LECTURI PARALELE
Lucian Scurtu
poet, Oradea
„Rememorez materia din care am fost alcătuit”[1]
Autor al mai multor cărţi de poezie, aleşdanul Petru Covaci revine pe scena literară cu un nou volum, Nisipul şi pletele muzei. Deşi pe pagina de gardă suntem atenţionaţi că volumul este însoţit de un Cuvânt însoţitor (al lui Ioan Holban), acesta lipseşte surprinzător, evaluările criticului ieşean fiind, totuşi, prezente pe coperta a patra, şi constată comprehensiv:
„În fond, poetul, jucându-se cu poezia, se joacă pe sine, deschide „rastelul rimelor”, caută cântecul, e şi romanţios şi scrie poeme în filigran”.
Volumul de faţă continuă, în mare parte, universul liric din celelalte patru cărţi publicate până acum, acesta din urmă cu un plus de savoare, multă ironie şi autoironie pigmentată pe un fundal trăirist de factură romantică, reţinut dar transparent, nutriment consistent imaginilor relevate detaşat, dar tranşant, prin nedumeriri şi interogaţii, angoase şi impresii, închipuiri solilocviale ori teratologii dialogale. Titlul cărţii este, fără îndoială, oximoronic, în care nisipul se substituie temporalităţii, trecerii şi petrecerii lumii („clepsidra îşi cerne paşnic nisipul”; „clepsidra de umbre şi praf”), în timp ce „pletele muzei” vor a sugera temporaritatea, tocmai efemerida ce, cu siguranţă, mai mult ni s-a luat decât ni s-a dat („clipa trece nepăsătoare, îmbrăţişându-mă”). Alăturarea celor două dimensiuni nu este întâmplătoare, poetul încercând a le răsturna topica, temporalitatea metamorfozând-o în temporaritate şi invers, în aşa fel încât cele două entităţi să devină consubstanţiale eului mărturisitor, dar şi habitatului imagist corespondent diegezei lirice.
Este o poezie parantetică (uneori, paranteze incluse în alte paranteze), fragmentând intenţionat poemul, duplicându-i semnificaţiile şi multiplicându-l în alte poeme congruente, asemănătoare unor matrioşke identice şi totuşi diferite prin valoare şi dimensiune, o poezie fracturată de evenimentele şi amănuntele zilei înregistrate de un ochi meticulos, curios, care vede imens şi simte monstruos degringolada şi decrepirea celor din jur:
„bătrânica responsabilă cu ordinea şi curăţenia bolboroseşte/ cât e ziua de lungă/ blesteme împotriva celor ce înfundă wc-urile, mătură gunoaiele/ ridicând nori galbeni/ (dacă o cinsteşte cineva cu un păhărel…devine veselă şi binevoitoare)/…sfârşitul tremură în ochii sângerii ai orizontului/ începe, desigur,împărăţia unui alt anotimp/ (ziua este pe sfârşite, soarele se pregăteşte să moară) (….)” (Dealul).
Onticul este panoramat atent şi scanat recurent din turnul de fildeş al eului poetic, sesizând pandemiile şi anomaliile toposului existent, tarele unei societăţi monocorde, sulfuroase, pliată pe un aşafodaj malign, precum arivismul, versatilitatea, logoreea, tezele de doctorat plagiate, proletarul remaniat în activist, securistul substituit, etc. Poate tocmai de aceea fauna umană este de o diversitate copleşitoare, pestriţă, clasată într-o scenografie bine haşurată (chelnăriţa, proletarul Gheorghe, conductorul de tren, primarul, meşterul, brigadierul, bibliotecarele, poştaşul, soldatul, domnul Mişu, măscăriciul, etc.), la fel cea animală, luxuriantă şi foşgăitoare, nu lipsită de o simbolistică edificatoare (păianjeni, miei, câini, crocodili, porumbei, şoareci, struţi, cai, peşti, etc.).
Claustrat în matricea sa existenţială, Petru Covaci demitizează cotidianul, desfoliază realitatea până în miezurile ei fruste („avionul dimineţii pendulează între ţeţchea şi aleşd”), îi investighează, fără menajamente, aberaţiile şi sinuozităţile imprevizibile, folosind de cele mai multe ori strategia maieuticii iscoditoare, convulsive (de, pedagogul din el), hoinar conştient prin „deşertul iluziei”, cum inspirat îl cataloghează şi care nu poate fi decât arealul rătăcirilor sale, mai mult diurne decât nocturne, mai mult de nevoie decât de voie.
Adesea este invocat un misterios domn R, trimitere recognoscibilă la kafkianul domn K, relevându-se absurdul societăţii, perisabilitatea fiinţei umane, cu deambulările ei impredictibile, recluziunile (in)suportabile şi agresivităţile alienabile:
„se trezi înainte de cântatul cocoşilor/ se ridică din pat cu sentimentul că nu mai avea rost/ să lenevească (în aşternuturile umezite de transpiraţie)/ în mica bucătărie a micului apartament/ bău un pahar cu apă (de la robinet)/ râgâi îndelung/ ca după un dejun copios (….)/ (domnul R zâmbeşte, icneşte de câteva ori, oftează/ şi pune de ceai)/ „o altă lumină va răsări”- zice, apoi/ epuizat, adoarme cu capul pe masă”. (R).
Lesne de înţeles substituirea, uşor în travesti a autorului, din bucătăria sa de bloc aleşdan, într-un ins execrat de propria condiţie umană, dezamăgit şi plictisit de mediul în care e nevoit a se târî, asemenea gânganiei kafkiene, sperând într-un remediu utopic, aşteptat iluzoriu, dar ratat peremptoriu.
Deşi „pletele muzei” au o vădită conotaţie erotică, paradoxal, poezia iubirii lipseşte aproape cu desăvârşire („muza, dragii mei, a murit, a suferit mult/ şi a murit”), existând totuşi, sub formă difuză, mici aluzii disimulate, rare deziluzii simulate, pe care autorul se sfieşte sau nu îndrăzneşte a le demantela la vedere deliciile ori cartografia capriciile:
„te invit Doamnă, să iertăm împreună/ galbena lună/ dimineaţa, când plouă cu raze curate (de rouă)/ la marginea lumii e-un timp/ de reîntoarcere în vechiul Olymp” (…) (Dimineaţa (cu romburi şi clopoţei)).
Sintetizând, această carte s-ar reduce la un singur vers emblematic (cel din titlul acestei cronici), confirmând structura discursiv-lirică a autorului bihorean.
Una fertilă Poeziei.
[1] Petru Covaci, Nisipul şi pletele muzei, Editura Junimea, Iaşi, 2019