logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Titu Popescu
critic literar, estetician, prozator, Germania

 

„Vedenia” lui Cornel Nistea[1]

logoNu este prima dată cînd scriu despre Cornel Nistea. Am avut prilejul, cu alte ocazii, să remarc, la omul Nistea, firea lui parolistă, punctualitatea şi hărnicia, ardelenismul într‑un cuvînt, toate stînd sub semnul unei dîrzenii a probităţii. El nu‑şi eshibă înzestrarea literară în mijlocul unor coterii efemere, ci ignoră voit mijloacele politice de parvenire. Din contră, găsim la el ipostaze acide ale veleitarismului de astăzi, ale degringoladei morale care s‑a exersat în „mimarea valorii şi apărarea ei cu o ipocrizie crasă”, cum se exprimă.

În proza scurtă, pe care o cultivă predilect, ca şi în comentariile sale critice, el s‑a afirmat ca un producător harnic de texte, provenind dintr‑o înzestrare robustă. Între acestea situăm şi preocupările sale pentru exilul anticomunist românesc, vădite în mod special în culegerea de interviuri Tragismul exilului românesc. El îşi face un scrupul din definirea literaturii ca literatură, dovedindu‑şi sensibilitatea la departajarea stilistică a autorilor şi operelor analizate, comentariile lui iscodind stările de profunzime în explicaţiile psihologice care se desprind din text, trăinicia emoţională care se degajă. Starea de deriziune care îl obsedează se întinde ca o pecete inconfundabilă, uneori această deriziune devine maliţioasă, făcînd mai apăsată viza politică numind lucrurile reprobabile. Între aceste, îi priveşte pe cei care au stricat rosturile tradiţionale ale satului ardelenesc.

Toate acestea i‑au cimentat simţul tenace al adevărului, chiar şi în perioada cînd acesta se lovea de interdicţii şi devieri interesate, care, din contră, i‑au forjat firea lui încrezătoare în dreptate şi libertate.

Romanul Vedenia se înscrie într‑o suită de proze scurte validate altfel. Investigaţia sa de acum priveşte acelaşi mediu rural care îi este atît de familiar, aceleaşi personaje de la ţară participă la întîmplări. Toate asigură unitatea de fond a povestirilor, o coagulare a lor în jurul vetrei rurale cunoscută îndeaproape de scriitor.

Apoi, infuzia misterului în realitate, a oniricului, aşa cum apare aceasta în textele populare, permanenta îngemănare a „vedeniilor” oamenilor obişnuiţi asigură peste tot pătrunderea celor două tărîmuri. Un rol deosebit îl are folosirea graiului popular, care transferă la cititor un sentiment ascuns de mister prin înţelegerea lui trunchiată. Elemente ale acestui grai sunt asimilate în limbajul autorului, căruia îi sporeşte neprevăzutul

(„Gardul de leaţuri de brad, în care Grăndeştii pusesră pîrleazul pentru a merge la lucru la pămînturile de la Bârstăneşti, de unde Haralamb o luase de soţie pe Saruna, constituia, fără să o spună cineva răspicat, un fel de graniţă între două imperii, unul al bogăţiei şi al bunăstării, poate chiar al îmbuibării, şi altul al sărăciei şi al mizeriei, poate chiar al umilinţei, iar între ele nu putea exista comunicare”).

Alături îşi fac loc prelungiri sentimentale ornamentate stilistic

(„Se auziră pînă tîrziu greierii, dar şi cîntecul broaştelor din bălţile de pe luncă, ca mai apoi să se lase o tăcere adîncă, străbătută de un nesfîrşit suspin al pămîntului doritor de ploaie”).

Personajele cu o onomastică predestinată, Rusalina şi Haralamb, îşi duc dorul lor ascuns în fiecare fragment, ceea ce întreţine curiozitatea la lectură şi dorinţa de a‑i afla capătul. Potenţarea faptelor prin intervenţia misterului este, astfel, surprinsă într‑un gînd al personajului

(„Oare s‑a întîmplat cu adevărat, se întrebă el, sau a fost, cum zice ea, doar un vis? Dar ce vis, cît de tulburător şi de negrăit!”).

Duplicitatea real/mister întreţine „vedenia” titulară a cărţii. Acest mister, prezent peste tot, învăluie faptele mărunte ale vieţii, deci el face parte din regimul de viaţă evocat, din înseşi firea oamenilor. În aceasta constă, credem, aportul de originalitate al cărţii. Rusalina se comportă „de parcă ar fi preschimbat‑o cineva, printr‑un miracol, în una fermecătoare”, iar Haralamb

„nu înţelegea cum se întîmpla această schimbare, care se putea produce nu de la o zi la alta, ba chiar şi dintr‑o clipă în alta, în vreme ce o privea şi stătea de vorbă cu ea”.

Concluzia Vedeniei se poate citi într‑unul din gîndurile unui personaj:

„Cum, Doamne, poate să trăiască omul fără iubire?”,

apoi, în Întîmplările din urmă, scopul „vedeniei” este explicitat pentru întreaga dezbatere a cărţii:

„Multe mai vorbeşte şi scorneşte lumea în răutatea ei, încît nu mai poate desluşi omul ce‑i adevăr şi ce‑i minciună”.

 

 

[1] Cornel Nistea, Vedenia, Editura Școala Ardeleană, 2020