POEZIE

Sterian Vicol
poet, Galaţi

Numele meu în acrostih
             Dedic poemul neamului meu vicolesc

Moto:
Să scrie numele, el fiind şi vârf, şi căpătâi,
fiecare literă poate fi chiar surdo-mută,
dar de ies din pata de cerneală, mai întâi,
aripă e totuşi, o fantă de sunet, neîncepută...

S poate-a fost demult un şarpe orb
pe care l-a scăpat din gheara sa un corb
T a fost, n-a fost, doar drum înfrânt,
cu un capăt de ziuă, adio, în pământ
E o jumătate de scară ruptă, de scară,
că nimeni n-a urcat şi nimeni n-o coboară
R nu-i decât ocolul unui semn de lac
în care trestiile foşnesc când norii tac
I Cârlig poate-a fost cândva, pentru peşte,
aruncat de pe-un mal, unde se nimereşte –
A nu-i ce se vede, e de demult mirare
adică strigăt al celui ce piere în mare
N e, ca sigur, un belciug ruginit de lanţ
ce ţine-aproape câinele de şanţ –
V vârful de săgeată intrând cu totul în picior
numai când ce-l ce-ntinde arcul e vânător!
I nu mai este cârlig de undiţă, cum am spus,
este chiar ţiparul în Dunăre intrus –
C ou spart la Paşte ori la Înălţare
mâncat de unii cu oţet şi multă sare –
O nu-i ce credeţi voi, e-al copilăriei cerc
pe care-n amintire, l-alerg să-l mai încerc...
L e unghiul drept sau poate-un plop subţire
din care, într-o zi, o Doamnă pleca-va c-un mire!

Ţărâna cea grea


Cea mai lungă beţie e cu ea
Care-i umbra ta, e o şoaptă,
Are ceva inedit, ţărâna cea grea,
Ea, la beţia cea lungă, e aptă –

N-are cum să fie pentru toţi la fel,
Cu cei cu sau fără icoană în sânge,
Ea-l caută pe cel sfânt sau rebel
Şi-l strânge la sânu-i, tot strânge.

Ea umbra ta-i cu stele pe margini,
mireasă a nopţii şi-a beţiei până-n zori,
La margine de sunet peste alte pagini
Te-nalţă şi coboară de atâtea ori –

Dar cea mai lungă beţie e cu ea,
Vinu-i sfânt şi-i rece ca o groapă
În care ştiu, nu ştiu, cămaşa-i grea
când scrisul Poetului, cu cerul se-adapă!

Discurs despre măr
Se dedică lui Nicolae Manolescu, ajuns la vârsta marilor înţelepţi


Poetul si viermele muşcăm dintr-un măr,
Furat chiar de mine din cimitir, oh, mărul
Bătând cu roșu-i în geamul bisericii, făr’
Să ştie părintele satului, adevărul!

Eu pe el, el pe mine, trădam, cine ştie,
De ne cunoaştem doar din nişte cărţi,
Eu pe el, sigur, şi-l mai duc şi-n poezie
Cum el sapă labirintu-n alte părţi...

Şi-atunci când poetul muşcă, muşcă şi
Sfera mărului, e-ntr-o mai mare tăcere,
El, viermele, –i viu ca mărul, că-şi
poartă inelele cu sunet întru-înviere...

Nici El, nici Eu, nici mărul măcar,
Lângă salcâmul japonez, numit sophora,
Nu ne ţin gardul casei cum în calendar
Sfinţii ţin ziua şi numele, şi ora!

Şi viermele, şi Poetul muşcă, flămânzi
Din carnea albă, morţi de foame şi
Mărul cade-n altar, printre îngerii blânzi,
Scriind cu aer de viaţă şi moarte, și vameşi!
Cărări anonime

Cărări anonime, printre morminte anonime,
cine-a zis că şi crucile s-or întoarce
într-o zi, în păduri, e cel din curcubeu
luminând stejarul şi fereastra casei –

Din pământul reavăn, din dreptul bisericii,
creanga uscată, bună de foc mai târziu,
poate să scrie/ rescrie cărarea pe care,
iarna, se strecoară lupi către sat –

Cărări anonime, printre anume morminte,
Doar foşnetul pădurii vă ţin minte!

Cățelul pământului


Cu gura roșie, cățelul pământului latră
că e ziuă sau noapte-n bătătura casei;
unde-o fi fântâna cu piatră peste piatră,
în care creștea zborul tăcut al coasei?

El latră lângă pușca veche din agud
ascunsă de tata, Dumitru, om de la plug,
nu știa că eu voi pleca într-o zi la Ubud
cu cântul scorburii din care n-am să fug!

Degeaba el latră și ziua, și noaptea, nimenea
nu-l vede în labirintul său zig-zagat,
cum nimeni n-aude rătăcind viața mea
rămasă-n scrisul crud, uneori blestemat!