LECTURI PARALELE
Mihaela Albu
scriitor şi profesor universitar, Craiova
Iubirea şi arhitectura divină a cosmosului[1]
Ela Iakab, spre deosebire de numeroşi scriitori din generaţia sa, a păşit în literatură sub auspicii demne de admiraţie: cartea ei de debut, Deşertăciune şi asceză (Editura Eubeea, Timişoara, 2011), un studiu complex despre opera lui Tudor Arghezi, a intrat imediat în atenţia criticii literare româneşti, nu pentru că făcea parte dintr‑o cercetare doctorală, ci pentru înalta ţinută a premiselor, a viziunii, a demersului şi a limbajului ei. În consecinţă, autoarea a câştigat un binemeritat Premiu pentru cea mai bună lucrare de argheziologie, conferit de juriul prestigios al Festivalului Naţional de Literatură „Tudor Arghezi”, ediţia 2012.
Apoi, probabil din pasiunea ei autentică pentru psalmist, s‑a orientat spre poezie şi a publicat Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios (editura Grinta, Cluj‑Napoca, 2017), distinsă cu premii de trei ori în cursul anului 2018 şi receptată călduros în toată ţara (totuşi, să spunem că peste douăzeci de cronici e o mare performanţă pentru un tânăr scriitor!).
Cea mai recentă carte a sa tot de poezie este, cum mă aşteptam. Poemele de la Aethris (editura Eurostampa, Timişoara, 2020) nu poate fi înţeleasă decât de cunoscătorii primei cărţi. Cred că cele două cărţi au fost gândite complementar. Athanasios, eremitul predestinat întâlnirii cu Îngerii lui Dumnezeu în imensitatea deşertului, va dobândi puterea celor cinci elemente şi bucuria comuniunii cu divinul, aici, pe pământ, în timpul ireversibil. În Poemele de la Aethris este imaginată aventura metafizică a fecioarei‑sacerdot la templul Aethris (semnificaţia termenului latinesc este „eter”, deloc întâmplător):
„Fiii celui de‑al treilea cer/ m‑au hrănit cu fructele morţii.// Şi tu nu mă chemi nici în viaţă,/ nici în moarte, nici dincolo.// Te‑am lăsat dintotdeauna/ să ciopleşti piatra de temelie/ a templului în lumina/ dinlăuntrul meu.// Ai fi putut să spui doar/ Fie Templul!/ Şi Templul ar fi fost.// Ai fi putut să dai/ pietrelor şi stâncilor/ suflu din suflul tău,/ Şi Templul ar fi fost./ Golul dintâi nu l‑ai mistuit/ în focul tău alb,/ apele de sus o dată/ nu mi‑au închis rănile./ Și totuşi, crede‑mă, Doamne,/că atât te iubesc,/ încât de şapte sute de ani,/ Templul Aethris sunt eu.” (Templul Aethris).
O istorie veche, poate cât lumea, leagă această figură feminină, piatră, lumină şi templu, de Creatorul universului, care îi vorbeşte pe un ton atât de familiar, încât te întrebi dacă e posibil să nu fie abia prima dată când vocea divină se face auzită, ci numai amintirea umană să o perceapă aşa:
„Nu‑ţi fie teamă de ape, de foc şi de Îngeri!/ Adevăr îţi spun, oricine poate pieri/ de săgeată, pumnal ori spadă omenească,/ Numai tu, nu, numai tu, nu.// Eu sunt CEL CE SUNT./ Tu mi‑ai înălţat templul singular/ dintr‑o piatră imaterială,/ dintr‑o lumină pe care am dăruit‑o/ muritorilor egală cu sine,/ pe când nemuritori erau,// dar numai în tine a rodit,/ cum niciodată într‑un corp teluric.// Nu căuta nume sacre,/ păzite în ştiinţe misterice./ Nu‑mi recita versete încifrate,/ pe niciun ton, cu nici unul/ dintre glasurile tale.// Cheamă‑mă cum numai tu ştii,/ după ce vei fi cunoscut/ toate sunetele rostite/ vreodată pe pământ.// Eu Sunt aici, lângă tine,/ pe muntele ascuns.” (Eu sunt CEL CE SUNT).
Ela Iakab creează nu numai imaginea vie a unui templu, aşezat în muntele sacru, ci o lume întreagă, al cărei centru fascinant este fiinţa întemeietoare. Înalta preoteasă menită să păzească praguri şi mistere, exercită o atracţie irepresibilă asupra celor înrudiţi spiritual cu ea: taumaturgul rostogolind ceremonial o sferă de argint, nomadul mării, din „stirpea oamenilor‑pasăre,/ ultim supravieţuitor” fiica nordului, venită la Aethris cu sfere ţesute din aurora boreală, dansatorii din valea Indului cu mantrele şi secretele florii de lotus, copiii ţinutului vulcanic de o esenţă cu strălucirea lavelor. Prima parte a cărţii ilustrează în poeme de mare originalitate o temă veche a literaturii mistice: misterul alegerii divine. Nimeni nu va şti niciodată de ce i‑a ales Dumnezeul Vechiului Testament pe Moise, Ilie, Ezechiel, iar Isus Christos, pe cei doisprezece apostoli. La Aethris, dintre aleşii divinităţii, taumaturgul pe care şi Omul, şi Moartea îl iubesc, îmi pare arhetipal:
„Îşi dansa febril agonia/ în altarul hărăzit ofrandelor.// De ce să nu primească/ şi Moartea un dar?// Ultimul dar pământean/ al acestui corp singular,/ în care Dumnezeu a aşezat/ irepetabila putere celestă.//Atunci a rostit Moartea/ prima ei rugăciune de îndurare.//Cu o tandreţe uluitoare/ nu doar pentru pământenii/ înzestraţi cu ochi de văzut/şi urechi de auzit,/ci pentru Însuşi Creatorul/celor nevăzute, nebănuite,// neaşteptate.// Dumnezeule Mare,// te rog eu, străin cum sunt/ de măreţia cuvântului divin,/te rog eu, călătorul predestinat/să fie mereu părăsit de lumină,/ te rog eu, care de la oameni/ am învăţat să mă rog ţie,/opreşte stingerea taumaturgului!// O vreme, Doamne, o vârstă!// S‑a făcut linişte./ Apele, focul, eterul/au încremenit.// Dintr‑o sămânţă invizibilă,/ creştea/ frumuseţea nepământeană/a taumaturgului.// Inexorabil,/ cum Arborele Vieţii/ în visul profetic.” (Ultimul dar pământean)
Cuplul primordial, urmărit de‑a lungul unui şir de existenţe, reprezintă cel de‑al doilea nucleu al cărţii. Enigma copiilor naufragiaţi, a căror melancolie are luminozitatea aurorei boreale, ajunşi în exil până la zidul de piatră diafană, stăpâni ai păsării de foc, cititori de semne în fulger, pierduţi mereu între cele văzute şi cele ascunse, dansatori ai Morţii din partea întâi, Templul Aethris, rămâne irezolvabilă şi în partea a doua, Pe muntele invizibil, constituită din monologurile celor doi îndrăgostiţi la vălul de ceaţă dintre munţii, templele şi lumile lor. Despărţirea tragică a sacerdoţilor este numai o depărtare spaţială:
„Poate că dincolo de praguri,/ locuim sub acelaşi/ ecuator celest.// Sub acelaşi soare călător/ deasupra celor ce au fost/ şi sunt predestinate/ să fie, în vecii vecilor,/ nerostite de cei ce vestesc/ prăbuşirea meteoriţilor,/ trecerea în alte zodii,/ alinierea templelor/ cu astrele constelaţiei/ Triangulum.// Poate şi tu ai plecat/ în deşertul alb/de la capătul nordic al lumii,//să dai gheţarilor/ forma absenţei mele.// Poate şi tu ai rămas/ în culmea sferică/ a muntelui tău,// să vezi cum tulbură/ iubirea mea/ străvechiul ritm/al nopţii polare. (Străvechiul ritm al nopţii polare) În iubirea lor, forţa originară renaşte mereu: „Aminteşte‑ţi vremea/ când eram cei născuţi/ în zodia rară/ a copiilor din profeţie.// Dresează şi tu şoimi/ cu trupuri eterice.// Se vor prăbuşi din cer/ şapte sute de tunete.// Va renaşte/ forţa originară/ a iubirii noastre.// Şi Ursa Mare/ ne va înveli/ trupurile îmbrăţişate/ în aureola ei,/cu sunete/ din ere pierdute./ (Ursa Mare)
Desprinderea de trup, înălţările sufletelor în interzis, muzica iubirii din care se naşte o lumină cerească se înscriu firesc între experienţele transformate în poemele de la Aethris:
„Poate din muntele invizibil/ nu e nevoie să‑ţi vorbesc.// Sunt mai vechi decât cuvintele/ pământenilor,/ sufletele noastre cu aripi uriaşe.// În tării s‑au contemplat/ şi era în fluxul de sunete/ al iubirii lor/ o lumină,/ cum poate numai/ în steaua binară Sirius.// Nici sacerdotul nu a reuşit/să întoarcă/ în trupurile de atunci,/ sufletele noastre pierdute/ în contemplaţia/ frumuseţii lor originare.” (În tării)
Iubirea sublimă va fi întotdeauna o istorie fragmentară, deoarece începutul şi metamorfozele ei nu ţin de vieţile multiple prin care pământenii călătoresc neîncetat, ci de arhitectura divină a cosmosului:
„A rămas clarviziune/ iubirea noastră/ închisă înlăuntrul/ clarviziunii/ dintr‑o viaţă îndepărtată.//Războinici şi profeţi/ de pe întreg pământul,/ veneau cu rugăminţi/ imposibile pentru zeii lor.//Îi duceam pe mare/ în locul enigmatic,/ unde, la început,/ a căzut din cer/ un grăunte divin.// Şi din lumea noastră,/ vedeai/ toate lumile superioare.//Cu ochi de muritori/ contemplam/ modelul orginar/ al templului Aethris.// Eram corăbierii/ din poemele ginţilor.” (Clarviziune)
Poemele de la Aethris sunt creaţii ale celor doi îndrăgostiţi, dar excepţionalitatea lor le transformă într‑un cântec ritualic, similar muzicii sacre din misterele zeilor greci:
„E locuit de solitudini/ rotitoare/ aerul dintre degetele/ mâinilor mele,/ care nu te‑au mai atins/ nici la apus, nici la răsărit.//Nu, nu am încetat să vin/ la vama dintre lumi.// Mă urmează cei ce/ până nu demult,/ locuiau stepe / acoperite de Iarba Vieţii,/ împleteau şi dezlegau/ nodurile celor patru vânturi.// Nu, nu am încetat să te iubesc.// Adolescenţi, miriade,/ recită,/ în acorduri de aulos, /poemele de la Aethris.” (Poemele de la Aethris)
Ela Iakab scrie o poezie autentică, densă din punct de vedere ideatic, tematic şi expresiv, ilustrând într‑un mod elevat celebra afirmaţie dostoievskiană „Frumuseţea va salva lumea”.
[1] Ela Iakab, Poemele de la Aethris, Editura Eurostampa, Timişoara, 2020.