ESEU
Cosmin Victor Lotreanu
Consul General al României la Trieste
Kosovo 1981: „Călcâiul lui Ahile” al Iugoslaviei
„Începutul sfârşitului”
Partea I
„Războaiele iugoslave au început în Kosovo şi se vor încheia în Kosovo”
Ibrahim Rugova (1995)
Istoria postbelică a spaţiului iugoslav este una complexă, tumultuoasă şi dificil de comensurat. Un mileniu şi, subsecvent, secole de coexistenţă a unei păci aparente dar şi a unor conflicte latente şi manifeste, o arie geografică aflată la întâlnirea sau la bifurcaţia marilor imperii, un subiect dominat de puterea trecutului, de exemplele şi pildele istoriei, de propria şi exclusiva legitimitate. În cazul de faţă, un trecut ce condiţionează comportamente, generează o amintire comună şi obsedantă, trecut ce, parafrazându‑l pe Alexis de Tocqueville, „atunci când nu mai luminează viitorul, determină spiritul să parcurgă tenebrele.” Consider sugestive rândurile scriitorului albanez Ismail Kadarë, scrise în „Le Monde Diplomatique” (februarie 1989): „La balcanici, cum adesea este cazul la popoarele mai puţin numeroase, complexele de inferioritate, respectiv superioritate au jucat un rol important în formarea psihozelor şovine. Dar în timp ce sentimentul de superioritate aduce cu sine o indiferenţă ce poate merge până la dispreţ, complexul de inferioritate hrăneşte o ură morbidă şi neîndurătoare. Atunci când două etnii în Balcani se duşmănesc, complexul de inferioritate, chiar dacă este disimulat cu mare grijă, conduce la şovinismul cel mai agresiv.”
Este foarte dificil de înţeles şi de altfel nici nu îmi pot propune acest deziderat, întreaga complexitate a dramei iugoslave. Ceea ce încerc să reliefez este însă o incursiune în istoria mai mult sau mai puţin recentă, pentru a mă opri la un eveniment din lunile martie‑aprilie ale anului 1981, anume manifestaţiile şi mişcările sociale şi cu siguranţă naţional‑identitare ale albanezilor din Kosovo, acestea plecând, cum poate este şi firesc, de la studenţii Universităţii din Pristina. Iugoslavia postbelică, mai cu seamă post‑Tito (liderul fondator al Iugoslaviei murise cu un an înainte, la 4 mai 1980) avea să se confrunte cu o primă criză majoră, prefaţată de „primăvara croată” de la Zagreb (1971). Acest din urmă reper ar trebui însă substanţializat în mod diferenţiat pentru că este dificil de identificat, dacă nu imposibil, o legătură de orice fel între cele două fenomene. Felipe Hernandez, în volumul său „Élites, intellectuels et démantelement de la Yougoslavie”, trece în revistă elemente cronologice utile în a defini statutul Kosovo (teritoriu de 10.887 km²; 1918‑1929 ca parte a Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, de la 3 octombrie 1929 a Regatului Iugoslaviei sub domnia regelui Alexandru I, de la 1945 a noi‑createi Republici Populare Federative a Iugoslaviei şi, în fine, de la 1963 a Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei; aceasta din urmă a cuprins un număr de 6 Republici Federative şi 2 Provincii Autonome‑Provincia Autonomă Socialistă Voivodina şi Provincia Autonomă Socialistă Kosovo). Însă, mai cu seamă, ne oferă o mărturie diplomatică pe care o consider definitorie în ceea ce înseamnă clarviziunea diplomatică, precum şi diagnosticarea cu extremă acurateţe a mediului în care îşi desfăşoară un diplomat activitatea. Este vorba de ambasadorul Republicii Franceze la Belgrad (Yves Pagniez, diplomat cu o mare experienţă, cu mandate la Beijing, Geneva şi Moscova) şi de rândurile sale, scrise în anul 1980 (!): „Problemele cu care se confruntă acest stat sunt serioase şi profunde. Dificultăţile economice au, prin raţiunea şi amploarea lor, o dimensiune politică iar prin maniera în care vor fi sau nu ţinute sub control vom vedea cum se va desena imaginea Iugoslaviei de mâine”. De altfel, cum voi prezenta pe larg în partea a doua a acestui studiu, cauza principală şi cea mai recentă a mişcării protestatare din Kosovo anului 1981 a fost legată de statutul acestuia. Mai exact, revendicarea centrală a fost proclamarea Kosovo drept a şaptea republică federativă iugoslavă. În calitate de „Provincie Autonomă Socialistă” (Socijalisticka Autonomna Pokrajina Kosovo”), Kosovo s‑a bucurat de o autonomie reală chiar dacă oricând discutabilă din punct de vedere politic dar, ca şi prezumptivă republică în cadrul Iugoslaviei, ar fi avut posibilitatea legală de a părăsi statul federal, dacă ne raportăm la prevederile Constituţiei din 1974. Actul fundamental al Iugoslaviei (Constituţia din 1974) stipula dreptul fiecărei republici de a alege secesiunea. „Provincia”, fie ea autonomă, nu avea acest drept şi, în plus, ca şi Voivodina, era parte componentă a Serbiei (una din cele 6 republici din cadrul RSFSI).
În cazul Kosovo recursul la istorie este obligatoriu, cu atât mai mult cu cât, după cum în mod îndreptăţit subliniază Bernard Feron în lucrarea „Yougoslavie, origines d’un conflit”, „totul începe şi se termină în Kosovo”. Istoric şi mitologic vorbind, „locul naşterii Serbiei devine mormântul Iugoslaviei”. În acest caz sunt de părere că principiul preeminenţei demografic‑teritoriale nu este foarte important pentru a da un verdict (în niciun caz esenţial) privind primul „neam” stabilit în acest teritoriu. Mult mai pline de învăţăminte sunt cuvintele romancierului André Malraux adresate în 1975 unui vizitator sârb: „Algeria voastră nu este peste Mare, pe un alt continent. Este lângă voi, este Orléanais‑ul vostru.” André Malraux a prevăzut cu acurateţe conflictul inevitabil din Kosovo dar probabil l‑a interpretat în „cheie” colonială. Or aici avem de a face cu o cu totul altă situaţie, cea în care prezenţa sârbă de‑a lungul istoriei în acest teritoriu este nu numai indiscutabilă, ci şi punctată de legende, de mituri fondatoare, de fapte de arme. Cuvântul „Orléanais” defineşte, după Paul Garde (în lucrarea sa „Vie et Mort de la Yougoslavie”), ansamblul catedralelor franceze reprezentative din Orléans, (Cléry Saint‑André‑ catedrala Notre‑Dame de Cléry etc,) iar, în contrapartidă, pentru sârbi „Orléanais” s‑ar traduce prin mânăstirile ortodoxe de la Decani şi Gracanica, sanctuar identitar al creştinismului sud‑slav (sârb în principal). Kosovo înseamnă istorie comună, oricât ar părea de paradoxal, paşnică şi conflictuală totodată. În anul 1180 oastea prinţului sârb Stefan Nemanja a cucerit Kosovo şi cert este că din acel moment şi până astăzi întreaga toponimie a regiunii a rămas una slavă. În secolele următoare noua putere otomană a ameninţat Balcanii, mai ales după moartea ţarului Dusan (1355), armatele sultanului cucerind Gelibolu/ Gallipoli, (1357/ strâmtoarea Dardanele), Sofia (1382), Vidin (1386), asaltul acestora fiind oprit de prinţul (cneazul) Lazar Hrebeljanovic la râul Toplitsa la 1387 (după Louis Léger, în „La bataille de Kosovo et la Chute de l’Empire Serbe”). Anul 1389 a însemnat însă piatra unghiulară a ceea ce astăzi, simbolic vorbind, este sărbătoarea „Vidovdan” (Sărbătoarea Sfântului Vitus). Pe 28 iunie 1389 a avut loc bătălia de la Câmpia Mierlei (în original „Kosovo Polje”, denumită şi Gazimestan, Campus Merularum, Amselfeld). Ambii conducători militari (sultanul Murad şi prinţul Lazar) au murit, otomanii a căror conducere a fost rapid preluată de fiul lui Murad, Baiazid (poreclit Yildirim/Fulgerul), au câştigat lupta însă acest eveniment a devenit un exemplu desăvârşit a ceea ce Sanja Boskovic a numit (în volumul „Le mythe culturel de Kosovo: Entre l’histoire et la poésie”) „poetizarea istoriei.” Pentru sârbi, de la acea dată înainte, înfrângerea, poate mai mult decât victoria militară, a devenit o „temă epică.” Locul bătăliei este considerat unul sfinţit în egală măsură de „turbeh”‑ul sultanului Murad (loc de pelerinaj pentru musulmani) şi de mânăstirea ortodoxă sârbă de la Gracanica. Paul Garde pune în valoare această ambivalenţă istorică, religioasă şi culturală şi prin alte exemple cum ar fi oraşul Pec, astăzi musulman (dar sediu al Patriarhiei Sârbe în secolele XIV‑XVIII, ansamblu incendiat în anul 1981) sau mânăstirea ortodoxă sârbă cu fresce din sec. XIV (Decani), situată lângă oraşul Djakovica, dominat de minaretele musulmane (oraş în întregime albanez astăzi). Parcurgem iată o istorie suprapusă sau amestecată, „un trecut sârb şi un prezent albanez”. Al doilea oraş din Kosovo (Prizren) este şi una din reşedinţele de odinioară ale regilor sârbi Stefan Nemanja şi Stefan Uros, dar şi locul în care în anul 1878 s‑a desfăşurat prima reuniune a patrioţilor albanezi grupaţi în „Liga din Prizren”. Poate însă cea mai ilustrativă sau fidelă expresie a paradoxului istoric este tulburătoarea coincidenţă a datei de 28 iunie, dacă ne gândim atât la lupta din 1389 sau la atentatul de la Sarajevo (28 iunie 1914), în urma căruia Gavrilo Princip l‑a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand, în ceea ce s‑a dovedit a fi scânteia ce a dat naştere primei conflagraţii mondiale a secolului XX.
Bătălia de la Câmpia Mierlei are semnificaţia sa fundamentală pentru istoria sârbilor, iar legenda acestei teribile ciocniri militare a străbătut anii şi a influenţat profund cultura orală şi rezistenţa faţă de elementul otoman musulman. Sanja Boskovic, în lucrarea citată anterior, menţionează poemul „Bătălia de la Kosovo” şi firul narativ, unul punctat de destinul tragic al cneazului Lazar (care, la întrebarea Maicii Domnului privind alegerea imperiului celest sau pământean, l‑a ales pe primul pentru că acesta „va dura secole şi secole”) ce face trecerea de la profan la spiritual, „de la temporal la etern” şi transformă până la urmă înfrângerea într‑o victorie. Mitul Kosovo devine „o matrice spirituală identitară şi ereditară” în acelaşi timp. Versurile poemului („Blestemat fie cel ce nu va veni în Kosovo/ Nimic din mâna sa să nu nască/ Nici albul grâu în câmpiile sale”) ca şi angajamentul unui popor („Va rămâne în amintirea poporului sârb/ Pentru a fi povestit şi cântat/ Atâta timp cât vor fi pe lume bărbaţi şi un Kosovo”), văzut de propria sa mitologie drept „nebeski narod” („poporul celest”, toate aceste trăsături fiind prezentate cu deosebită măiestrie de Clara Uson în romanul său „Fiica Estului”), vor influenţa profund, din păcate, abordarea de către elita politică a Iugoslaviei şi, cu deosebire a Serbiei, a crizei şi crizelor din acest spaţiu (Kosovo). Iată ce declara public Slobodan Miloşevici la 19 noiembrie 1988: „Kosovo este centrul pur al istoriei, culturii şi memoriei Serbiei. Fiecare naţiune are o iubire ce îi încălzeşte inima. Pentru Serbia, aceasta este Kosovo.” Cuvinte capabile să genereze emoţie dar urmate, din nefericire, de acţiuni cu urmări tragice. Iar în anul 1989, la celebrarea pe Câmpia Mierlei a 600 de ani de la bătălia cu armata otomană, pe acelaşi fir epic al mitului sacrificiului fondator, au fost împărţite participanţilor „badge”‑ uri pe care erau scrise următoarele cuvinte: „În Kosovo încă înfloresc bujorii”. Este întru totul adevărat că legendele au rolul lor în formarea spirituală a unei naţiuni (bujorii înfloriţi dintotdeauna, de culoare roşie, meniţi a reliefa sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă al anului 1389), însă politica de stat nu poate şi nu trebuie să fie tributară, mai mult sau mai puţin manipulator, elementului emoţional. Orice abordare de acest tip poate avea urmări serioase, după cum s‑a demonstrat ulterior, în primul rând prin naţionalism şi intoleranţă. Faptul că acest teritoriu este socotit drept „Ierusalimul sârb” (conform lui Jean‑Arnaut Derens /Catherine Samary, în „Les 100 portes des conflits yougoslaves”) nu ar fi trebuit să altereze decizia politică, atitudinea extrem de intransigentă faţă de emergenţa şi desfăşurarea unei crize de mari proporţii, cu urmări, în primul rând umane, din cele mai tragice. Michel de Montaigne (om politic şi scriitor francez al secolului XVI) spunea odinioară că „o imaginaţie puternică produce fapta.”
Kosovo a fost parte a lumii otomane, începând din secolul XIV (după 1389) până în anul 1912. Referinţa este strict subsumată evenimenţialului, fiind cunoscut faptul că nu perioadele istorice determinate definesc în timp şi spaţiu prezenţa şi viaţa unei „lumi”, a unei societăţi sub toate aspectele sale. Cert este că, după încheierea primului război mondial, pentru prima dată în istorie, popoarele ce urmau să compună Iugoslavia (iniţial Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven şi apoi, din 1929, Regatul Iugoslaviei) aparţin aceleiaşi structuri statale, dar cu limbi, alfabete şi religii diferite. Toate aceste aspecte s‑au perpetuat şi în Iugoslavia postbelică (stat socialist federativ). Paul Garde a remarcat faptul că în Prizren (1982) indicatoarele rutiere erau scrise în 3 limbi (sârbă, albaneză şi turcă), iar la intrarea în oraşul Kosovska Mitrovica (zona sârbă din Kosovo), după tulburările din 1981, se desfăşurau controale militare, tablou ce se va regăsi în mod identic (doar factorul militar va fi diferit) peste două decenii. În anul 1981 în Kosovo ponderea populaţiei albaneze (dintotdeauna cu o creştere demografică impresionantă) a fost de 77% din total (sârbii şi muntenegrenii aveau un procent de 14,8%). În anul 1905 procentul albanezilor a fost de 65%, în 1948 de 68%, în 1971 de 73%. Religiile practicate au fost tot în număr de 3, aspect foarte important (albanezii musulmani şi creştini catolici, sârbii creştini ortodocşi).
Istoria este plină de situaţii paradoxale ce derutează poate la o primă lectură sau oferă perspective noi atunci când explorăm un domeniu la care încercăm să oferim o explicaţie, să identificăm o raţiune în ceea ce înseamnă o criză dramatică a contemporaneităţii. Paradoxul sus‑menţionat se referă de exemplu şi la faptul că în anul 1945, după cum prezintă şi explică acelaşi Paul Garde în lucrarea sus‑menţionată, Albania a fost eliberată cu ajutorul partizanilor iugoslavi ai lui Tito, iar Koci Xoxe (ministru de interne albanez imediat după război, rival al liderului Enver Hoxha) a susţinut aderarea ţării sale (Albania) la noua federaţie iugoslavă! În acest caz (citându‑l pe Paul Garde), „Kosovo ar fi fost albanez într‑o Albanie devenită iugoslavă.” Sigur, cursul istoriei, unul implacabil, a făcut ca în iunie 1948 Enver Hoxha să se impună, Albania alegând fără echivoc calea stalinismului, cele două noi state fiind practic inamice pentru o lungă perioadă de timp. Mă refer la ruptura Tito/Stalin, drumul autonom al Iugoslaviei, fondarea aşa‑numitei „mişcări de nealiniere” (Tito/Sukarno) etc. Pe de altă parte, personal am mari rezerve în a trata această problematică (extrem de sensibilă) în „cheie naţională”, cu referire la contextul postbelic. Deşi sunt indiscutabil albanezi, totuşi vecinătatea „ţării‑mamă” (Albania) nu aducea cu sine avantajele certe de natură economică, socială şi chiar politică de care kosovarii se bucurau în Iugoslavia lui Tito. Este foarte greu de crezut că Albania dictatorială a lui Enver Hoxha avea capacitatea de a atrage şi de a determina o secesiune a Kosovo sau, extrapolând, de a construi o viitoare „Mare Albanie.” Iugoslavia a însemnat elemente de economie de piaţă, libertatea (după 1962) de a lucra în statele vest‑europene, o atmosferă politică mult mai respirabilă, cel puţin în comparaţie cu totalitarismul în termeni absoluţi al regimului comunist de la Tirana.
În Iugoslavia postbelică Kosovo a fost o preocupare constantă şi arzătoare. Politica lui Tito, dintotdeauna abilă, s‑a concentrat pe înfrânarea oricăror tendinţe naţionaliste şi promovarea cu obstinaţie a „fraternităţii şi unităţii popoarelor iugoslave” („brastsvo e jedinstvo”). Kosovo însă a fost un caz particular în care s‑au împletit istoria, demografia, economia şi cultura. În special după anul 1966 (când Aleksandar Rankovic a fost îndepărtat din funcţia de vicepreşedinte al statului la cea de a‑V‑a plenară a Ligii Comuniştilor din Iugoslavia; în calitate de şef al poliţiei secrete UDBA („Uprava Drzavne Bezbednosti”/„Administraţia Securităţii de Stat”) respectiv ministru de interne, a dovedit intransigenţă, demiterea sa echivalând cu un veritabil „dezgheţ” în toate sferele vieţii public‑politice din Iugoslavia; Zachariah Henry Claybaugh, în studiul său „The 1981 Kosovar Uprising: Nature and Facework” a considerat această mişcare politică drept o „undă verde pentru o conducere albaneză în Kosovo”) dar şi înainte au existat tendinţe de afirmare social‑identitară chiar de ordin naţional. Amintesc înfiinţarea „Mişcării Revoluţionare pentru Unirea Albanezilor” (1963) de către Adem Demaqi (scriitor, închis pentru „propagandă ostilă” aproximativ 28 ani, în perioadele 1958‑1961, 1964‑1974, 1975‑1990, supranumit „Mandela al Balcanilor”, definit în anii 1978‑1981 drept „prizonier de conştiinţă” de către „Amnesty International”, laureat al Premiului „Sakharov” în anul 1991, oferit de către Parlamentul European); disputa finalizată în anul 1967 privind legalizarea dreptului de a fi numiţi albanezi („albanac”), nu „siptari” (conotaţie peiorativă), „albanizarea” Ligii Comuniştilor din Kosovo (Tito a acceptat şi chiar promovat numirea unor lideri autohtoni la conducerea locală a Partidului/ denumit Ligă în întreaga Iugoslavie pentru a marca diferenţa faţă de partidele comuniste din statele CAER, astfel, în anul 1981, liderul Ligii Comuniştilor din Kosovo era Mahmout Bakalli); semnificaţia cuvintelor lui Tito rostite la prima sa vizită în Kosovo după 16 ani, în martie 1967: „Nu putem vorbi despre drepturi egale atunci când sârbii sunt angajaţi cu prioritate în întreprinderi iar albanezii sunt respinşi chiar dacă au calificări cel puţin egale, dacă nu mai bune” (conform aceluiaşi studiu al lui Zachariah Henry Claybaugh) sau eterna dispută privind Kosovo versus Kosmet. Îmi îngădui să mă opresc asupra acestui ultim aspect. „Kosmet” înseamnă de fapt Kosovo‑Metohija (ambele nume definesc câmpiile ce, din punct de vedere geografic, alcătuiesc Kosovo), iar acest fapt nu a fost acceptat de albanezi pentru că termenul de „Metohija” derivă din cuvântul „metokhe” („comunitate religioasă” în limba greacă) şi este menit a sublinia perenitatea creştin‑ortodoxă (de altfel îndreptăţită din punct de vedere istoric) pe aceste meleaguri. Termenul de „Metohija” a fost reintrodus în anul 1989, an în care a fost abolită autonomia Kosovo (alături de Voivodina), decizie politică explozivă, cu tragice consecinţe. Violenţa a devenit, pe măsura apropierii finalului secolului XX, omniprezentă, constantă şi reciprocă. În analiza cred extrem de complicată a acestui spaţiu este poate înţelept să reflectăm la dictonul latin „audiatur et altera pars” („ascultă şi cealaltă parte”) pentru a încerca să păstrăm o relativă obiectivitate şi să subliniem că din păcate virtuţile dialogului nu au fost valorificate, totul pe fondul unor resentimente istorice reciproce, recente şi mai îndepărtate. Scriind aceste rânduri, simt nevoia să meditez la cele scrise în secolul XIX de Alexis de Tocqueville: „În politică, ceea ce adesea este cel mai dificil de apreciat şi de înţeles este ceea ce se întâmplă sub ochii noştri”. Este adevărat că s‑a făcut simţită în Kosovo o represiune, marcată de episoade de violenţă, a instituţiilor federale (poliţie, armată) dar nu trebuie omisă nici adversitatea constantă, difuză şi omniprezentă, la nivel individual, a unora din membrii majorităţii albaneze. Aşa se explică, cel puţin parţial, părăsirea Kosovo de către sârbi (într‑un ritm constant, în ultimele decenii ale secolului XX, aspect întărit şi de climatul economic foarte modest din Kosovo, cu toate alocările bugetare la nivel federal, acest aspect va fi prezentat pe larg în partea a doua a studiului), incendierea (episod controversat cu privire la intenţie) Patriarhiei din Pec (1981), actele de vandalism din cimitirele creştin‑ortodoxe etc. Toate acestea într‑o „Provincie Autonomă Socialistă Kosovo” (din anul 1968) şi într‑un oraş (Pristina) în care, doar un an mai târziu (1969), s‑a înfiinţat o Universitate, instituţie de învăţământ superior din care va lua naştere un curent contestatar foarte serios în anul 1981. Se cuvine menţionat şi faptul că, aşa cum se întâmplă deseori în istorie, revoltele din 1981 au fost precedate de altele de mai mică amploare dar la fel de semnificative. Mă refer la tulburările din Pec, Prizren şi Suva Reka (octombrie‑noiembrie 1968), urmate de o întrevedere Tito/lideri kosovari „cu cărţile pe masă” (Zachariah Henry Claybaugh citează, în acelaşi studiu, cuvintele elocvente rostite de fruntaşul kosovar Ismail Bajra – „discuţie deschisă, francă şi într‑o manieră obiectivă”), respectiv manifestaţiile din Pristina şi, mai cu seamă Gostivar şi Tetovo (oraşe din actuala Republică a Macedoniei de Nord, cu o pondere demografică importantă albaneză) din 27 noiembrie 1968 (cu 2 zile înainte de sărbătoarea Independenţei Albaniei). Revendicările au fost în principal legate de eliminarea denumirii de „Metohija” (concesie acordată de „leadership”‑ ul iugoslav prin revizuirea constituţională din acelaşi an a actului fundamental datat 1963), de înfiinţarea la Pristina a unei Universităţi (după cum am menţionat mai sus, în anul 1969; destul de rapid va ajunge la o cifră de 36.000 studenţi) respectiv de fondarea unei „Republici Kosovo”, integrată în statul federal.
Criza din 1981, ale cărei cauze recente, desfăşurare şi urmări le voi trata în partea a doua a acestui studiu, a fost precedată de reforme considerate insuficiente de societatea kosovară, împărţită cumva (conform aceluiaşi autor, Zacharias Henry) în adepţi ai „liniei dure” (Kosovo cu statut de Republică, albanezii desemnaţi drept naţiune) respectiv „gradualişti.” Aceştia din urmă, conduşi de Aslan Fazlija, s‑au pronunţat pentru o autonomie mai mare concomitent cu păstrarea statutului de „Provincie.” („o provincie sârbă pe fond dar o republică etnică albaneză în conţinut.”) Scopul a fost reprezentarea directă kosovară la cele 3 nivele de organizare statală (provincială, republicană, federală.) Evenimentele anului 1981, la care mă voi referi ulterior, aveau însă să zguduie întreg „establishment”‑ ul, fiind cu siguranţă primul semn al eşecului politicilor federale iugoslave de îndiguire a „intereselor etnic‑naţionale şi locale.”