CRONICA LITERARĂ
Caleb Olvera Romero
filosof,
Mexic
Husserl şi balaurul
„Filosoful e un necrofil
- colecţionează cadavrele ideilor.”
Ciprian Vălcan
De la moartea zeului Pan, proclamată de Plutarh în primul secol al erei noastre, pînă la moartea matematicilor, filosofia s‑a hrănit cu o serie de decese, de cadavre ce constituie principalul divertisment. Moartea subiectului proclamată de Foucault, moartea morţii, anunţată de Sfîntul Pavel, sînt de abia primele morţi dintre ceea ce la final va fi o ciumă. Multe alte morţi urmează să vină, prin asasinat sau suicid. Căci:
„Istoria filosofiei s‑a schimbat cînd în locul cavalerilor ....”[1]
Acum nici măcar arhitectura nu îndrăzneşte să umble dezbrăcată pe stradă, căci nu este un loc sigur nici pentru idei. Moartea ortografiei şi un nesfîrşit şir de morţi tot mai ridicole preludiază decadenţa a ceea ce a fost imperiul platonician.
Marea arhitectonică a gîndirii pe care a elogiat‑o atît de mult Pico della Mirandola s‑a convertit pentru ochii profanilor într‑un amfiteatru unde realitatea îşi expune carnea putrezită celor ce acum sînt zombii ai gîndirii. Filosofia însăşi a murit, proclamă Fernando Savater, şi, Emil Cioran nu a putut decît să anunţe Moartea romanului. Și spune:
„Să scrii un roman lipsit de substanţă, iată un lucru bun, dar la ce bun să scrii zece sau douăzeci la fel?”[2]
Ciprian Vălcan a publicat o serie de cărţi cu tematici despre Emil Cioran, de aceea foloseşte aforismul, stil atît de înrădăcinat în literatură, care, de la acel capitol intitulat Suferinţele lumii, aparţinînd cărţii Parerga şi Paralipomena de Arthur Schopenhauer, s‑a consolidat ca unul dintre preferatele gînditorilor vidului datorită forţei sale. Nietzsche nu poate decît să îşi încifreze bombele în scurte fraze autoincluse pentru a reuşi astfel să detoneze universul. Cioran va spune:
„să născoceşti un gînd, un singur şi unic gînd – dar care‑ar face universul ţăndări.”[3]
Această carte a fost construită sau constituită ca o bombă, o bombă bacteriologică autogeneratoare de idei, care doreşte să infecteze conştiinţa celui care i se expune, punîndu‑i la îndoială ideile sau zdrobindu‑i idolii.
Aforsimul este un gen care, de‑a lungul secolelor, a fost marginal sau minor, dar care în prezent a cîştigat notorietate prin puterea fulminantă pe care o prezintă. Nu este o putere logică provenită din argument, ci ceva mai subtil şi mai profund. Baudrillard proclamă că „de cînd s‑a inventat inconştientul, fiinţele umane nu mai sînt alienate, ci seduse.”[4] De aceea:
„Diavolul l‑a evitat mereu pe Don Juan – îi e frică să nu fie sedus...”[5]
Astfel că în acest text, între Husserl şi Balaur, unii ne păstrăm încrederea în Husserl, în epokhé [n. t. – suspendarea judecăţii]. Unii lăsăm ca realitatea să fie un cadou, un dar, o epifanie a ceva insondabil şi misterios, alţii, dimpotrivă, sînt obsedaţi de exerciţii fizice şi loţiuni de firmă.
Puterea aforismului nu se află în argumentul său, ci în seducţia sa. Într‑un knockout care termină discuţia numai pentru că astăzi:
„Sfinţii trebuie să se obişnuiască să împartă pumni cu nemiluita. Un sfînt incapabil să facă knockout un boxer portorican ar fi considerat o domnişorică.”[6]
Astfel se extinde o însăşi mişcare istorică ce merge de la Schopenhauer la Cioran, şi de la Cioran la Ciprian Vălcan. O manieră de a condesa gîndirea, de a căuta forma exactă şi sarcastică de a face să explodeze universul, sau cel puţin să schiţeze un surîs pe chipul celui căruia i se expune. În inconştientul lui Ciprian Vălcan trăiesc zei şi coexistă cu demoni care se întrec în sarcasm cu bătrînele cartierului, care conspiră atente în secret pentru a converti această lume într‑un balamuc. Din această efervescenţă a inconştientului au apărut aceste metafore. Efervescenţă profund religioasă, de vreme ce abundă imagini de sfinţi, îngeri, zei şi demoni, în faţa inclemenţei bătrînicilor care perturbă tot.
*
În acelaşi fel în care Naşterea tragediei s‑a transformat în evanghelia Unicului originar, restul scriitorilor săi au continuat să urmeze căi tot mai complicate astfel că nici autorul însuşi nu le‑ar fi putut preveni. În aşa măsură încît unii au crezut că intempestivul nu era altceva decît un alt gînditor metafizic. Însă la un moment dat el însuşi a avertizat şi a spus: „cu această gramatică este imposibil să ne desprindem de Dumnezeu” – astfel, Ciprian Vălcan nu doreşte să se desprindă de Dumnezeu, căci îl ţine prizonier, iar reflexia Sa se învîrte în jurul diavolului ca un model explicativ, ca un pretext stilistic ce „funcţionează ca un pumnal pe care visează să îl împlînte în pieptul duşmanilor”.[7]
Nu trebuie să uităm că León Bloy regretă continuu că nu a fost un sfînt şi că a sfîrşit ca simplu scriitor de pamflete, l‑a lovit puternic Balaurul, i‑a oferit, precum lui Faust, un renume nedrept, tot renumele este nedrept, căci nu încetează să aibă ceva ridicol. Deoarece
„Diavolul este un escroc metafizic.”[8]
S‑a transformat în bufonul curţii, cu glume tăioase şi acide în comentariile sale, continuînd tradiţia cinicilor, a acelora care se răzvrătesc împotriva ordinii gîndirii, contrapunînd nu argumente, ci hohote de rîs. Să ne amintim că Nietzsche moare în extaz, cu alte cuvinte, copleşit de un dumnezeu, de un spirit imposibil de cuprins de mintea omenească, de acolo delirul său, bolboroseala sa asurzitoare a cuiva care descoperă mituri, care acum se revelează precum cuvîntul zeilor în gura oamenilor. Nietzsche întruchipează zeii anticilor, Dionis sau Crucificatul, simbol falic al vieţii, al eternei întoarceri, al voinţei puterii. Acum bătrînicile îşi au doar bîrfele, vorbele cu subînţeles, batjocurile acide care nu duc nicăieri. Însă viaţa revine mereu, „cu acel sunet monoton asurzitor de eternă cutie muzicală”[9] la care făcea referire Schopenhauer. Se întoarce şi cu ea întoarce din nou roata lumii. De fiecare dată cînd o fiinţă este azvîrlită pe lume, totul redevine nou şi recapată sens.
Gîndirea a reprezentat mereu încarnarea vieţii, a acestor puteri super poetice care se revelează în fiecare cuvînt. Metafizica mîngîierii şi a cuvîntului. Nu degeaba se păstrează încă textele sacre, alfabetul şi complexa sa gematrie. Permutări ale gîndirii, care la Ciprian Vălcan dobîndesc această răzvrătire, pentru a se opune zeilor şi a proclama că în faţa „Doctorului Angelic, Hegel nu e mai mult decît un copil în pantaloni scurţi.”[10]
*
„Occidentalul moare deoarece s‑a plictisit de sine însuşi.”[11] Aceasta este condiţia sa, sătul de sine însuşi, fără necesităţi aparente, să salveze lumea este mult prea obositor, nu are mai mare greutate să‑l impresioneze. Inclusiv răzvrătirea este doar o faţadă în căutarea cultului subiectivităţii pe care o proclamă. Autoproclamată ministru al propriului sine, plictiseala şi ridurile s‑au transformat în adversarul său, deoarece sălăşluieşte într‑o lume în care ceea ce se învecheşte se aruncă la gunoi. Sălăşluieşte într‑o lume în care nimic nu‑l poate face să se îndepărteze de canapeaua sa. Vacanţele sale sînt planificate astfel încît să nu depună eforturi prea mari, pentru a se odihni de sine însuşi, de parcă acel blestemat eu[12] care îl locuieşte ar fi condamnarea sa.
Aşadar acest text întruchipează puterea, răzvrătirea, farmecul, împotriva apatiei, împotriva nihilismului care, ca un balaur, ameninţă să înghită tot. În Europa, în epoca postbelică, personajele literare ale deşertului, aceşti profeţi ai Apocalipsei au întîlnit ecou în mii de exilaţi metafizici, nu degeaba Luis Ferdinand Céline se transformă într‑un personaj atît de controversat, iar romanul său Călătorie la capătul nopţii are atîţia susţinători cît oponenţi. Astfel acest text se înscrie în acea zona limitrofă, acea republică a literelor, care păstrează ideea că gîndurile pot fi proiectile.
Cu toate acestea, lumea acum este foarte diferită, nu mai există nimic care să scandalizeze, aşadar, rămîne doar surîsul – poate acum într‑un moment inoportun – unui gînditor care, în faţa lumii şi fără extenuare, îşi îndreaptă artileria împotriva ruinelor ideologice, vestigii ale gloriei din alte timpuri. Deoarece aceste aforisme nu încetează să fie o parodie la adresa sistemului actual, sînt lovituri bine ţintite ale unui lunetist de elită al ideilor. Rămîne doar să sperăm că cititorul, după ce se confruntă cu ele, nu are multe pierderi în apărarea sa, mai multe cadavre decît idei, continuînd să servească drept dinamită pentru gîndire, şi că sufletul său este învigorat precum cel al unui pugilist după o mare partidă.
P.S.:
În 1929, la Sorbona, în Paris, în Amfiteatrul Descartes, Husserl după pugilistica sa înfruntare cu Balaurul – îmi imaginez ceea ce la final ar fi Meditaţii carteziene.
Traducere din limba spaniolă de
Ana‑Maria Clep
[1] Ciprian Vălcan, Husserl y el dragón, traducere din limba română de Raluca Ciortea, Editura Ex Libris, Ciudad de Mexico, 2021
[2] E. Cioran, La tentacion de existir [n. t. – Ispita de a exista], Ed. Taurus, Argentina 1990
[3] E. Cioran, Aciago Demiurgo [n. t. – Demiurgul cel rău], Ed Taurus, Madrid, 1989
[4] J. Baudrillard, De la seducción [n. t. – Despre seducție], Ed. Rei, Mexic 1997
[5] Ciprian Vălcan, Idem
[6] Ciprian Vălcan, Idem
[7] Ciprian Vălcan, Idem
[8] Ciprian Vălcan, Idem
[9] A. Schopenhauer, El amor, las mujeres y la muerte [n. t. – Dragostea, femeile și moartea], Ed. Edaf, Mexic 1983
[10] Ciprian Vălcan, Idem
[11] Ciprian Vălcan, Idem
[12] E. Cioran, Ese maldito yo [n. t. – Acel blestemat eu], Ed. Tusquets Editores, Mexic 2002