logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

CONTRATEME

 


Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

 

Teratologia infinitului

„Metafizicienii de pe Tlön nu caută adevărul, nici măcar verosimilul: caută uimirea.”
 J.L. Borges, Tlön, Uqbar, Orbis Tertius

 

Între fascinaţia smerită, emfaza analitică şi groaza metafizică, infinitul ne bântuie de milenii conştiinţele cu cinismul unei stafii. Până şi „numerologii” pitagoricieni, atât de sereni în demersul lor de straşnică geometrizare a cosmosului, fugeau de el ca de diavol, cel „teoremizat” ce‑i drept câteva secole mai târziu. Nedându‑se în lături de la omucidere[1] în strădania de a‑i dezinfecta urmele toxice lăsate de apariţiile sale perverse. Către celălalt capăt al clepsidrei istoriei numerelor, Niels Abel[2] arăta cu degetul direct înspre împieliţat, spunând că seriile matematice infinite sunt „o invenţie a diavolului şi e o ruşine să ne bazăm pe ele într‑o demonstraţie”[3]. Că l‑a întărâtat sau nu pe Georg Cantor[4], la care inevitabil vom reveni, e greu de dat un răspuns precis, dar mai degrabă acesta ar fi afirmativ întrucât, după ce a născocit, sortat şi compartimentat o sumedenie de clase de infiniţi precum fluturii într‑un insectar, renumitul şi nefericitul matematician german născut în Sankt Petersburg şi‑a purtat zilele mai mult prin spitale psihiatrice. Sindrom pe care, mai potolit totuşi, l‑a propagat şi vechea noastră cunoştinţă, paranoicul ipohondru Kurt Gödel, care a şi abandonat studiul infiniţilor în urma unui atac de panică similar. Nu e de mirare că acest şerpişor ce‑şi muşcă coada, sau 8 în adormire, este atât de nociv şi de persiflant, de insensibil şi invaziv, încât se înfige în circumvoluţiunile cercetătorului ce cuteză inocent a‑i mângâia epiderma, precum viespile australiene ce‑şi depun ouăle în nişte biete omizi. O „frântură” (evident, metaforic) de infinit băgată în casă, instantaneu se multiplică precum un super‑virus, invadând pereţii, mobilierul, acoperişul, întregul cartier. A demonstrat‑o printr‑o ingenioasă parabolă intuitivă încă din secolul 14 un inspirator al lui Cantor în privinţa dimensiunilor progresive ale infiniţilor, logicianul episcop Albert Ricmerstop (Albert de Saxonia). El a gândit o grindă pătrată din lemn, de lungime infinită, care se taie în segmente egale cu latura pătratului, obţinându‑se o inepuizabilitate de cubuleţe. Iei unul şi îl aşezi separat. Apoi mai iei şapte bucăţi şi le pui pe laturi şi deasupra primului în aşa fel încât obţii un cub cu latura de 2. Și tot aşa în continuare. Cum grinda de „materie primă” este infinită, cubul construit alături va deveni şi el infinit. Deci infinitul apărut pe o dimensiune invadează în cele din urmă întreg spaţiul tridimensional. O minte care se străduie a fi extrem riguroasă devine incredulă, dar e numai un semn că nu ţine cont de ceea ce reprezintă cu adevărat fenomenul nesfârşirii. Nesfârşire care, de la potenţialitatea fără speranţă de actualizare aristoteliană, la acea „irealitate” a empiriştilor (Locke, Hume), de la spaima metafizică pascaliană la inexistenţa faptică decretată de metamatematicianul David Hilbert, nu încetează a stupefia, dar şi a încrâncena minţile aventuroase întru îmblânzirea ei. Și nu are cum o face decât prin aproximări consternante, ceea ce‑l determină pe fizicianul britanic Brian Clegg să afirme, cu atât mai paradoxal, că „atâta vreme cât nu suntem de acord că 0=1, devine evident că este destul de complicat să gândim infinitul”[5]. Paradox ce parcă se mai înmoaie puţin, chiar dacă asta nu rezolvă nici măcar „infinitezimal” problema, dacă încercăm să intrăm în cugetul slujitorilor cifrelor pentru care, aşa cum ne spune matematicianul de la Cambridge deja menţionat, John Barrow, „existenţa «matematică» înseamnă doar coerenţa logică internă”[6], ea neavând nimic de a face cu realul. O spusese într‑un fel şi, două veacuri mai iute, inventatorul geometriei neeuclidiene, C.F. Gauss, pentru care „infinitul nu este decât un fel de a vorbi”[7], ca atare reducând schizofrenia dresării insubordonabilului la o gâlceavă de limbaj. Și nici măcar aici izbânzile nu sunt zdrobitoare, întrucât exprimarea infinitului în probabil toate limbile este una apofatică, prin negaţie (apeiron, infinitus, infinte, unendlich, végtelen etc.), nicio sintaxă necutezând, sau poate neizbutind, să îi confere o titulatură pozitivă, de sine stătătoare. Nu e de mirare. Infinitul este esenţial altceva decât orice pot procesa trilioanele de legături sinaptice din creierul uman. În zadar ne spun matematicienii că ∞ · 0 = orice număr, sau ∞ – orice număr = ∞, asta probabil le‑o fi simplificând aproximările opintite din anumite calcule, pentru că realitatea e cu totul alta: şerpişorul nu poate fi pus în astfel de ecuaţii. El e incompatibil cu tot ce are înfăţişare concretă, aşa cum nu poţi vopsi în culoare şuieratul vântului. Șirul numerelor naturale, 1, 2, 3, 4, 5,... se zice că tinde la infinit. Dar între ultimul număr conceptibil, postulabil sau imaginiabil şi infinit se cască hidos tot infinitul, zădărnicind orice legitimitate a acestei tinderi. Cum să tinzi înspre ceva atâta vreme cât distanţa faţă de el rămâne nealterată, oricât te‑ai epuiza? La fel cum se întâmplă între 0,9999999....., mergând cu zecimalele până unde pot cuprinde zeii htonici împreună cu cei ai apelor şi astrelor laolaltă, şi 1: şi aici se cască tot infinitul, flămând şi necruţător, neputând fi cuprins şi imaginat de nicio minte pământească. Și, probabil, nu numai. Întreaga strădanie e sortită nu eşecului, căci eşecul presupune existenţa tangibilului, ci inexorabilului. E în schimb un fel de a „vorbi” matematic, infatuat şi gratuit, o căutare cu orice preţ a unei expresii numerice pentru ceea ce nu poate fi nici numărat, nici atribuit, nici asumat. Nici măcar visat...

Dar iată că s‑a ivit un om nescormonitor prin gamela expresiilor matematice ale infinitului, deşi era la curent cu ele din puhoiul incomensurabil de lecturi din toate domeniile posibile pe care le‑a îngurgitat nesăţios în peste opt decenii de viaţă dedicată cărţilor. Jorge Luis Borges îi caută în schimb – şi, netăgăduit, îi şi află – expresivitatea. Contrazicându‑şi chiar propria aserţiune cu privire la tema în discuţie: „Orice limbaj este de natură succesivă: nu este potrivit pentru a judeca veşnicia, atemporalul”[8].

logoJorge Luis Borges
Sursa foto: https://blog.nemira.ro

Însă magia limbajului borgesian izbuteşte să treacă peste această carenţă. Mai bine decât matematica, a cărei expresie e şi ea vasală succesivităţii, dar care în cele din urmă se înăbuşă în propriile‑i paradoxuri. Succesiunile cuvintelor lui Borges au în schimb o altă forţă. Ele, după formularea lui Tzvetan Todorov, referindu‑se în general la discursul literar fantastic, „şi‑au câştigat o autonomie pe care lucrurile şi‑au pierdut‑o”[9] (este uimitor cum un volum atât de meticulos cum e cel despre literatura fantastică al criticului bulgaro‑francez nu pomeneşte de‑a lungul lui nici măcar în treacăt numele lui Borges!). Transformându‑se astfel ele însele, cuvintele, în obiecte, palpabile, libere, purtând energie şi semnificaţii, pregătite să refacă într‑o altă configuraţie spaţiul comun devenit caduc. Și construiesc cu meşteşug sub pana scriitorului argentinian o lume, sau mai multe, ce posedă autonomia şi coerenţa pe care limbajul, corelat cu imaginaţia şi cu bagajul fulminant de informaţii cultural‑ politic‑ social‑ ştiinţific‑ teologic‑ istoric‑ medical‑antropologic‑ etc., etc., i‑o conferă. O lume care, în viziunea lui Maurice Blanchot, este la Borges asimilabilă cărţii, reciproca fiind la fel de valabilă[10]. Doar că în prozele sale conductele prin care infinitul se scurge în real sunt mult mai numeroase. Pe lângă carte, fluxuri consistente vin şi pe calea visului, a oglinzilor, a labirintului, a vreunei monede străvechi, a desenelor de pe blana carnasierelor, a literelor dintr‑un text indescifrabil, a petalelor de trandafir. A nemărginirii câmpiei argentiniene şi a incompatibilităţii spiritului neîngrădit al lui gaucho cu rigorile intolerabil limitative ale oraşului. A candorii virile din sonorităţile tangoului ce răsună în lupanarele periferiilor laolaltă cu împuşcăturile şi mirosul de sânge. Uneori paradigmele se îmbină mai multe la un loc şi atunci deschiderile spre nemărginire revelate sunt cu atât mai puternice. Biblioteca Babel[11] reuneşte cartea cu labirintul: un spaţiu de coridoare, scări şi închideri hexagonale, asemănătoare fagurilor, simbol matricial al hrănirii şi reproducerii, într‑un cuvânt al vieţii, structură monadică infinită, deci cu deschidere doar spre interior. Spre un interior simbolic reprezentat de infinitatea de volume ce conţin toate combinaţiile posibile de semne tipografice. Multitudinea de texte „cacofonice” sufocă evident minoritatea certă a cărţilor coerente, ori apărute în vreuna dintre limbile pământului. Dar funcţionează şi reversul: orice problematică, orice fenomen, orice dilemă trebuie să îşi găsească soluţia într‑unul din volumele bine ferecate, de negăsit, prin rafturile burduşite în inepuizabilitatea încăperilor hexagonale. Inclusiv relatarea detaliată a propriei noastre morţi! Pentru că puzderia de texte cuprinde la nesfârşit tot ce o gândire logică sau oligofrenă poate aşterne pe o coală de hârtie. Iar Biblioteca în mod obligatoriu include şi „cartea cărţilor”, scrierea ce conţine toate volumele, informaţia in nuce a universului, aşa cum El Aleph, mărgica diafană ce închide imaginea întregii lumi, se revelează când şi când sub scara beciului unei case părăsite. O astfel de bibliotecă reproduce frisonant calculele probabilistice ale matematicienilor, intuite de altfel sau preluate ad litteram şi de Borges în Nemuritorul. Un univers infinit conţine nu doar ceea ce observăm că există, ci tot ceea ce are o probabilitate de a fi care e diferită de 0. Și nu o singură dată, ci de un infinit de ori, întrucât ∞ înmulţit cu orice număr, fie el cât de mic, dar diferit de nulitate, dă tot ∞. Deci noi înşine ne repetăm în neţărmuriri, în identitate absolută de structură şi înfăptuiri, la infinit (prima scăpărare a acestei idei a avut‑o tocmai Democrit, după cum însuşi Borges relatează în Pascal)! Iar când dispărem de‑aci, cópiile noastre de‑abia s‑au ivit, ori evoluează impetuos într‑o identitate de nezdruncinat în miriade de îndepărtări ce nu pot fi cuprinse nici cu gândul. Și mai adăposteşte şi o altă infinitate de fantoşe ale noastre care în această clipă fac un pic altceva decât facem noi acum. Cu ulterioarele modificări destinale de rigoare, insesizabile ori fundamentale. Și altă infinitate de obiecte, petreceri şi vieţuitoare cu care suntem familiari. Laolaltă cu grifoni şi sirene, cu apocalipse atomice şi erori galactice, cu paradisuri extraterestre ori destine sfâşiate. Cu tot ce nu se îndepărtează decisiv de la legile naturii, cu tot ce nu e complet neverosimil a se întâmpla. Și nu o dată, ci la infinit. Cumplită povară, la fel de greu de dus precum acel îngrozitor labirint de cărţi fără noimă. Sau precum monstruoasa Cartea de nisip, obiect singular, dar care adăposteşte între coperţi o infinitate de pagini, reiterând calvarul. Și care e ascunsă în cele din urmă de (ne)norocosul ei posesor în labirintul Bibliotecii, spre eternă negăsire, în clipa penultimă a integrităţii sale mentale.

 

Perioada 1874‑1885, cei mai productivi ani – şi ultimii în matematică – ai ostracizatului Georg Cantor, a marcat şi cea mai cruntă „blasfemie” pe care omul o putea adresa infinitului. Matematicianul german era nesatisfăcut de micimea (!) infinitului „banal”, acela al şirului numerelor naturale, pe care l‑a şi intitulat „infinit numărabil” (!!). Aşa că l‑a poziţionat la baza ierarhiei viitoare, simbolizându‑l cu prima literă a alfabetului ebraic, אּ, atârnându‑i de codiţă ca stigmat şi indicele 0, deci אּ0 (aleph nul – poate că de aici s‑a inspirat Borges în titlul conferit povestirii deja pomenite). După aceea a creat o nouă mulţime („mulţime putere”) din elemente care, pe lângă singularitatea numerelor naturale, mai conţinea şi toate submulţimile posibil de alcătuit din ele. Deci, pe lângă {1,2,3,...}, ea mai cuprindea şi: {...{1,2}, {1,3}, {2,3}, {1,2,3}...} ca membri noi, fiind limpede că obţinea un infinit „mai mare” decât primul, notat de‑acum cu אּ1. Dar şi acesta putea fi sporit prin acelaşi procedeu, rezultând אּ2. Apoi אּ3, אּ4, אּ5,... şi algoritmul nu se încheia în veci. Decât în câte o terapie psihiatrică intensivă de care Cantor avea nevoie din ce în ce mai des. Privim poate cu superioară detaşare aceste amănunte biografice. Însă dacă ne lăsăm cât de puţin purtaţi de vertijul necuprinsului de peste necuprins, dacă încercăm să ordonăm cât de cât imaginaţia stârnită de inimaginabil, de inconştientul la „puterea” a doua, aşa cum rezultă din definiţia lui Roland Barthes[12], dacă ne încrâncenăm să raţionalizăm, chiar ca exerciţiu gratuit, ceea ce e dincolo nu numai de raţiune, dar şi de arhetipul platonician al ei, probabil vom simţi şi noi nevoia unei asistenţe similare. Dar pe Borges nu l‑a încercat această necesitate întrucât pelerinajele sale mentale şi documentare îl bătătoriseră pentru astfel de tărâmuri. E drept însă că îi şi slăbeau ireversibil vederea, punctul său slab dobândit genetic. Cercurile succesive ale infinitului, după model estetic dantesc, pătrund în lumea personajelor sale îndeosebi pe calea visului (nu fără a le şi teoretiza cu o incontestabilă rigoare matematică, aşa cum ne demonstrează în eseul Necontenita întrecere între Ahile şi broasca ţestoasă). Necunoscutul mag din Ruinurile circulare, ivit de nu se ştie unde într‑o luntre de bambus şi aciuat în părăginirea unui fost altar al Focului ce fusese mistuit de veacuri în flăcări de însuşi zeul adorat, şi‑a aflat menirea de a crea un om aievea din adierile visului. Truda sa este anevoioasă, cu sumedenie de încercări neizbutite şi disperări, dar în cele din urmă, după o serie de ritualuri şi invocări către zeii locului, de abluţiuni şi incantări sacre, izbuteşte să contureze în vis o inimă pulsând. Apoi venele, scheletul, organele, pielea, pleoapele, în cele din urmă întreaga făptură, la rândul ei scufundată în somn. Trezirea şi trimiterea creaturii în lume e posibilă doar cu sprijinul zeului Focului ce‑i va da toate atributele fiinţei reale, dar şi virtutea supraumană de a nu fi vătămată de flăcări. Bucuria fără de margini a magului plăsmuitor, a creatorului său adorator e însă brutal întreruptă de flăcările ce‑au cuprins din nou ruinurile şi care îl atingeau blând, dar nu muşcau din carnea visătorului. Semn că el însuşi era o plăsmuire din visul altcuiva. Povestirea se termină aici, dar extensia ideii e evidentă. Acest altcineva e la rândul său tot o apariţie onirică dinspre un alt nivel, regresie nevrozantă căci, odată ce intri în vârtejul ei, nu mai întrezăreşti niciun capăt, niciun punct stabil, nicio licărire de odihnă. Similar, conform unui mit cosmogonic din deşerturile Arabiei, redat în apologul Bahamut, găsirea unui punct de sprijin pentru pământ este o problemă insolvabilă. Căci îngerul ce‑l susţine are la rândul său nevoie de un sprijin; iar stânca din rubin, apoi, taurul cu mii de ochi, peştele Bahamut, apa învolburată rămân agăţate de neant: ansamblul lor la rându‑i necesită şi el o susţinere. Găsită, un fel de‑a spune doar, în fiorii beznei ignoranţei, a întunecimii cosmice de nepătruns având unicul atribut că „ştiinţa oamenilor nu întrezăreşte nimic dincolo de ea”. E capătul fără de capăt al căutărilor iscoditoare ale minţii. Este obscurul depresiilor pustiitoare ale lui Cantor, cel strangulat în nesfârşirea propriului lanţ de aleph‑uri. Este întunecarea fără leac a luminii ochilor lui Borges epuizaţi după citirea infinită a cărţilor infinite din biblioteca fără margini.

 

Dacă începi să trasezi pe o coală nesfârşită cercuri concentrice succesive, curbura lor, iniţial strânsă, devine din ce în ce mai domoală până când, la infinit, ea se transformă în linie dreaptă. Dar şi aceasta este, teoretic (căzând în capcana matematicienilor), tot un cerc, căci din asta s‑a zămislit. Cerc cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, cum cugetase Nicolaus Cusanus: o întoarcere imperceptibil‑năvalnică spre sine, transgresiune a infinitului înspre interior, în circularitate, căci noţiunea de exterior nu are sens. Borges reuşeşte totuşi să stăpânească şi acest vârtej insubordonabil. Scrie o povestire luxuriantă despre cel mai mare comentator medieval al lui Aristotel (Căutarea lui Averroes), un episod andaluz exotic în care filosoful islamic, lucrând la un text, nu putea pricepe înţelesul genurilor literare analizate în Poetica, cele de tragedie şi comedie, întrucât pentru lumea musulmană a secolelor respective noţiunea de teatru era necunoscută. Averroes se scufundă în studiul unei multitudini de scriitori greci şi alexandrini, copiaţi şi traduşi de celebri caligrafi persani, apoi al tuturor interpreţilor textelor elene din seminţia sa, iar seara participă la o discuţie nelămuritoare cu prietenii săi, intelectuali din Cordoba veacului 12. În cele din urmă, când tocmai ajunsese în pragul dezolării din pricina imensităţii inutile a bibliografiei şi opiniilor, o tulbure revelaţie ce rămâne înceţoşată îi absoarbe chipul şi trupul, apoi întreg cadrul, cu casă, grădină de trandafiri, fântână şi Guadalquivir cu tot, în oglinda de pe peretele bibliotecii sale. Dar numai spre a se instala în spiritul de peste 8 secole al lui Borges. Căruia, la rândul său, i se revelează faptul că, dacă nu ar fi fost el însuşi Averroes în momentele acelea, nu ar fi putut redacta povestirea. La fel cum, pentru a fi Averroes, condiţia esenţială era aceea de a scrie povestirea. Turbion al viitorului laolaltă cu imprescriptibilul trecut tăbărâte asupra unui prezent firav aflat în bătaia lor necruţătoare. Încrengătură cuantică a istoriilor fluide, fluctuante, revocabile în orice clipă, pe ambele direcţii, precum drumul prin Grădina potecilor ce se bifurcă. Un mecanism similar apare în Infernul, I, 32 unde se povesteşte că momentul decisiv al lui Dante ce‑a dus la naşterea operei sale este revelaţia ascunderii sensului universului în desenul încifrat al dungilor negre de pe blana unui leopard ţinut captiv tocmai în acest subtil scop, cel al observării lui de către poetul florentin. Viitorul, infam şi grandios, creator de trecut. În Celălalt în schimb, bucla recursivă este individuală. Borges, septuagenar, se întâlneşte pe o bancă dintr‑un parc american cu întruchiparea sa din urmă cu jumătate de veac, un tinerel dezinvolt şi entuziast pe care îl uimeşte cu povestea viitorului literar consistent şi notoriu ce‑l aşteaptă, şocându‑l însă cu evoluţia ireversibilă către orbire. Hotărăsc să‑şi periodizeze întâlnirile, dar nu o vor mai face niciodată întrucât miracolele rezistă doar în singularitate. Dilema scriitorului este însă care dintre întruchipări vine din vis, întrucât el nu poartă în bagajul său de amintiri o întâlnire din tinereţe cu avatarul său în etate. Dilemă solvabilă, incontestabil, doar de cititorul conştient că are în mâinile sale un obiect de literatură. Însă cu trimitere către altă zonă a infinitului, pe abscisa timpului, probabil cea mai năucitoare dintre toate.

„Viaţa veşnică promite să fie o lungă plictiseală. (...) Dacă viaţa ar fi veşnică, atunci nu ar exista nicio dezvoltare naturală, nicio urgenţă, niciun sentiment al împlinirii” – decretează matematicianul Barrow, stârnind fiori reci prin şira spinării tuturor celor ce cred cu tărie în marea recompensă postumă după o viaţă terestră austeră şi pioasă. Ipoteticul „prizonierat” în nesfârşire „ar fi o condamnare, nu un succes”[13]. Cam aceştia ar fi vectorii psihologici ai infinitului temporal. Acolo nu funcţionează niciuna dintre valorile, nici cutumele noastre. Căci nimic nu mai e necesar, ori nelipsit. Nimic nu mai e de dobândit, totul este prezent şi inutil. În eternitate nu trebuie să acţionezi, pentru că nu creezi nimic nou, nici folositor. Nu ai ţeluri şi scadenţe. Mereu este „timp” pentru orice. Iar dacă ţii neapărat să o faci, se poate executa şi neglijent, prost, incorect, pentru că nu există niciun standard la nimic, căci toate variantele dospesc în pântecele ei necuprins. Poţi înfăptui şi foarte bine, dar tot ce e superlativ va fi fost deja înfăptuit, la un loc cu contrariile. Speranţa e inutilă pentru că orice sperăm s‑a şi produs deja. Tot ce gândim sau nici măcar nu putem gândi există într‑un nemărginit şir de „cândva”‑ uri în orizonturile nesfârşite dinainte şi dindărăt. Nimic nu te mai poate surprinde pentru că surpriza însăşi, ca fenomen emoţional, s‑a atrofiat în propria‑i redundanţă. Dacă întrebi un teolog cum decurge o „zi” în eternitate, e posibil să‑ţi creeze o povestioară duioasă, cu îngeri, livezi de diamant şi stupi auriţi, cu coruri măiastre înaripate şi armonii diafane. Dar dacă îl întrebi cum decurge un googol (10100) de „zile” similare, răspunsul va deveni şovăitor sau, mai probabil, o eschivă dogmatică. Și încă nu vorbim de infinit, ci doar de o fracţiune de clipă cvasi‑inexistentă în raport cu el. Eternul profund, acela al tăcerii supreme (vorbirea presupune succesiunea temporală..., spusese Borges, dar şi Vladimir Jankélévitch), al ne‑rostirii, sau mai degrabă al de‑rostirii, e imposibil de pătruns, oricâte circuite neuronale, oricâte disponibilităţi aperceptive şi facultăţi de judecată am arunca în bătălie. Nu însă şi pentru Borges! Cu toate că nici pentru el ideea de eternitate nu creionează un optimism deşănţat. Nemuritorii din Nemuritorul, cei ce au băut din apele râului ce alungă moartea, duc o viaţă apteră, de troglodiţi, mâncând şerpi şi zăcând atemporal în hrubele dintre nisipuri. Nemişcarea e atât de profundă încât mulţi dintre ei au pe piept cuiburi de păsări. Au uitat vorbirea, memoria li s‑a stins, iar singurele momente în care‑şi părăsesc apatia şi se verticalizează în faţa grotelor sunt scurtele şi rarele episoade de ploaie. În timpuri imemoriale au construit un inutil oraş din piatră, pe când încă impulsul acţiunii mai licărea în carnea lor. Dar şi acela e batjocoritor, „smintit”, făcut în persiflare, lipsit de sens: coridoare fără ieşire, uşi fastuoase deschise înspre puţuri înspăimântătoare, ziduri monumentale ce nu împrejmuie nimic, scări inversate, cu trepte şi balustrade orientate în jos. Marco Flaminio Rufo, tribunul unei legiuni diocleţiene, ajuns după suferinţe şi frustrări supra‑umane să bea din râul anti‑letal şi să calce iraţionalul tărâm, are totuşi privilegiul de a izbuti să scoată un troglodit din vegetarea letargică şi să‑i reamintească sonoritatea unor cuvinte greceşti. I‑a povestit despre Homer şi splendoarea Odiseei, despre Argos, câinele lui Ulise, despre personajele şi întâmplările fabuloase. O străfulgerare de memorie a luminat preţ de o clipă figura trogloditului. I‑a mărturisit legionarului roman că aceste lucruri parcă stârnesc în el frânturi de recunoaştere, căci el scrisese Odiseea în urmă cu un mileniu!... Dincolo de şocul epic stârnit, povestirea ridică nişte întrebări apăsătoare: are strădania lui relevanţă printre ecourile goale ale scărilor răsturnate din oraşul nemuritorilor? Are Odiseea vreo semnificaţie în eternitate? Absolut niciuna: „toate actele noastre sunt fireşti, dar, în acelaşi timp, indiferente. Nu există merite morale sau intelectuale. Homer a compus Odiseea; presupunându‑se un inteval de timp infinit, cu întâmplări şi schimbări infinite, era imposibil să n‑o fi scris, măcar o singură dată”[14]. Este lecţia cutremurătoare, cinic‑nimicitoare, pe care ne‑o dă infinitul. Orice zbatere umană este inutilă, „e un lucru zadarnic”, pentru că e lovită de nulitate în concertul (pre)existenţei infinit repetabile a tuturor existărilor.

 

Marco Flaminio Rufo îşi găseşte în cele din urmă izbăvirea. După încă un mileniu de existenţă aventuroasă împrăştiată pe nenumărate meridiane, practicând toate îndeletnicirile posibile, de la luptător la caligraf, astrolog şi literat, cu însingurările cronicizate şi copleşitoare de rigoare, soarbe însetat din apa unui râu din vecinătatea Mării Roşii, apoi se răneşte la mână, iar o durere acută, senzaţie demult uitată, îl umple de fericire: a redevenit muritor! Apa vieţii, ca orice lucru din lume, are şi revers. Și cât de necesar... căci „atributul de eternitate este îngrozitor” (Durata infernului). E mai presus de anduranţa creaturii finite, fascinată, ispitită, dar înrobită de nemărginire, indiferent de înfăţişarea acesteia: infernală, paradisiacă sau abstract‑matematică. Creatură ce nu rezonează cu infinitul decât în moarte. Moartea e singura varietate de infinit palpabilă, ba mai mult, indispensabilă. Infinit absolut, incontestabil, la îndemâna involuntară a tuturor. Ce respectă inclusiv încropelile matematicienilor. Viaţa lui Borges în raport cu moartea se exprimă prin ecuaţia simplă: ∞ – 87 (de ani) = ∞. Infinit neclintindu‑se nici cu o fracţiune de cuantă când scădem din el infima cifră. Nici operând cu venerabila vârstă reală, dar nici dacă marele scriitor argentinian ar fi trăit un googol de ani, ori un miliard de miliarde de googol‑uri, cifră care, dacă ar fi să o transformăm în liniuţe succesive trasate pe o bandă de hârtie, lungimea benzii ar depăşi cu mult raza universului vizibil! Ar rămâne tot infinitul, pustiitor, insaţiabil. Înfricoşător.

Lingviştii de pe fascinanta planetă Tlön (Tlön, Uqbar, Orbis Tertius), copleşiţi de numărul de substantive infinit al limbii lor, au decis să nu le mai utilizeze, structurându‑şi lexicul doar pe verbele impersonale. Ceea ce, printr‑un lanţ silogistic obscur dar credibil, duce la imposibilitatea ştiinţei, la matematici bizare, la capodopere literare alcătuite din câte un singur cuvânt, la negarea timpului şi a cauzalităţii. Încât metafizicienii de pe ameţitorul tărâm nu se mai străduiesc a‑i atribui lumii o valoare de logică sau adevăr. Singura apropiere posibilă este prin uimire. Stratagemă unic, imperios necesar de adoptat şi pentru vieţile noastre încastrate în derizoria cifră asfixiată între cei doi cumpliţi şerpişori.

 

[1] E vorba de aruncarea în mare a lui Hippasos, descoperitorul numerelor iraţionale considerate distrugătoare ale armoniei cosmice postulate de şcoala lui Pitagora. Amănunte în Filosofia greacă până la Platon, vol. I Partea a 2‑a, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1979.

[2] Niels Henrik Abel (1802‑1829), matematician norvegian care în nici 27 de ani de viaţă a adus contribuţii fundamentale în diverse ramuri ale disciplinei, ceea ce a determinat înfiinţarea Premiului Abel, o replică a Premiului Nobel în domeniul matematicii.

[3] Citat în volumul: John D. Barrow, Cartea infinitului. Scurtă introducere în nemărginit, etern şi nesfîrşit, Humanitas, 2015, p. 213.

[4] Georg Ferdinand Ludwig Philipp Cantor (1845‑1918), matematician german născut în Rusia, autorul unor abordări cu totul noi ale problematicii infinitului. A descoperit niveluri cantitative succesive şi nemărginite ale infiniţilor, fapt ce a stârnit un mare deranj printre matematicienii vremii, condamnându‑l la o carieră mereu situată la periferia lumii academice. A suferit în ultima perioadă a vieţii probleme psihice agravante, determinându‑l să abandoneze disciplina matematicii şi să se dedice studiului teologiei.

[5] Brian Clegg, Scurtă istorie a infinitului, Nemira, 2016, p. 37.

[6] John D. Barrow, op. cit., p. 78.

[7] Brian Clegg, op. cit., p. 90.

[8] Noua respingere a timpului, din vol. Jorge Luis Borges, Eseuri, Polirom, 2015, p. 313.

[9] Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Univers, 1973, p.194.

[10] Infinitul literar: Alef, din vol. Maurice Blanchot, Spaţiul literar, Univers, 1980, p. 187.

[11] Referinţele la prozele lui J.L. Borges sunt din volumele Editurii Univers: Moartea şi busola (1972) şi Cartea de nisip (1983); precum şi din Cartea fiinţelor imaginare, Polirom, 2006.

[12] „Or, aceasta e chiar definiţia imaginarului: inconştienţa inconştientului” – Roland Barthes, Romanul scriiturii, Univers, 1987, p. 203.

[13] John D. Barrow, op. cit., pp. 234‑235, 238.

[14] J.L. Borges, Moartea şi busola, pp. 220, 221.