LECTURI PARALELE

Maria Niţu
eseistă, Timişoara

Poveştile lunii de tablă[1]

Volumul Luna de tablă este debutul în proză al lui criticului Dorin Murariu, autoritate critică în fieful Vestului Apropiat.

Alcătuit din douăsprezece povestiri, cu titlu şi nucleu narativ proprii, aparent independente, la „prima strigare”, ar părea un volum de proză scurtă.

În realitate, după lectura tuturor povestirilor, care comunică între ele prin personaje, locuri familiare, acţiuni ce interferează, constaţi că este în fapt un roman, un epos al copilăriei în toposul unui oraş, Lugoj, în timpul regimului comunist. Titlurile povestirilor jalonează capitole, fiecare cu alt personaj principal, cu o biografie de roman.

Un roman‑frescă, puzzle de povestiri cu autonomia lor aparentă, similar cu construcţia romanului Medgidia, oraşul de apoi (2009) al lui Cristian Teodorescu, ori, în istoria formulei, tangent cu volumul exponenţial al lui Joyce, Oameni din Dublin – o frescă social‑politică a Dublinului, în mai multe povestiri, dar în toate etapele unei vieţi.

Titlurile sunt poetice, în aceeaşi ecuaţie de construcţie, metafore nominale cu substantiv şi determinant tot din substantiv, prepoziţional: Amiază de apă, Păsări de hârtie, Căruţa cu gheaţă, Omul de ceai, Vecini în decembrie, Zbor la frontieră etc., care denumesc elemente definitorii pentru personajul principal: „Căruţa de gheaţă” este obiectul cu care Franţifel îşi câştiga existenţa cu măgăruşul său Merţi, ducând gheaţă şi sifoane la oameni, Omul de ceai este Dimitrie Velicek, care cultiva toate soiurile de plante pentru ceaiuri etc.

Prima povestire Luna de tablă cuprinde în titlu metafora de fundal, ce reapare în mai multe povestiri, ca un leitmotiv coagulant într‑un simbol patronator. Iniţial, este chiar conturul unei luni, confecţionată la propriu din tablă, de către covaciul (fierarul) satului şi pusă sus pe acoperiş, la coşul casei. Treptat însă, uneori mai explicit, alteori sugerat în subtext, devine metafora‑reper pentru întreaga viaţă a urbei, în istoriile sale mai mult sau mai puţin tulburi, misterioase. care atrage în mirajul ei personajele până la irealitatea visului, confundarea cu el şi devorarea de către acesta.

Motivul‑simbol e o alegorie a atracţiei misterioase, selenare, spre ideal, spre un tărâm de basm şi implicit spre zbor, spre libertatea de a visa, într‑o lume anostă, devalorizantă, de tablă, în care simbolul lunii stăruie acolo ca un talisman şi reapare discret, ca un detaliu necesar, în majoritatea povestirilor. Din orice punct al urbei unde s‑ar afla personajele, se vede luna covaciului, ca un far pentru nerătăcirea corăbiilor, un observator mut, de tablă, dar atoateştiutor, ca ceva venit din fabulos. Covaciul îi construise o navă spaţială copilului şi el însuşi voise să zboare spre Lună, aşa că intră firesc în jocul copilului „căpitanul rachetei”. Este o metaforă esenţială ce structurează psihologia copilului, năzuinţele sale, cunoştinţele şi întâmplările prin care trece, intr‑o lume a realităţii dure, a maturilor. O lume a adultului paralelă cu a sa, uneori în complicitate: la Alimentară tanti Ica îi dădea doar lui „turte de argint”, să‑şi cumpere o scară „baş până la lună” (p. 10). Alteori, o ucide pe aceasta, rămânând zborul spre luna de tablă.

*

Acum, la 30 de ani de la schimbarea regimului, când s‑au scris atâtea cărţi, înfierând tezist perioada bolşevizării şi a „Epocii de aur”, mai ceva ca ofensiva literaturii „obsedantului deceniu”, o altă carte despre perioada antedecembristă, în acelaşi diapazon al lepădării de Satana, s‑ar fi pierdut în peisaj, superfluă.

Nota personală a prozei lui Dorin Murariu este însă în tehnica discursului, măiestrit din punct de vedere al construcţiei textului, stăpânită profesionist. Ineditul este prin folosirea perspectivei unui copil, personaj în acest univers, în timp ce instanţa narativă este a adultului, naratorul care se adresează la persoana a II‑a interlocutorului copil, „Calci cu grijă printre stivele de plante...”, erijându‑se în porta‑voce a acestuia. Se adresează de fapt lui însuşi, un alter ego predispus la privitul în oglinda timpului copilăriei.

Este un lucru mai greu pentru un adult să se transpusă în percepţia naivă a copilului de atunci, necontaminată de gândirea adultă, această dedublare în timpi diferiţi, când nu povesteşte à rebours, rememorând, ci pe viu, chiar cu mintea şi trăirea acelei vârste a copilăriei, adultul care stenografiază gândurile copilului, mereu prezent în umbra sa.

Exersează fraza lungă, cât o pagină întreagă de carte, cu înlănţuiri de idei, impresii, una din alta, ca‑n joc de domino, poematică, nominală preponderent, plină de determinante adjectivale, chiar duble, sugestie a gândirii infantile, cu asociaţii din asociaţii, în spontaneitatea lor fără regulile de concordanţe didactice. Este o frazare senzorială, din acea sinestezie a percepţiilor cu toate simţurile.

Inocenţa totală a copilului, care percepe orice prin experienţa imediată, concretă, fără abstractizări, este în scena din biserică, atunci când constată cu nedumerire că sandalele sfântului oştean cu suliţa erau acelaşi model cu ale sale, cumpărate cândva de maică‑sa.

Naratorul are sarcina doar de a transpune în fraze exact percepţia şi gândurile copilului, tale quale, ca la indigo, fără adnotări dincolo de gândirea copilului, perspectiva narativă vizând o focalizare internă, când naratorul nu ştie mai mult decât personajul.

Este o istorie a Lugojului cu „Podul de Fier” (construcţie istorică – să nu mai ia Timişul cel rău căruţele şi oamenii – un reper, ca „podul pe Drina” al lui Ivo Andrić). O frescă politico‑socială, cu trecerea acelui timp istoric prin experienţa şi perspectiva a cel puţin trei generaţii, pentru că personajele rememorate de copil sunt de la bunici şi străbunici, părinţi şi cunoscuţi – adulţii copilăriei sale – până la tovarăşii de joacă şi de şcoală.

Scânteia este vizita la cimitir, de ziua morţilor, unde bunica, Persida îl întâmpină cu „Ţucă‑l buna” şi‑l poartă printre fotografiile neamurilor. Acum e prilejul de a localiza povestirile şi prin limbă, folosind graiul bănăţean (mai mult în pronunţia cu saftul său melodios).

Personajele, ca marcă a unor diverse tipologii generate de regimul comunist, cu toate abuzurile, mistificările, ipocriziile sale, coagulează comunitatea din Lugoj. Un roman de epocă savuros, cu nenea Andrei birtaşul, care, când nu avea clienţi ieşea la drum şi privea cu jind la Ica vânzătoarea de la Alimentara de peste drum, cu baba Tălpoane cu bocancii ei enormi, cu prăvălia lui Rezi neni, ori cu personaje picareşti, Achim Gură de Pleu, pentru că toţi dinţii erau din metal, „covaciul fără nume”, „nărod” şi beţiv, copilul Papillon, „repetentul” care memora excelent şi citea mereu cartea despre fluturi etc.

Întreaga viaţă cotidiană, aparent normală a oamenilor simpli din acel timp, prin detalii în varii aspecte, construieşte ca un joc de puzzle imaginea globală, în esenţele sale, a societăţii comuniste. E viaţa modestă, când totul se cumpăra în rate, în limitele oferite de stat, o lume cu bomboane învelite‑n staniol doar în vitrina de la tanti Ica de la Alimentară, cu pasta de dinţi Cristal, cu ţigări Naţionale (demne de acel muzeul al comunismului în obiectele vieţii cotidiene), cu preocuparea în iarnă să obţină lemne după tabelele afişate, „aprobate la şedinţele colectivului de oameni ai muncii” (p.70)...

Totul se derulează prin prisma unui singur personaj, copilul, care reproduce exact comentariile adulţilor din jurul său şi le interpretează după gândirea proprie, în felul său inedit, suculent, dens în sugestii şi reverberaţii semantice. Un copil, cu inocenţa sa, îi ridică naratorului oricând mingea la fileu, imbinând în stilul indirect liber satiră, persiflare, pamflet, parafrază etc., vizând tarele comuniste.

O lume cu stahanovişti, „ce‑i ăla un stahanovist? Întrebai tu..” (p. 103), pe care inocenţa n‑o înţelege nu‑i ştie pericolul, căci nu ştie minciuna. Simion pruncul, cel pasionat de păsări, la examenul cu brio de biologie, la Timişoara, la ultima întrebare, despre „rolul IAS‑urilor şi CAP‑urilor în dezvoltarea ornitologiei”, a dat un răspuns năucitor pentru maturi, cu inocenţa candidă a copilului care spune naiv, adevărul: „rol nefast, devastator”, „distuge habitatul păsărilor” (p. 46).

O lume privată de libertate, pe care o percepe după experienţa sa imediată, concretă: când Monsieur i‑a spus că trebuie să înveţe limba franceză, „limba oamenilor liberi” (p. 92), copilul e nedumerit, mai ales in Banatul multietnic, unde unii „ştiau şi ungureşte, şvăbeşte, sârbeşte, iar Roth, ţopăind, striga în gura mare că el ştia şi idiş foarte bine”, interpretând ad literam, raportat la viaţa sa cotidiană: „nu eraţi şi voi liberi?”„el se uita în jur şi spunea că nu sunteţi, deşi voi simţeaţi că nimeni nu vă oprea să înotaţi, să pescuiţi, să jucaţi fotbal” etc., enumerând toate plăcerile nevinovate, care, necunoscând altele ca termen de comparaţie, li se păreau nemaipomenite, precum „să vindeţi un coş de pere pentru bilete la uriaşul cinematograf duhnind a motorină şi seminţe de dovleac” (p. 93).

Sunt satirizate aspecte din timpul colectivizării şi al naţionalizării, al butaforiilor omagiale din serbările şcolare, al ateismului comunist – din imprecaţiile bătrânului preot, cel ajuns la Meteora, ori din teama birtaşului care nu schimba „Călindarul Bănăţeanului pe anul 1939”, să pună unul actual, să nu fie acuzat de „propagandă religioasă”, timp al bolşevizării şi abolirii monarhiei – când planşele de biologie, cu păsări, animale etc. sunt scoase din clase şi aruncate la gunoi, pentru că aveau stema regală. Moş Lulă le „reciclează”, folosindu‑le drept izolaţie, pe pereţi, la ferestre (Păsări de hârtie).

Personajul reprezentativ este bineînţeles sectoristul, activistul de partid robotizat, cu creierul spălat de slogane pe care le foloseşte papagaliceşte, prilej de luare în răspăr de către narator a stereotipiilor comuniste, ironic, pamfletar. Șarjarea inculturii sale crase, de un comic frizând absurdul, este mai ales când isprava copilului Simion la birt, când îi lasă pe toţi mască spunând numele în latină ale păsărilor (învăţate de pe planşele exilate pe pereţii lui Moş Lulă) se transformă în act de subminare a statului: fiind cuvinte neînţelese de sectorist, „proferase cuvinte injurioase la adresa partidului,” (p. 36), iar tovarăşii sunt arestaţi că‑l ascultaseră. Accentele de şarjare nu‑s îngroşate tezist, ci sunt strecurate discret, dar cu puternic impact.

Este o proză care are „când asprimi de Macondo fantast, când irizări hâtre din lumile Kakaniei străbătute la pas cadenţat de bravul soldat Švejk” (Claudiu Arieşan)

Multe personaje apar din prima frază şi au o istorie misterioasă, ambiguă. Despre Dionisie Velicek „nimeni nu putea spune cu precizie când a ajuns să locuiască pe strada D. Roosevelt,”. în casa Iulianei Lupu, zisă şi Lupoanea, care nu se ştie nici de ea unde a plecat (p. 78). Vlaicu fusese găsit copil dezbrăcat în faţa hangarului cu avioane, de parcă a fi fost adus de acea pasăre cu aripi largi, iar la final, „omul cu chip de pasăre” din ochii copilului narator, dispare, parcă zburând, desfăcând mâinile larg ca o cruce. Cum legat de lună e şi ideea de bază zborul, chiar orice plecare este un zbor în înaltul cerului, în libertate, spre o altă lume, fantastă, mai bună în inocenţa copilului.

Unele personaje parcă sunt din alt timp, cum e cel din povestirea Les mots, l’été, „Știai cu precizie doar că îl cheamă Monsieur”... (p. 91), „cel care sfida băştile colorate şi şepcile proletare cu favoriţii săi albi şi pufoşi din alt secol.” (p. 95). Omul cu adevărat liber, din tipologia intelectualului urât de comunişti, citea „Le Figaro” şi „L’ Humanité”, dar şi „Magazin istoric” şi „Secolul XX” „numai citind veţi fi liberi” (p. 94), le spunea copiilor. Dispare misterios la sfârşitul verii, şi el sub semnul lunii de tablă: „Nu se auzea decât scârţâitul stins al lunii de tablă” (p. 101), lăsând copiilor albumul color magnific care i‑a fermecat O sută de castele în Franţa, în mod simbolic, o lume fermecată în care intrau, la antipodul celei gri, comuniste.

Atmosfera fabuloasă copilul o notează fără să comenteze, ca pe un fapt firesc: „Mirosea a flori de cireş, deşi nu era luna mai, a mentă şi ciulini” (p. 32).

Fabulosul se obţine şi prin inserţia umor elemente de mitologic, superstiţii, legende şi credinţe populare, cu aer de mister şi tenebros, precum Moş Ion, care îşi simte şi pregăteşte singur moartea şi care povesteşte despre Willi copilul nimănui şi umbra sa măsurată la construcţia podului, ori cu finaluri poetice, deschise oricăror imaginaţii, cu aerul de fantastic fabulos din proza lui Mircea Eliade.

*

Deopotrivă este eroul pandant unui Nică bănăţean, calul de lemn al copilăriei era naveta spaţială dintr‑un cărucior vechi de copil, „scătula de tablă” să zboare spre lună.

Ca prin madeleina lui Proust, o întreagă lume e reînviată prin mirosurile copilăriei, într‑o curgere proustiană în torente a memoriei afective. „Iarna începea cu mirosul celor cinci portocale...”, cu pofta de cârnaţi şi carne friptă, cu ludaiul copt de sărbători.... Până şi „dinspre rafturile prăvăliei lui Rezi neni veneau mirosuri de creioane galbene, verzi şi negre” (p. 22), într‑o sinestezie a simţurilor.

Este ca‑n lumea copilăriei lui Sorin Titel, cu bucătăria bănăţeană, mirosul de cozonaci din cuhnia fermecată în orice timp, prin tutela bunicii şi a părinţilor, când în amintiri însă, tragicul morţii se amestecă firesc cu mirosul acelei zile: „după o oră, când toată curtea mirosea a pohuială şi a plăcintă cu mere iar buna striga şi‑şi smulgea părul” a înţeles moartea lui Moş Ion, cum şi‑o prevăzuse (p. 27).

Este un roman de atmosferă, împletind realul cotidian, gri comunist, cu magic şi cu fabulos, prin ochii copilăriei inocente, când irealul e în cotidian unde e firesc fabulosul prin deformările în percepţia copilului, ca‑n pictura naivă ori ca‑n picturile lui Chagall. Un fabulos şi prin destinele misterioase ale multor personaje – arcul voltaic al biografiei unor personaje, care apar de nu se ştie unde şi dispar nu se ştie unde, iar deasupra tuturor, luna de tablă a covaciului.

Alături de diverse alte localităţi şi oraşe natale, Dorin Murariu reuşeşte să pună cu virtuozitate Lugojul pe harta istoriei literare, într‑un halou de tandreţe al copilăriei, pe fondul unui joc de lumini şi umbre al societăţii de la mijlocul secolului 20.

[1] Dorin Murariu, Luna de tablă, Editura Junimea, Iaşi, 2020.