puritate şi percepţia lumii de dincolo (să nu uităm că Persephone a fost răpită de Hades în timp ce culegea crini şi narcise). Existenţa e un joc într-o piesă al cărei sens suntem noi.
„... Iar la final,
chiar dac-ai căzut adesea în capcană,
tot ai învins, trezit din joc, de-a buşilea,
proptit în braţe de argint, ca reînviat
de o necunoscută strălucire.” – Trezit din joc
Simbolurile potrivite şi cuvintele expresive ţâşnesc în retorica poemelor ca apa în fântâna havuzului, din pământ până la cer. Termeni din lumea artelor plastice şi a muzicii le încarcă miraculos: „pasăre pictată”, „un tainic acordeon”, „ploaia de săbii a concertului”, „picură pe clape”, „zgâlţâie până la ţipăt orga” etc. Poemele devin pretext pentru a celebra viaţa ca pe o sărbătoare trăită la cea mai înaltă tensiune şi transmit bucuria de a trăi:
„... E-o astfel de enigmă şi atât de tandră,
încât a doua zi, mereu la pas,
pe drum pustiu, vei deborda,
fără vreo pricină, de bucurie, până seara.” – Intimitate
Unele poeme dezvoltă tema deşertăciunii vieţii, a istoriilor deformate sau şterse de timpul însuşi. Existenţa nu-i decât „un tremur de petale, nimic mai mult”. Noi suntem, din această perspectivă, fluturi care „iau foc”, se fac scrum şi cad, fără a tulbura „hlamida unui alt, cu totul invizibil, ev”. Ne punem întrebări şi răspunsurile sunt tot în noi, suntem aproape singuri în Univers, sfinxul a devenit inutil:
„Necunoscutul nu se va-ntrupa nicicând,
deschis şi-nflăcărat este deşertul întocmai ca-nainte,
iar sfinxul, nemişcat şi tot cu-obrazul rupt” – Rugămintea către sfinx
Simbolurile sunt aici „peştii” eşuaţi, încleştaţi în clasica luptă dintre lumină şi întuneric, „rechinii din tapiserie” care-şi vânează prada şi „baobabul”, duşman al slăbiciunii.
Poemele celebrează şi cea mai frumoasă dintre minunile creaţiei – poezia şi pe făuritorii ei – poeţii. Ei sunt „soarele care luminează totul”, fiind înzestraţi cu „bagheta de electrum”. Poet ar putea fi şi regele din poezia Mierea prefăcută în vin, dar, pentru că referinţa biblică e evidentă aici, floarea din final ar putea întruchipa floarea credinţei, iar regele – Mântuitorul. Poetul e „greierul” – „martor al avuţiei mereu în creştere”. Iar atunci când se arată poezia, ea trezeşte din somn lumea adormită, dezgheaţă apele, e ardere, foc interior, e revelaţie. Simona-Grazia Dima deţine secretul unei astfel de poezii, pentru că, citind-o, auzi „herghelia nopţii”, şoaptele magicienilor şi simţi „parfumul de pe frâiele vrăjite”.
[1] Simona-Grazia Dima, Havuz, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2020.