LECTURI PARALELE

Gheorghe Secheşan
critic literar, Timişoara

Poezie şi existenţă[1]

Ar trebui spuse, din capul locului, câteva lucruri despre poezia Ancăi Beidac.

În primul rând, autoarea nu scrie poezie ca să se afle în treabă, ci pentru a se rosti pe sine.

Imaginaţi‑vă un vulcan care clocoteşte şi dintr‑o dată erupe, fără a mai ţine cont de nici o oprelişte, de nici un obstacol întâlnit în cale:

„eşti pe contrasens, eşti pe contrasens eşti pe contra/ sens/ abia a treia oară am înţeles cuvintele” (efervescenţă ante‑mortem)

sau …

„strigau/ copii voi n‑aveţi voie să vă distrugeţi mâinile” (poignet).

Lucrurile sunt spuse în aparenţă direct, cu disperarea unui om care, aflat extrem de aproape de mal, riscă să se înece, iar cei care ar putea să îl salveze se uită curioşi la el, oarecum amuzaţi, dar fără să întindă măcar un deget:

„mă scufund în vară/ am mai zis nu crezi că Vivaldi (…) mă scufund în mine/ nu e un exerciţiu de imaginaţie” (declaraţie).

Una dintre teoriile (poate cea mai frumoasă şi mai fascinantă) despre apariţia poeziei se referă la misterele antice. Unul dintre cele mai interesante, mai vechi şi mai „pline de mister”, pentru a ne exprima astfel, este cel al lui Orpheu. Discipolii care urmau noviciatul în misterele orfice aveau obligaţia de a rosti un anumit număr de cuvinte, cu o anume intonaţie, pe sunete de harpă, „urmându‑l” pe Orfeu. Altfel spus, poezia era o cale de accedere la sacru. Formulele poetice, rigoarea versurilor, cadenţa, ritmul etc., totul ţine de această „obligativitate sacră” de a menţine rezonanţa divină a cuvintelor.

Ce face modernitatea şi, mai ales, post‑modernismul? Abrogă aceste reguli, care ar încorseta cuvântul şi, mai ales, spiritul. Apare versul liber cu „variantele” lui post‑moderne, de poezie/ proză, de aşezare în pagină a „versurilor” oricum, numai în poziţie orizontală, nu, şi câte altele. Dar muzicalitatea rămâne, sau ar trebui să rămână. Pentru că altfel, în absenţa ei, nu mai putem vorbi despre lirism, ci de cuvinte înşiruite, cel mai adesea goale, ce nici măcar nu mai pot suna din coadă, pentru că sunt „aranjate” alandala, aleatoriu, fără nici o regulă. Și atunci, unde este poezia?

Poezia Ancăi Beidac este „muzicală”. Are o curgere (lină), proprie, chiar dacă nu este lipsită, pe alocuri, de acute, fără ca acestea să fie, realmente, stridenţe. Dar, în ansamblu, are propria ei sonoritate, care te cuprinde ca o vrajă.

Ai putea spune, despre poezia aceasta, fără teama de a greşi în vreun fel, că aşa ceva nu se există. Vrem să spunem, prin aceasta, că poezia actuală, post‑post‑post‑modernă (este testamentul de aur, drag, al opzeciştilor) urăşte feelingul, sentimentul exprimat direct, sensibilitatea. Tot ceea ce se referă la acest „domeniu” este ascuns adânc, neexprimat, cu nici un chip ori, în cel mai bun caz, terfelit, luat în răspăr, ca un lucru profund vinovat. Anca Beidac nu se sfieşte să „îşi strige” sentimentul, iubirea (orribile dictu), sentimentalitatea, vulnerabilitatea, dacă vreţi:

„sunt o mimoză/ ascunsă‑ntr‑o broască ţestoasă” (Curaj)

Sau

„fac o hartă a durerilor aleg mereu/ între mine şi mine” (halucinogen).

Sinceritatea, altfel spus, nu face casă bună cu poezia actuală, a spune ce‑i în guşă şi‑n căpuşă este aproape un lucru de ruşine. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre poezia de faţă, care îşi strigă sinceritatea cu ingenuitate, aşa cum primitivii îşi expun goliciunile fără nici un sentiment de jenă, ori de ruşine:

„Habar n‑am ce s‑a întâmplat/ la fel scriu de când mă ştiu/ precum Martin din Eden” (a mea)

În ceea ce priveşte „limbajul poetic”, avem şi aici o problemă (altfel rezolvată strălucit de către autoare). Azi, în poezie, cuvintele şi expresiile frumoase divinizate de clasici şi respectate, în general, chiar şi de către romantici (care se răzvrătesc mai cu seamă împotriva rigorilor rigide ale formulei poetice, nu şi contra frumuseţii expresiei poetice) au devenit un fel Panopticum de cuvinte dure, cinice, crude, care nu ar fi avut, deunăzi, loc nici măcar în vocabularul birjarilor, dară‑mi‑te în cel al saloanelor ori chiar al literaturii. Paradoxul poeziei de faţă se referă la faptul că, deşi acest limbaj nu este ocolit

„până la urmă masca autosuficienţei a/ vaginelor umplute cu sticle cu acid a poeziilor – din – sau cu mine să‑nceapă dragostea cu mine/ să se spele în/ sângele meu (…)”(α),

poezia rămâne, cumva, diafană, intactă, aproape imaculată:

„sunt pe cale să cuceresc/ lumea/ e tot ce‑a rămas după/ tăceri deznădejdi/ toate oceanele lumii/ plânse din nou şi din nou şi din nou” (todo).

Alteori, imaginile sunt extrem de „tari”, de explicite, duse uneori până la cruzime, încât ai crede că orice urmă de tandreţe, de sentiment sau de „simţire” s‑ar fi pierdut o dată pentru totdeauna. Și totuşi:

„aricii pot să‑şi dezvelească burţile şi/ mai pot să te lase să‑i atingi pentru o/ vreme/ chiar mai mult.// uneori cred că n‑au nevoie de mai mult// uneori cred că n‑au nevoie de/ ţepi se dezbracă te/ primesc înăuntru/ tu/ ai tot ce vrei” (despre arici)

Iar toate acestea, aşa cum arătam mai sus, nu de amorul artei, pur şi simplu, ci pentru a arăta în direcţia noastră, a oamenilor, a întregii planete, că am luat‑o rău de tot într‑o direcţie greşită, că nu suntem deloc pe drumul cel bun:

„Dragoste cine mai scrie acum/ despre sentimente şi suflet în lumea asta/ bolnavă de bani flămândă/ după toate nimicurile planetei” (you show me love)

Nici măcar nu e nevoie să o cunoşti pe autoare pentru a te îndrăgosti de poezia ei, şi asta pentru că este una atât de puternică, de nestăvilită, de sinceră şi de frumoasă.

[1] Anca‑Iulia Beidac, Pink‑Porn Guerilla, Cluj‑Napoca, Editura Grinta, 2019