ESEU

Marco Lucchesi
preşedintele Academiei Braziliene

Autoportret

Nu ştiu din ce parte să pornesc spre a reuni acele bucăţi în stare să compună o mică parte a antologiei ce mă constituie. Mă grăbesc să mărturisesc că mă risipesc în lucrurile pe care le adun. Sunt mai degrabă excesiv decât avar, ori, mai exact, mă înclin mai mult spre steaua întâmplării decât spre fazele sale. Dacă aş reuşi să inversez fraza (eu mă adun în lucrurile pe care le risipesc) aş putea elabora fără ezitare un rezumat despre ceea ce sunt, spre a mă apăra într‑o zi la tribunalul lui Osiris.

Oricum ar fi, sunt înalt de un metru şi şaptezeci şi nu cuprind întregul abis al prezentului. Cu ceva mai puţin de optzeci de kilograme – fără greutatea viselor –, folosesc ochelari graduali şi semăn cu mama. Nu sunt un păzitor al muzeului şi nici n‑aş vrea „să devin în viitor”: mă reinventez, dialogând cu ieri şi cu mâine, capturând din intangibilul acum, la izvorul căruia buzele mele se precipită. Sunt fiu al aşteptării, iubesc solaritatea şi primele sale raze: tăcerea şi distanţa. Am cunoscut deşerturi de piatră şi de nisip, din care ies cu vreun poem şi o puternică pneumonie.

Iubesc formele scurte, însă nu dispreţuiesc logica excesului. Îngrijesc cireada de cărţi, pe care le înţeleg în limbile de pe patru continente şi, dacă nu vorbesc limba lupilor, învăţ ceva din lătratul bătrânei mele ciobăniţe. Limbajul păsărilor îl percep deja cât Attar şi Francisc din Assisi. Visez Turnul lui Babel şi scările sale nesfârşite. Urc şi cobor acele trepte cu uimire şi cu îndrăzneală. La douăzeci de ani eram deja imbatabil la cei o sută de metri plat. Umblu şi practic exerciţii fizice, rareori sintactice, mai ales semantice. Am început să studiez devanagari şi tupi străvechi, fiindcă iubesc starea tranzitivă, podul ce „duce de la mine la Celălalt”.

Am fost în câmpurile de la Sabra şi de la Shatila, cu ochii plânşi de durere, ca şi în închisorile vizitate la Rio de Janeiro. Avem un pact: nu‑i întreb pe deţinuţi despre ce‑au făcut, nici ei nu trebuie să ştie ce‑am făcut eu. Am urcat pe Juazeiro do Norte⁶ cu pelegrinii părintelui Cicero şi apoi am coborât la Canudos di Antonio Conselheiro, scufundată de apele. Locuiesc la Niteroi. Ori poate că nu: Niteroi locuieşte în mine, oraş pe care‑l conjug la persoana întâi, spină dorsală a unei copilării permanente. Numele său poate însemna apă ascunsă – în a cărei sân lichid creez o mică decuplare de lume (nu de conflictele mele). Locuiesc între Icarai şi Itacoatiara. Găzduiesc nume indigene şi operele barbare ale lui Dante, Nietysche şi Joăo da Cruz.

M‑am născut bilingv şi traduc poezie din adolescenţă. Iubesc credinţa religioasă a poporului şi sunt neliniştit din cauza dispariţiei lui Paolo dall’Oglio în tentativa, arzătoare şi solitară, de pace din Siria. Nutresc speranţa că se va întoarce: mă gândesc la copiii din Damasc şi la moscheea lui al‑Walid.

Călătoresc prin lume. Tezaurul meu e plin de nume şi de chipuri. Nu‑mi plac întârzierile şi cizelez spicele furiei mele cu ariile lui Bellini şi sonatele lui Scarlati. Oxigenul meu este muzica – am studiat pianul şi cânt şi mai mult decât nulla sine linea prefer nulla dies sine musica. Am studiat pe Mozart şi pe Debussy, ca pe ochii mamei mele ce m‑au condus spre pian, ochi castanii limpezi, când încă mă îndoiam de limba oamenilor şi de tăcerea lui Dumnezeu. Cunosc pe dinafară câteva rânduri din Machado de Assis şi ochii de resac ai lui Capitu, mare personajul nostru. M‑am născut la Copacabana, în golful în care Escobar s‑a re‑născut la Botafago.

Dacă mi‑ar lua marea din viaţa mea, n‑aş mai şti cărei istorii aş aparţine. Sarea a început să‑mi ardă buzele încă de tânăr. Am tensiunea sub control. Îl iubesc pe Camões pentru vigoarea senzuală a versurilor sale de opt silabe, în care nu lipsesc aromele şi o îmbelşugată salinitate. De aceea, beau cu moderaţie licoarea Insulei Iubirilor, cu iodul supremei sale poezii. Tot ceea ce ştiu vine din cărţi şi din mare: nesfârşite potenţialităţi, valuri şi pagini. Marea şi biblioteca constituie o suprafaţă vie, feroce şi nesigură, ce acoperă grote şi vârtejuri. Îndur valurile învolburate lovite de stânci şi uraganele istoriei tragico‑maritime şi mă lupt cu vulcanul negru, apropiindu‑mă de Duarte Pacheco al lui Esmeraldo de situ orbis.

Iată sălbăticia nemăsurată a acestor ape.

M‑am înmatriculat în şcoala celor douăzeci, în adâncimi furtunoase, cu valuri duşmane, departe de o mare vlăguită, măturată de un leşin milenar. La vârsta de trei ani, aproape scufundat în plajă, nu‑mi abandonez nicio clipă jucăriile. Azi traversez Baia de Guanabara şi văd forturile portugheze şi bisericile care mă fascinează mereu. Îmi aprind trabucul meu toscan, când intru în sintonie la radio cu Jorge de Lima şi cu Fernando Pessoa. Sunt prieten cu părintele Vieira şi apăr, cu toate puterile mele disponibile, armele Portugaliei contra celor ale Olandei. Am fost oaspete în Palácio da Frontiera, bursier al Institutului Camões şi, cu Fernando Mascarenhas, am băut în cinstea amicului nostru Cesário Verde.

Mama mea fusese învestită cu delicatul nume de Elena, precum fetele din vremea sa, în schimb tatăl meu fusese numit Eigidio. De ziua Sfinţilor Cosimo şi Damian mă delectam cu pachete de cocada, mariola şi maria‑mole¹⁷.

Albul cearşafurilor ce se înălbeau pe uscător şi erau ca navele ce prefăceau apă în pământul anilor mei verzi. Birbante! striga bunica la bordul unei nave‑cearşaf, în urma nepotului‑corsar ce împingea rufele pe uscător. Birbante! Pe care eu îl înţelegeam ca fiind un barbante, legată zalelor iubirii, expunându‑mi pieptul tresăririlor, în bătălii de rozmarin şi de măghiran.

În schimb exista şi o altă bătălie, Cea de‑a Doua, mult mai devastatoare. Casa bunicilor mei a găzduit pe înaltul comandant al FEB, forţa braziliană de expediţie. S‑a întâmplat atunci când au eliberat oraşul Massarosa de sub ocupaţia armatei germane. Am început să scriu romane în aceşti ultimi trei ani, de când am părăsit Biblioteca Naţională, motivat de motorul ficţional al istoriei. Sunt profesor de literatură comparată la Universitatea Federală de la Rio de Janeiro şi mi‑ar plăcea să pedalez kilometri pe nerăsuflate, spre un orizont fără sfârşit, precum un Giorgio De Chirico, în ciuda faptului că nu am o bicicletă. Mă plictisesc conducând prin traficul din Rio, iar echipa mea de fotbal este Flamengo. Fără să exagerez. Nu merg la Maracanã din 1990.

Când eram mic vedeam adevăratul viitorul în ungher (puţin mai în spatele meu), cu paşi mici şi timizi, precum broasca lui Achile. Astăzi eu sunt cel ce nu‑l poate atinge. Broasca ţestoasă m‑a depăşit şi continui să rezist gândului unic, războaielor religioase şi relelor Imperiului. Iar dacă viitorul nu are sfârşit, autobiografia mea îl urmează în mod fatal, incompletă.

Oh, Isis und Osiris, ai milă!

Româna ocupă un loc de prim ordin în sufletul meu. Câte o surpriză la fiecare rând, câte un sunet fascinant la fiece pagină nevăzută, adiată de vântul cuvintelor. Limba română m‑a fermecat cu parfumul adierii sale, cu libertatea unei alegeri semantice mereu înnoitoare. E aproape imposibil să te plictiseşti cu turnurile sintactice pe care ni le oferă, cu cântul său de frumuseţe şi de pietate, cu lejeritatea metafoniilor, cu accentele ce acoperă precum „căciulile” vocalele, spre a le proteja de roua limbajului, cu rădăcinile de iotacisme şi de rotacisme ce se răspândesc pe terenul latin cu tuberculii şi rizomii lor, cu cantitatea rodnică a diftongilor şi a triftongilor, flori colorate ce dau limbii române o strălucire orbitoare, inconfundabilă. Limba română m‑a inspirat foarte mult, ca bază, ca fond, ca idee primă atunci când am scris mica mea carte despre gramatica unei limbi pe care am inventat‑o, şi anume Laputar.

Aş vrea să citesc o poezie a lui Ion Barbu şi cuvintele sale magnifice pe care am încercat să le traduc în portugheză.

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce‑n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Do Tempo, Deduzido
Do tempo, deduzido o abismo de tão calma crista,
Assomada no espelho, num azul maduro,
A cortar a imersão dos rebanhos agrestes,
Nos grupos de água, um jogo segundo, mais puro.

Nadir latente! O poeta pôs‑se a ampliar
As harpas seminais, que em voo inverso perdes,
E o canto cessa oculto: no seio do mar
Divagam águas‑vivas de corolas verdes.