logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CRONICA LITERARĂ

 


Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

 

Cartea caleidoscop

logoNu m-am apucat să recitesc ce am scris, de-a lungul timpului, despre cărțile Doinei Ioanid; probabil că, de undeva din subconștient, aceste amintiri vor ieși la iveală pe măsură ce organizez însemnările făcute în timpul lecturii cărții[1]. Titlul e asumat feminin, ținînd nu de niște stereotipuri de gen, ci de asumarea rădăcinilor (pre)istorice ale acestora: diviziunea muncii în societățile de vî­nători-culegători și ideea de aprovizionare casnică în societățile tradiționale. Roluri transformate în plăcere, plăcerea de a culege (imagini, impresii, idei, amintiri, mici obiecte cu încărcătură emoțională) și plăcerea de a colinda, de a hoinări, de a se plimba fără un scop determinat tocmai într-un loc unde e posibil să găsești de toate.

Unul din obiectele, în sens generic, colecționate de autoare îl reprezintă ferestrele. În primul rînd, o limită între înăuntru și afară, între spațiul intim și cel privat. Apoi, prin transparența lor, o posibilitate de comunicare vizuală în ambele direcții. În al treilea rînd, cum putem vedea din tablourile lui René Magritte, o foarte la îndemînă cale de autoiluzionare, de confuzie a reprezentării cu percepția.

O situație asumată de poetă, care urmărește predominant picturalitatea, atît în peisajul urban în general, cît și în cel al ferestrelor clădirilor în particular:

„Ferestre într-o dimineață de noiembrie. Crengile de vișin sînt umede în lumina gri-alburie. Grădinile-s aproape desfrunzite, dar încă pîlpîie în ele galben-ruginiul. Oamenii par să fi căpătat ceva din liniștea grădinulor puse la odihnă. Ferestrele sînt albe și luminoase. Două copile mănîncă pîine cu zahăr și cu nuci, un dulce de post, cineva trece cu pași înfundați pe drum”.

Percepția e însoțită de candoare și de imaginație, ceea ce o transformă în reprezentare:

„Lîngă fereastra cu perdea dinspre verandă stătea mereu o găleată cu apă. Ar fi putut sta în altă parte, dar se pare că locul ei era acolo, lîngă fereastra cu perdea, ca să prindă lumina în ochiul ei”.

Cum o parte din aceste poeme au fost scrise în urma unor rezidențe în Belgia și Olanda, prezența simbolică a Annei Franck e inevitabilă; fereastra devine simbolul (încă) unei interdicții, dar și o reprezentare a puterii imaginației:

„Pentru o clipă, îmi pun ușor mîna, pe pătratele geamurilor îmbrăcate în dantele olandeze, chiar înainte de-a intra în ascunzătoarea după raftul bibliotecii. Da, simt că ai făcut gestul acesta. Și dacă nu l-ai făcut, l-am făcut eu pentru tine. În ascunzătoare, sînt și acolo multe interzisuri, Dar aici tu nu te interzici pe tine. Ai încă fereastra ta cu castan. Și-ți faci altele cu cărți poștale și tăieturi din ziare cu vedete de cinema”.

Ferestrele reprezintă o limită a vederii, pot fi echivalate cu încadrarea, cu decupajul imaginii; ele permit privirea nu doar în spațiu, ci și în timp:

„Ferestrele mici de pe dosul unei case ca niște pătrate luminate în zilele de iarnă. Întotdeauna mi-au plăcut ferestrele astea mici, pe care mă uitam ca printr-un ochean la ceilalți, fiindcă dădeau spre alte curți. Stăteam cocoțată pe un taburet și mă uitam la ei. Și în fiecare zi aveam cîte un filmuleț. Uneori era cam plictisitor, cu roboteală, dar alteori era mai animat, cu întîlniri de rudenii, cu chiuituri sau înjurături. Și într-o bună zi, nu știu cum s-a întîmplat, gemulețul de la cămară s-a întunect. Se încăpățîna să rămînă cenușiu. Un cenușiu sleios de mă lua cu leșin”.

Pot reprezenta și canalul de acces al urechii, nu doar al ochiului; limbajul, ca echivalent sonor al lucrurilor, poate circula nestingherit:

„În veranda luminoasă cu geamuri verzui, era antreul vorbelor. Înainte fusese prispa acolo, dar acum era veranda unde începeau vorbele ce se prelungeau spre alte cămări. Uneori îmi plăceau vorbele astea, alteori, aș fi vrut să nu le aud”.

Filonul biografic-livresc, amintirea conjugată a unui serial biografic despre Cervantes, a jocurilor de copii inspirate din Don Quijote, cu accidentul spargerii unei ferestre se transformă într-o legitimare ulterioară a conduitei poetei:

„Și ceva mai tîrziu, aveam să aflu că Don Quijotele său e cel mai tradus, după Biblie. M-am simțit mîndră, i-am repetat numele întreg Don Miguel de Cervantes Saavedra. Cu Don cu tot, deși unii, am observat eu, nu-l puneau, dar eu îl puneam întotdeauna pe acel Don, mi se părea că i se cuvine, mi se părea că așa era numele complet. Și eram în stare de multe nebunii. Eram în stare să trec și prin ferestre. Și am trecut și aveam să trec prin multe alte ferestre”.

Caleidoscopul de imagini culese în spațiu și timp e o căutare a eului, a identității, mereu desfăcute și refăcute, o imagine a omului în lumea noastră minunată și oribilă, singura pe care o avem:

„Eu, eu îți spun murmurînd un eu ție, pe care nu te cunosc prea bine, un eu pe care l-aș dori să-l am de la tine, un eu ce se conturează precum un clarobscur sau chiar mai mult, un eu pe care să mi‑l faci în răstimpuri din ceea ce poți întrevedea uneori, un eu pe care să-l întîlnesc, un eu dincolo de orice joc de cuvinte cu eu. Și din ce‑i făcut un eu, eul tău, dincolo de jocul asemănărilor și-al vîrstelor?  Un eu ce-ți scapă printre degete și se mișcă,primind alte euri ca pe niște oaspeți. Un eu ca o masă de oaspeți. Și mă bazez pe asta, tapotez pe o masă melting pot (la biblioteca Hergé din Eterbeek, zona Mérode), și m-acordez asemeni unui violon”.

Pînă la urmă, Doina Ioanid tot la tema fundamentală a singurătății ajunge. O stare care ne afectează pe toți dar care, se pare îi găsește pe poeți mai capabili de a o exprima. Cu ajutorul unui simbol ad hoc, bicicleta, care își impune cerințele din lumea reală în spațiul simbolic:

„Și la o intersecție Place d’Yser, L-am văzut pe Dumnezeu pe o bicicletă. Era un trafic pe acolo… uf, uf, ce mai trafic. El era pe-o bicicletă? Ce făcea acolo? Vedea lumea de pe bicicletă. Mai bine decît din mașinile cu gazele lor de eșapament (la Bruxelles, există totuși îngeri păzitori sau doar gardieni ai aerului, care măsoară puritatea aerului cu aparatele lor speciale). Ar fi putut fi Saint-Pierre sau Saint-Roch. Da, sfinții pot și ei să se dea cu bicicleta. Și eu, eu încă nu. Poeții, știu și ei să se dea cu bicicleta. Și eu nu, eu încă nu. Sînt totuși destul de echilibrată. Și da, sînt poetă și am căzut de pe bicicletă. Cum se face? Dumnezeu să înțeleagă, fiindcă eu cred că El venise să vadă lumea de pe bicicletă, Și prietenul meu vrea să merg și eu pe bicicletă. Poeții e musai să știe să meargă pe bicicletă. Poate. Sau o să mă uit la oamenii care trec pe biciclete. Să mă bucur de asta. Ei, da, știu că sînt oameni care iau sau împrumută biciclete pentru a spune «Te iubesc», «Je t’eime / Je te kiffe», «Ik hou van jou», «’k Zeen a gèren», «Ich liebe dich», «I Love You», «Ti amo»…, chiar dacă ai căzut de pe bicicletă. Și cerul de seară e albastru cu puțin roz, luminos, tocmai pentru a mă ghida în drumul meu”.

Un echilibru fragil, ezitant, dar tocmai în aceasta îi constă farmecul.

 

[1] Doina Ioanid, Bazarul culegătoarei, Casa de pariuri literare, 2019.