logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

PRO MUSICA

 


Călin Chendea
redactor al revistei „Arca”, Arad

 

„Străluceşte mereu, diamant nebun!”

Roger Waters e un chitarist bas, vocalist, compozitor şi textier britanic. S-a născut la 6 septembrie 1943 în Great Bookham, Surrey, în Sud-Estul Angliei, având un frate mai mare. Ambii părinţi au fost profesori. Mama lui, Mary, a trăit 96 de ani (1913-2009), dar tatăl său, Eric Fletcher, a căzut într-o bătălie aeriană a celui de-al doilea Război Mondial desfăşurată deasupra Italiei, în februarie 1944, când Roger avea doar cinci luni.

Roger Waters e unul dintre membrii fondatori ai faimosului grup Pink Floyd, una dintre cele mai influente şi de succes trupe de rock psihedelic şi progresiv din toate timpurile. În întreaga lui existenţă, band-ul a vândut peste 250 de milioane de discuri în întreaga lume.

Roger a făcut şcoala primară la Morley Memorial Junior School din Cambridge, iar apoi liceul la Cambridgeshire High School for Boys. Aici a fost coleg cu Syd Barrett, chitarist, compozitor, mai apoi lider vocal şi membru fondator Pink Floyd, şi l-a cunoscut şi pe viitorul chitarist al trupei, David Gilmour, care locuia în apropierea liceului.

Roger a fost pasionat de sport, fiind un component foarte apreciat al echipelor de cricket și rugby ale liceului. Nu i-a plăcut însă deloc şcoala, despre care spunea: „Am urât fiecare secundă, în afară de sporturi. Regimul de la școală a fost foarte apăsător... Aceiași copii, care erau predispuşi să fie agresaţi de alţi copii, erau, de asemenea, predispuşi să fie agresaţi şi de profesori."

A urmat apoi la Londra Facultatea de Arhitectură Regent Street Polytechnic (mai târziu devenită Universitatea din Westminster). Aici i-a întâlnit pe ceilalţi doi viitori membri fondatori ai Pink Floyd, bateristul Nick Mason și claviaturistul Richard Wright.

Waters s-a înscris la arhitectură în 1962, după ce o serie de teste de aptitudini au indicat că este foarte potrivit pentru acest domeniu. Inițial, el se gândise la o carieră în ingineria mecanică.

În 1965, La Londra, s-a format grupul Pink Floyd. Întru începuturi, chitaristul Syd Barrett, pictor, student la arte, era geniul creator, compozitorul şi textierul formaţiei. Mărturie stau cele două single-uri şi albumul de debut Pink Floyd, The Piper at the Gates of Dawn (1967), disc influenţat de umorul şi literatura britanică. Versurile tragice, pe alocuri chiar comice, dublate de orga ambientală, impun viziunea lui Syd Barret, un rock psihedelic avangardist pentru acea perioadă.

Succesul neaşteptat de mare al albumului l-a afectat însă negativ pe Syd. În decurs de doar doi ani, acesta a ajuns de nerecunoscut. Nu mai era boemul de altădată, acel visător consumator de droguri în cantităţi controlate, atât cât să nu-i afecteze pe ceilalţi colegi. Instabil psihic, imprevizibil şi de necontrolat, Barrett avea perioade lungi de indiferenţă totală, alternate cu perioade de dispariţii inexplicabile. Ieşirile necontrolate ale lui Syd se manifestau şi pe scenă, unde muzicianul îşi dezacorda intenţionat chitara sau rupea câte o coardă, ori asista tacit la reprezentaţiile trupei.

Până la urmă, colegii lui Syd nu au mai avut ce face, au căutat un chitarist de rezervă. David Gilmour s-a dovedit a fi suficient de talentat şi de serios pentru asta. Încet, încet, însă, Gilmour l-a înlocuit de tot de Barrett, care a fost dat afară din grup în 1968. Gilmour a venit şi cu compoziţii proprii, la care a făcut şi partea vocală, ajutat şi de claviaturistul Richard Wright. Mai multe astfel de piese se regăsesc pe albumul Meddle (1971).

Nu după mult timp, colaborarea dintre cei doi compozitori Waters şi Gilmour s-a dovedit una extrem de inspirată, grupul atingând apogeul odată cu apariţia celui de-al optulea album de studio The Dark Side of the Moon (1973). Înregistrat în faimoasele studiouri Abbey Road din Londra, L.P.-ul a reuşit un record absolut în topul albumelor revistei americane „Billboard”, unde a fost prezent neîntrerupt timp de 741 de săptămâni, între 1973 şi 1988. În 2009 a revenit pe locul 189 al aceluiaşi clasament, unde a continuat să apară sporadic, totalizând, în ianuarie 2020, 949 de săptămâni. Interesant e faptul că în clasamentul din Statele Unite discul a stat pe prima poziţie doar o singură săptămână, în timp ce în Regatul Unit a atins doar poziţia secundă. De-a lungul timpului, s-a vândut în peste 50 de milioane de exemplare, este cel mai bine vândut album Pink Floyd şi unul dintre cele mai vândute albume rock din toate timpurile. Este un album conceptual, versurile aparţinându-i lui Roger Waters. Tematica face referire la conflicte, la lăcomie, la trecerea implacabilă a timpului, la moarte, dar şi la nebunie, cu referire la boala mentală a lui Barrett.

O marcă Pink Floyd a devenit şi imaginea de pe coperta discului, o prismă de sticlă care descompune lumina albă într-un spectru de culori. Am avut bucuria să o întâlnesc recent reprodusă şi pe coperta unei cărţi de poezie apărută la o editură din România. Tânărul şi talentatul poet bucureştean Andrei Zbîrnea împreună cu poetul danez Claus Ankersen au realizat un proiect cu totul remarcabil, au scris poemele volumului Pink Pong inspirându-se şi pornind chiar de la titlurile unor piese Pink Floyd.

The Dark Side of the Moon a reprezentat o adevărată provocare pentru mulţi muzicieni. Au avut loc multe reinterpretări, atât în studio, cât şi în concerte. Una dintre cele mai reuşite a fost, cu siguranţă, cea a grupului american de metal progresiv Dream Theater, care a realizat un cover live al întregului album.

În 1975, după doar doi ani, Waters, Gilmour, Wright şi Mason au lansat albumul Wish You Were Here, dedicat şi acesta în bună parte lui Syd Barrett. A fost un alt disc extrem de reuşit, venit să confirme forma muzicală maximă în care se afla grupul.

Se spune că tocmai în timpul înregistrărilor piesei Shine On You Crazy Diamond, în iunie 1975, în studioul în care lucrau cei patru Pink Floyd, Barret a pătruns cu totul neanunţat. Incoerent şi total schimbat fizic, supraponderal, cu capul complet ras, purtând în mâini o pungă mare de plastic, Syd a fost cu greu recunoscut, la început doar de Richard Wright. Roger Waters a fost afectat până la lacrimi la vederea fostului său coleg fondator al trupei, devenit o fantomă vie. Se presupune că şi această întâlnire l-ar fi influenţat în compunerea versurilor dedicate lui Syd din piesa Shine on, You Crazy Diamond:

“Remember when you were young
You shone like the Sun
Shine on, you crazy diamond”

„Aminteşte-ţi când erai tânăr
Străluceai ca Soarele
Străluceşte mereu, diamant nebun!”

...şi din piesa Wish You Were Here:

„How I wish, how I wish you were here
We're just two lost souls swimming in a fishbowl year after year
Running over the same old ground, what have we found?
The same old fears, wish you were here”

„Cât de mult îmi doresc, cât de mult îmi doresc să fii aici
Suntem doar două suflete pierdute înotând într-un acvariu bol an după an
Alergând pe același teren vechi, ce am găsit?
Aceleași vechi frici, îmi doresc să fii aici ”

În continuare, Roger Waters îşi asumă un rol tot mai important în cadrul grupului, nu numai că venea cu versurile şi scria parţial şi muzica, dar încerca să impună şi tematica albumelor. Astfel, în 1977 devine şi lider vocalist pe albumul Animals.

Cu toate acestea, aşa cum au comentat şi unii critici de specialitate, Waters ar fi trecut şi prin crize de inspiraţie. Şi, asemeni scriitorilor, care, atunci când sunt în pană de imaginaţie, încearcă să scrie autobiografic, Roger Waters a propus un proiect despre propria lui existenţă, care, de asemenea, a făcut istorie. Lansat în 1979, The Wall s-a dovedit un dublu album conceptual, cu o linie sonoră complexă, o operă rock, o variantă de a face muzică de cea mai bună calitate, cu mesaje bine închegate. Conceptul este povestea vieţii lui Roger Waters, dar şi a lui Syd Barret. Un singur personaj, Pink, preia principalele evenimente din viaţa celor doi muzicieni, iar vulnerabilităţile dobândite de Pink încă din copilărie sunt cărămizi ale unui zid metaforic menit să-i ofere protecţie.

The Wall a staţionat 15 săptămâni pe prima poziţie a topului american de albume „Billboard” şi s-a vândut în peste 30 de milioane de exemplare, fiind al doilea cel mai bine vândut disc Pink Floyd şi unul din cele mai vândute din istoria rockului.

În iulie 1982 a fost realizată şi o adaptare cinematografică, Pink Floyd - The Wall, la Metro-Goldwyn-Mayer, în regia lui Alan Parker şi scenariul lui Roger Waters, cu Bob Geldof – solistul vocal de la Boomtown Rats – în rolul principal, interpretând magistral personajul principal Pink. Remarcabil e şi segmentul de animaţie creat de Gerald Scarfe, care cuprinde şi defilarea unei formaţiuni de ciocane, sau metamorfozarea iubitei lui Pink într-un monstru imens gata-gata să-l devore. Între actori nu există dialoguri, acţiunea se desfăşoară doar urmând muzica şi versurile pieselor.

Pink Floyd - The Wall a fost distins cu două premii BAFTA. E, cu siguranţă, filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori. Îmi amintesc că am avut privilegiul să-l văd pentru prima dată în anii ’80, în plin regim comunist, la o videotecă clandestină dintr-un apartament de bloc, unde la un loc cu alţi 20-30 de oameni, claie peste grămadă într-o cameră, urmăream la ecranul unui televizor Cromatic filmul care a avut un puternic efect în tot Estul Europei prin ideile de nesupunere şi de revoltă pe care le promova.

Cum mai rămăseseră câteva compoziţii care nu au mai avut loc pe The Wall, acestea au constituit o bună parte a următorului album Pink Floyd, The Final Cut (1983). Aşadar, un alt album conceptual autobiografic Roger Waters. Toate compoziţiile sunt scrise de Waters, atât textul, cât şi muzica. Gilmour, văzându-se lăsat pe dinafară, l-a rugat pe Waters să amâne lansarea discului, să aibă timp să aducă şi el câteva piese. Demersul nu a avut succes, Waters a lansat albumul sub titulatura Pink Floyd, deşi, practic, era un album solo Roger Waters.

Aşadar, perioada în care Roger Waters a devenit frontman, şi le-a făcut aproape pe toate, a fost o perioadă de mare succes comercial, apreciată şi de critică, numai că toate astea s-au derulat în detrimentul celorlalţi membri ai trupei, care nu mai aveau loc să se exprime, în special David Gilmour. Motiv pentru care între Gilmour şi Waters crescuse tensiunea şi ostilitatea. În acest context, Roger Waters lansează în 1983 primul său album solo The Pros and Cons of Hitch Hiking. Un album conceptual despre criza vârstei de mijloc a unui bărbat care, printre altele, pe o autostradă din California, ajunge să comită un adulter cu o autostopistă. Doi muzicieni imenşi au colaborat cu Waters la acest album. Este vorba de Eric Clapton – chitară şi voce secundară – şi saxofonistul american de jazz David Sanborn.

În 1985, Waters este cel care pleacă din trupă, declarând că Pink Floyd ar fi o forţă consumată deja din punct de vedere creativ. Waters a mizat că trupa nu va mai putea scoate vreun album fără el. Pink Floyd se afla sub contract cu o casă de discuri, şi dacă nu ar mai fi venit cu albume noi, drepturile de autor nu mai puteau reveni membrilor grupului. Ceea ce nu s-a întâmplat. David Gilmour a preluat hăţurile formaţiei şi împreună cu Wright şi Mason au scos în 1987 albumul A Momentary Lapse of Reason.

Tot în 1987 Waters a lansat al doilea său album solo Radio K.A.O.S. Din nou un album conceptual, povestea unui bărbat mut, pe nume Billy, dintr-un sărăcăcios oraș minier din Ţara Galilor, care îşi descoperă capacitatea de a se conecta fizic prin intermediul undelor radio. Billy învață să comunice cu un DJ radio și, în cele din urmă, să controleze mental computerele lumii. Dezamăgit de lumea în care trăiește, simulează un atac nuclear.

La 21 august 1990, Roger Waters a realizat un concert cu albumul The Wall, sărbătorind căderea zidului Berlinului ce avusese loc cu opt luni mai devreme. Intitulat The Wall - Live in Berlin, show-ul a avut mulţi invitaţi de marcă, printre care: The Band, The Hooters, Van Morrison, Sinéad O'Connor, Cyndi Lauper, Marianne Faithfull, Scorpions, Joni Mitchell...

A urmat Amused to Death, cel de-al treilea album de studio al lui Roger Waters, lansat în septembrie 1992. Invitatul cel mai important, Jeff Beck, e chitaristul principal al majorităţii compoziţiilor. Sunt abordate diverse teme sociale şi politice, succesiunea lor fiind dată de programele TV, care sunt schimbate aleatoriu de o maimuţă, care se joacă cu o telecomandă. Sunt aduse critici aspre Primului Război din Golf şi represiunii sângeroase a revoltei studenţilor chinezi din Piaţa Tiananmen din Beijing.

Au urmat şapte ani în care Roger Waters a lipsit cu desăvârşire din industria muzicală. A revenit în 1999 cu un turneu mondial intitulat In the Flesh, care a durat mai bine de trei ani şi a cuprins în majoritate piese din perioada Pink Floyd, alături de câteva compoziţii din albumele lui solo, plus două piese noi.

Anul 2005 a adus un eveniment muzical istoric: Roger Waters a evoluat alături de David Gilmour, Richard Wright şi Nick Mason, într-un show de circa 23 de minute desfăşurat în Hide Park din Londra, în cadrul Live 8 – un şir de concerte de binefacere desfăşurate simultan la 2 iulie 2005 în oraşe din grupul celor opt ţări puternic dezvoltate (G8) plus Africa de Sud. Fondurile adunate au fost donate organizaţiilor angrenate în lupta pentru combaterea sărăciei. A fost ultima apariţie a formaţiei Pink Floyd, Richard Wright a decedat în 2009, după ce în 2006 plecase spre o lume mai bună şi Syd Barrett, fostul membru fondator al trupei.

După propriile-i spuse, Waters e un mare fan al muzicii clasice, cu precădere a muzicii corale a lui Beethoven, Berlioz și Borodin. Acesta a fost cu siguranţă un argument suficient de solid pentru a-l determina să încerce să compună şi muzică clasică. Prima realizare a fost opera Ça Ira, în trei acte, cu un libret despre revoluţia franceză scris de Étienne Roda-Gil şi soţia sa Nadine. Ça Ira a fost lansată în septembrie 2005 sub forma unui dublu CD, cu baritonul Bryn Terfel, soprana Ying Huang și tenorul Paul Groves. Al doilea album cu muzică clasică al lui Waters este o adaptare a lucrării pentru teatru şi orchestră simfonică The Soldier's Tale (Povestea soldatului) scrisă de Igor Stravinky în 1918, pe un libret al scriitorului elveţian C.F. Ramuz. Albumul intitulat Igor Stravinsky's The Soldier's Tale a fost lansat în decembrie 2018.

În 2006 Waters a început un nou turneu de doi ani în jurul lumii, The Dark Side of the Moon Live.

Apoi, în 2010 a demarat un alt turneu mondial The Wall Live în cadrul căruia la concertul din 12 mai 2011, desfăşurat la O2 Arena din Londra, Gilmour și Mason au apărut din nou alături de Waters interpretând piesele Outside the Wall (voce Waters) şi Comfortably Numb (voce Gilmour). The Wall Live a ajuns şi la Bucureşti, unde la 28 august 2013, în Piaţa Constituţiei, show-ul lui Roger Waters a fost urmărit de peste 50.000 de români. Din trupa de acompaniament pentru acest turneu a făcut parte şi fiul său Harry Waters (Orgă Hammond, tastaturi şi acordeon). Harry a debutat în muzică tocmai la vârsta de doi ani, când în deschiderea piesei Goodbye Blue Sky de pe The Wall, vocea sa de copil spune "Look, mummy, there's an aeroplane up in the sky" („Uite, mami, e un avion sus pe cer")

logoÎn iunie 2017, Waters a lansat albumul său solo Is This the Life We Really Want?, după aproape 25 de ani de la precedentul. Producător este Nigel Godrich, cunoscut pentru colaborarea sa cu grupul britanic de rock alternativ Radiohead.

When We Were Young, piesa de deschidere, e, în fapt, un intro de 1’39’’. Un riff simplu de chitară bas şi tic-tac-ul unui ceasornic însoţesc un soi de bolboroseală, ce ne aduce aminte de introducerea piesei Speak to Me de pe albumul The Dark Side of The Moon. Sunt gânduri rostite încâlcit şi repetitiv, ceea ce trădează destulă frustrare și durere.

„I’m still ugly, you’re still fat
I’ve still got spots, I’m still afraid
(You could- I could- it's invisible...)
Our parents made us what we are
Or was it God?”

„Sunt încă urât, ești încă gras
Încă mai am coşuri, încă îmi e frică
(Ai putea - aș putea - e invizibil ...)
Părinții noștri ne-au făcut ceea ce suntem
Sau a fost Dumnezeu?”

Déjà Vu este următoarea compoziţie, într-o continuare naturală a pasajelor muzicale mohorâte ale primului act. Vocea lui Waters, cu un feeling plăcut, flexibilă, devine pe alocuri foarte puternică, stranie chiar, însă tocmai potrivită pentru a exprima, în bine cunoscutul său stil, vulnerabilitatea, tristeţea şi revolta. Despre această piesă Roger mărturisea într-un interviu pentru publicaţia „people.com” că a scris-o în timpul turneului The Wall (2010-2013), când îi mai venea câte o idee în timpul liber petrecut prin camerele hotelurilor. Muzicianul crede cu convingere că dacă critici, chiar te revolţi împotriva modului în care umanitatea este organizată – ceea ce provoacă sărăcie şi suferinţă multor oameni –, ţi-ar putea fi iertat chiar şi un mod de gândire blasfemitor. Ce ai face dacă ai avea puteri depline? Dacă ai fi fost Dumnezeu, ai fi putut face lucrurile într-un mod diferit?

“If I had been God
I would have rearranged the veins
In the face to make them more resistant
To alcohol and less prone to aging
If I had been God
(...)
I believe I could have done a better job”

„Dacă aș fi fost Dumnezeu
Aș fi rearanjat venele
La suprafaţa chipului pentru a le face mai rezistente
La alcool și mai puțin predispuse la îmbătrânire
Dacă aș fi fost Dumnezeu
(...)
Cred că aș fi putut face o treabă mai bună”

Apoi, în partea a doua a piesei compozitorul – inspirat, după propriile-i spuse, de filmul Matrix –, se transpune într-o maşină cu conştiinţă, într-o dronă, şi îi e teamă ca în timpul unei patrulări nocturne să nu zărească vreo femeie singură într-o casă, pentru a nu-i face vreun rău, pentru a nu o agresa.

“And if I were a drone
Patrolling foreign skies
With my electronic eyes for guidance
And the element of surprise
I would be afraid to find someone home
Maybe a woman at a stove

„Și dacă aș fi aş fi o dronă
Patrulând ceruri străine
Cu ochii mei electronici pentru ghidare
Și elementul surpriză
Mi-ar fi frică să găsesc pe cineva acasă
Poate o femeie la gura sobei”

În viziunea lui Roger Waters, în jurul nostru totul e o ruină care evoluează: discrepanţe enorme între oamenii extrem de bogaţi şi milioanele de oameni ce se zbat la limita subzistenţei, a foametei; natura e distrusă într-o proporţie nepermisă de exploatările iraţionale; ne sprijinim pe stânga, dar votăm cu dreapta. Toate acestea ne conduc spre o senzaţie de déjà vu.

“The temple's in ruins
The bankers get fat
The buffalo's gone
And the mountain top's flat
The trout in the streams are all hermaphrodites
You lean to the left but you vote to the right
And it feels like déjà vu”.

„Templul este în ruine
Bancherii sunt tot mai graşi
Bizonul a dispărut
Și vârful muntelui e plat
Păstrăvii din pâraie sunt toți hermafrodiţi
Te sprijini pe stânga, dar votezi cu dreapta
Și asta se simte ca un déjà vu”.

The Last Refugee este al treilea moment muzical al Long Play-ului, editat şi pe single, care beneficiază şi de un videoclip sugestiv. În primele cadre ale acestuia ni se înfăţişează un aparat de radio Selena sovietic, popular în anii ’80, de la care se răsfrâng fragmente de ştiri difuzate de un post britanic, având în fundal instrumentele electronice cu claviaturi, la început cu tuşe line, ce devin treptat tot mai pronunţate, care împreună cu bateria şi al ei ritm de lovituri apăsate, într-o cadenţă deasă, induc o dispoziţie melancolică. Clipul prezintă o sală uriaşă a unei clădiri părăsite, un interior sărăcăcios, probabil o fostă hală industrială. Aici vieţuieşte o femeie. Îmbrăcată cu o scurtă groasă de iarnă, dansează... Culcuşul ei e făcut pe jos, probabil găteşte la o lampă de campanie aprinsă într-un colţ. E clar că e vorba de un aspect al unei vieţi triste și înfricoșătoare de refugiat.

Apoi videoclipul aduce şi câteva imagini ale dansului petrecut în trecut, în casa ei din ţara sa natală. O contradicție între trecutul care a fost cândva frumos și viitorul necunoscut, din nefericire întunecat.

Versurile sunt inspirate de drama lui Alan Kurdi, un copil sirian de doar tei ani, de etnie kurdă, care s-a înecat în Marea Mediterană în timp ce el şi familia lui încercau să ajungă în Europa. Cadavrul copilului adus de mare la ţărm a fost fotografiat de un jurnalist turc, iar imaginea acestuia a făcut înconjurul lumii.

“And search the horizon
And you'll find my child
Down by the shore
Digging around for a chain or a bone
Searching the sand for a relic washed up by the sea
The last refugee”

„Și cercetează orizontul
Și îmi vei găsi copilul
Jos pe ţărm
Săpând în jur după un lanț sau un os
Căutând pe nisip o relicvă spălată de mare
Ultimul refugiat ”

Spre finalul clipului, eroina renunţă la dans şi se îndreaptă spre ţărmul mării, având senzaţia că îşi zăreşte copilul căzut în nisip. Ajunsă în acel loc a găsit însă o păpuşă adusă de mare de undeva din larg.

logoRoger Waters, Live la Zagreb , Croţia, 2018
Sursa foto: www.facebook.com/ rogerwaters/photos

Piesa eponimă albumului începe cu un decupaj dintr-o emisiune TV cu vocea lui Donald Trump adresându-se CNN-ului, imediat după victoria lui în alegerile din 2016. Trump subliniază că, în ciuda poveştilor rele difuzate despre el şi a haosului creat, a câştigat şi totul a devenit „haosul zero”. În timpul discursului se aude un clinchet, semn că televizorul a fost oprit. După care, sunetele spaţiale ale sintetizatorului, asemeni partiturilor lui Vangelis, sunt însoţite neîntrerupt de ritmul viguros al tobelor, iar riff-urile chitarelor întăresc întregul climat înspăimântător... Waters cântă despre fricile care îl pot domina pe omul modern. Frica de străinii violatori mexicani împotriva cărora Trump a construit, culmea ironiei, tocmai un zid... Asta să fie viaţa pe care ne-o dorim cu adevărat? Da, cu siguranţă, pentru că asta e democraţia, contează ceea ce s-a votat...

„Fear, fear drives the mills of modern man
Fear keeps us all in line
Fear of all those foreigners
Fear of all their crimes
Is this the life we really want? (Want, want, want, want)
It surely must be so
For this is a democracy and what we all say goes”

„Frica, frica învârte morile omului modern
Frica ne aliniază pe toți
Frica de toți acei străini
Frica de toate crimele lor
Aceasta este viața pe care o dorim cu adevărat? (dorim, dorim, dorim, dorim)
Cu siguranță trebuie să fie așa
Căci aceasta este o democrație și ceea ce spunem cu toții contează”

The Most Beautiful Girl e cântecul care aduce cea mai multă melodicitate, gingăşie şi armonie. Sunetul clasic al instrumentaţiei – dat în primul rând de tuşele line ale pianului, dar şi de aranjamentul înălţător al orchestrei de coarde –, e balansat ritmic de baterie în efecte şi pulsaţii. Vocea rockerului senior Roger Waters, pură, beneficiind de un timbru deosebit de plăcut, e neschimbată în ciuda celor aproape 74 de ani câţi avea la înregistrările din 2017. Versurile par o fi o metaforă la adresa libertăţii care, în viziunea lui Waters, e cea mai frumoasă fată... Iar „ei”, politicienii şi militarii, acţionează, chipurile, în favoarea noastră, a tuturor oamenilor de rând. Dar prin aroganţa lor, prin deciziile lor nesăbuite, bombardând obiective militare şi civile la un loc, rănesc şi distrug chiar Libertatea, pe care spun că o iubesc cel mai mult.

“But the bomb hit the spot where the numbers all stop
And the last thing they heard was her calling...

Home
I'm coming home
I'm the life that you gave
I'm the children you saved
I'm the promise you made
I'm the woman you crave”

„Dar bomba a lovit locul unde toate numerele se opresc
Și ultimul lucru pe care l-au auzit a fost chemarea ei ...

Acasă
Eu vin acasă
Eu sunt viața pe care ai dat-o
Eu sunt copiii pe care i-ai salvat
Eu sunt promisiunea pe care ai făcut-o
Eu sunt femeia după care tânjești”

Ororile războiului reprezintă o temă pe care o întâlnim în multe albume Pink Floyd sau proiecte solo Roger Waters de la The Wall încoace. Smell The Roses este compoziţia de pe Is This the Life We Really Want? care ne aduce aminte că în dimineţile noastre liniştite în care noi savurăm cu plăcere parfumul unor flori proaspete în timp ce ne spunem rugăciunile, pe alte meridiane alţi oameni trăiesc groaza unor teribile războaie în care predomină mirosul îngrozitor al cadavrelor şi al prafului de puşcă, iar luptele se dau, desigur, pentru câştiguri materiale şi financiare.

“Wake up
Wake up and smell the phosphorus
This is the room we keep the human hair
Don't ask, don't tell, it could mean a loss for us
Yeah, a little less cash in the stash
In the cupboard at the bottom of the stair
Money, honey”

„Trezește-te
Trezește-te și miroase fosforul
Aceasta e camera în care păstrăm părul oamenilor
Nu întreba, nu spune, ar putea însemna o pierdere pentru noi
Da, ceva mai puțin cash în ascunzătoarea
Din dulapul din partea de jos a scării
Bani, iubito”

Part of me died e track-ul care închide discul. Ca şi în atâtea alte compoziţii, Roger Waters trece în revistă mizeriile sociale care ne înconjoară şi ne pot duce în depresii puternice. Oricând poate apărea însă o persoană care să ne aducă dragostea, care cu a ei tandreţe ne poate îndepărta gândul de la ură, de la crime, de la lăcomie, de la arderea cărţilor, de la demolarea caselor, de la injecţiile letale, de la arestările fără proces, de la voturile trucate, de la minciunile din amvon, de la violuri, de la indiferenţă, de la lipsa de atitudine...

The part that is envious
Cold hearted and devious
Greedy, mischievous

Burning of books
Bulldozing of homes
Given to targeted killing
With drones
Lethal injections
Arrest without trial

Lies from the pulpit
Rape in the shower
Mute, indifferent
Feeling no shame

Silence, indifference:
The ultimate crime
But when I met you, that part of me died

„Partea care e invidioasă
Cu inima rece și nesinceră
Lacomă, răutăcioasă

Arzând cărțile
Demolând casele
Înnebuniţi după trasul mortal
Cu drone
Injecții letale
Arestări fără proces

Minciuni din amvon
Viol în duș
Mut, indiferent
Fără rușine

Tăcere, indiferență:
Crima supremă
Dar când te-am cunoscut, acea parte din mine a murit”

Aşadar, albumul Is This the Life We Really Want? dispune de linii melodice pliate perfect pe posibilităţile tehnice ale vocii lui Roger Waters – o voce care poate să fulgere, dar să fie şi plină de emoţie şi expresivitate –, dar şi de versuri care au rămas consecvente trăirilor artistului.

Şi un Post Scriptum referitor la viaţa privată a lui Roger Waters. A fost căsătorit de patru ori. Prima soţie a fost chiar iubita lui din adolescenţă, Judith Trim, un meşter olar de succes. Nu au avut copii, au divorţat în 1975. În 1976 s-a căsătorit cu Lady Carolyne Christie, nepoata celui de-al treilea marchiz de Zetland. Căsătoria sa cu Christie a produs un fiu, Harry, muzician, și o fiică, India, fotomodel. Christie și Roger au divorțat în 1992. În 1993, Waters s-a căsătorit cu Priscilla Phillips, au un fiu, Jack Fletcher. Căsătoria lor s-a încheiat în 2001. În 2004, s-a logodit cu actrița și regizorul Laurie Durning (născută în 1963), cei doi s-au căsătorit la 14 ianuarie 2012 și au divorțat în septembrie 2015.