PRE-TEXTE

Constantin Dehelean
eseist, poet, Arad

Despre modernitatea post‑romantică

Ieşim din romantismul deseori exaltant. Ţinem, totuşi, cont că romantismul a inventat mitul subiectului, al personajelor care se mişcă de cele mai multe ori într‑o dinamică ameţitoare. Dar se forţează „solul” literaturii, în special a celei epice, pentru a fi semănat cu un „eu” excesiv, puternic conturat, uneori ducând firul epic spre adevărate explozii de tenebre, dar şi de sunete şi de lumini. Modernismul va dezvolta, şi uneori va aboli, această direcţie, aşezând corpusuri creative noi. Se va naşte o nouă religie: aceea a unei literaturi unde limbajul, expresivitatea, arta cuvântului, a sintagmei metaforizate, de multe ori oximoronice au o mare pondere. Subiectul, personajul, contează mai puţin. Sau contează numai în măsura capacităţii creative a limbajului.

De aceea în modernism limbajul devine în aceeaşi măsură obiect şi subiect al literaturii. Realitatea limbajului generează o nouă paradigmă, repede canonizată, şi anume autoreferenţialitatea, o formulă în care autorul şi personajul său dau cititorului certitudinea realului, care până la urmă se defineşte a fi ceea ce căutăm, de fapt, în literatură.

Lumea, realul nu sunt empirice. Faţă de acestea, autorul postromantic are însă o mare diversitate de abordări: de la reproducerea întocmai a realului, a cotidianului, până la anihilarea acestora, deseori inversând punctele cardinale ale busolei existenţiale. Opera literară poate deveni un produs al Altui eu decât cel biographic, atât de vizibil, de manifest în viaţa obişnuită. Poezia şi proza, operele literare postromantice, ale modernismului, sunt un produs al Altui eu decât cel biografic. O anume factologie a construcţiei epice dar şi lirice se decantează în afara biografiei epice sau a eului poetic.

Este cazul parnasienilor care descoperă o voce lirică, un epic în exteriorul biografismului, deseori încărcate de o luxuriantă atmosferă, de preţiozităţi lirice formale. Există la autorii vremurilor respective (Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, Verlaine) o reducere a emoţiei la zero, prin dezumanizarea poemului, bunăoară. Realul nontemporal, nonspaţial din Florile răului, se suprapun pe experienţele umane necunoscute în textele romantice. Schizoidul, ca posibilă dinamică poetică, îmbogăţeşte experienţa umanităţii, generând depersonalizarea, şi asigurând o altă formă de expresivitate, când depersonalizarea auctorială se transformă în ceea ce mai târziu s‑a definit a fi moartea autorului. O poetică nouă, a mistificării, a simulării luptei cu realitatea, se construieşte sui‑generis: „Neprihănit ca hârtia, […] nu mi‑ar displăcea să trec drept un desfrânat, un beţiv, un nelegiuit, un asasin”, afirma Baudelaire într‑una din prefeţele la Florile răului. Arthur Rimbaud, poet vizionar, îşi construieşte un eu poetic prin formula „eu este altul”, opera acestui postromantic este propusă printr‑o nouă matrice senzaţională, a datului poetic, un Altul, ca „marele criminal, marele bolnav, marele blestemat şi supremul Savant”. Creatorul/ Poetul e un Savant al unei construcţii fabuloase, uneori absurdă, estropiată, unde se simte o supradoză de simţuri dereglate: „m‑am prefăcut într‑o operă monstruoasă” (A. Rimbaud). Creaţia poetică a acestuia este aidoma ieşirii din Infern. Textul suplineşte biografia omului. Dacă la romantici viaţa se transformă în operă, parnasienii inversează polii busolei, opera devenind viaţă. Biografia spirituală a poetului, persoana lui biologică, se suprapune pe un gest aproape suicidal, viaţa transformându‑se în operă.

Vorbind despre opera pură, Mallarmé intuieşte dispariţia vocii autorului. Poemul se scrie „fără voce de autor”. Ba, mai mult, poemul se scrie cedând prerogativa gestionării lexicului, printr‑un sacrificiu de sine al poetului în avantajul unui limbaj obiectiv, fără persoana autorului. Este o sinucidere simbolică a autorului, afirmându‑se o existenţă trans‑umană. Limbajul poetic are aptitudini cosmice, lumea devenind posesoarea spiritului poetic. „Totul există în lume pentru a intra într‑o carte”, spune el undeva. Opera mallarméană este cea mai ilustrativă, când vine vorba de abolirea subiectivului, a eului liric atât de vizibil la romantici: „eu nu mai sunt Stéphane pe care îl cunoşti, ci o aptitudine a Universului spiritual de a se vedea şi a se dezvolta prin cel care am fost eu” (spune într‑o scrisoare). Poezia mallarméană este cu adevărat literatură numai în măsura în care eul liric dispare. Poezia lui balansează între subiectivitatea de circumstanţă şi sublinierea unei stări impersonalizate sau depersonalizate. Comunicarea poetică devine transpersonală.

Este bine de ştiut că „filiera romantică” era încă vie. Exaltarea lirică a romantismului devenea o exaltare lucidă şi controlată prin instrumente de calibru mare. Să nu uităm că muzica lui Beethoven, romantică prin excelenţă, devenea substanţa grea pentru Mahler şi mai târziu una şi mai grea pentru Wagner. Poezia romantică nu era contestată de cei trei. Poezia în sine există pretutindeni; de multe ori în afara vieţii autorului. Dar era timpul ca poezia să fie eliberată din chingile biografismului romantic. Mallarme şi Rimbaud n‑au fost teoreticieni ai poeziei, dar şi‑au formulat ideile în scrisori sau confesiuni. Doar Baudelaire şi Edgar Poe au mizat pe studiul poeticii. Și azi, multe din previziunile şi teoriile celor doi sunt interesante prin vitalitatea conceptelor. Să nu ignorăm pe Paul Verlaine, un alt mare contemporan al lor, care a publicat o Artă poetică în volumul Jadis et Naguère, şi care începe, nu întâmnplător, cu versul: „De la musique avant toute chose” (Muzica înainte de toate), avînd drept program – observa peste câţiva ani Albert Thibaudet – „să purifice şi să dematerializeze poezia”. Subiectivitatea romantică, autorul din primul plan cu orice chip, biografia lui intrinsecă, voinţa lui fizică, sunt puternic estompate de „nevoia muzicală”, de fapt de nevoia de expresie plastică a limbajului. Cititorul simte stările sufleteşti vagi şi fluide, venite de undeva din afară. Marcel Raymond intuieşte existenţa „romanţelor fără cuvinte” care duc la „la perfecţiune a lirismului intim şi sentimental”, şi care va influenţa mai târziu programul estetic al simbolismului.

Cei patru, cu temperamente artistice asemănătoare, pot fi mai bine recunoscuţi doar analizând operele lor tocmai cu scopul descoperirii diferenţei dintre eul empiric/ psihologic şi eul creator al fiecăruia, apropiind sensul exterior al mesajului poetic prin dedublarea dintre identitate şi alteritate. Acest lucru este exprimat de Rimbaud în celebra sa licenţă poetică „Je est un autre” (Eu este altul). Și Verlaine se supune unei conştiinţe a diferenţei dintre Eu şi Altul, cu toate că poemele lui dovedesc o pasivă ataşare faţă de eul său psihologic. O anumită muzicalitate duioasă, sentimentală, dovedeşte acel anima feminin, identificat mai târziu de Paul Claudel. Spiritul activ al lui Rimbaud, masculinitatea lui aproape feroce, ascunde în poemele lui un spirit activ şi care se deghizează perfect şi voluntar în altul. Este o anume năzuinţă a căutării, pentru a pătrunde în psihologia „marelui bolnav, marelui criminal, marelui blestemat şi supremul savant”. Poetul îşi asumă o „libertate demiurgică”, Spiritul activ al lui Rimbaud generează un Altul, dar la fel de voluntar, dominat fiind de o „boală blestemată”. Un Altul, un „criminal absolut” care îşi ucide Eul, prin rafinate şi supreme transfigurări poetice. Mediul eteric, pe care şi‑l creează prin poezie, este o experienţă prin care îşi asumă o libertate demiurgică. O exacerbare a Eului care ia proporţii metafizice este compensată de o absenţă, la fel de metafizică, dar şi de anonimă şi la Verlaine. Cei doi se contopesc într‑un delir poetic, când temperamentele lor artistice pendulează între interiorul şi exteriorul experienţelor psihologice, dar şi psihiatrice. Temperamentele lor artistice sunt recunoscute, analizând firul liric al poeziei lor făcând diferenţa dintre eul empiric/ psihologic şi eul creator al fiecăruia.

Eul poetic al parnasienilor de dedublează pendulând între identitate şi alteritate. Ei au conştiinţa dintre Eu şi Altul, dar rămân pasivi atunci când intervine Eul psihologic. Verlaine bunăoară are conştiinţa diferenţei dintre Eu şi Altul dar rămâne pasiv ataşat de eul său psihologic şi care‑şi pune amprenta asupra muzicalităţii duioase, sentimentale a versurilor sale, spre deosebire de Rimbaud care este un spirit activ şi care se deghizează voluntar în Altul, experienţă în care îşi asumă o libertate demiurgică. Este o exacerbare a Eului la proporţii metafizice, în încercarea de a se identifica/ substitui Creatorului. Căci revolta lui „nu este de ordin social, ci metafizic” (Jacques Rivière). Poezia lui Rimbaud de aşează în perimetrul magiei, uneori a misticii. O formă aproape modernă a senzualităţii orfice. Un orfeu rezultat poetic prin cuplul cu Verlaine (un Ianus‑Poet cu două feţe!). O dublă ipostază mitologică cu seve apolinice şi dionisiace. Aproape în termenii lui Nietzsche din Naşterea tragediei, definitorie „ca putere artistică care izvorăşte din natura însăşi”. Se conturează o unitate a unui apolinic cu seve aduse de Verlaine şi cu magistrale armonii dionisiace cu vibraţii din spiritul lui Rimbaud. În timp, Vladimir Streinu scrie în Versificaţia modernă: „odată cu Rimbaud poetul (ca entitate creativă supremă – n.n.) încetează să mai aspire la unitatea clasică”. Doar în 3‑4 ani de exaltare şi frenezie creatoare Rimbaud a ars etapele creatoare ale romantismului (care avea în spate aproape un secol de poezie), depăşind prin asimilare integrală romantismul lui Victor Hugo, trecând în acelaşi timp vertiginos prin Baudelaire şi anticipând suprarealismul.