POEZIE

Veronica Balaj
poetă, Timişoara

Roşu edenic
           

Citind şi recitind,
cuvintele în mine s-au răsucit
pe faţă şi pe dos
înroşindu-se de osteneală,
şi purtam pe umeri
crengile unui copac
de un roşu edenic
şi citind m-am mutat în cuvinte
şi ele s-au prefăcut în zburătoare
cu pene roşii
îngenunchind în aşteptare,
m-am rugat, hai,
vino şi tu să înotăm
 în miezul cuvintelor
e un izvor
uneori fierbinte
de roşul izbăvitor, nu-ţi fie teamă
arsura lui o purtăm
la subsioară
aşa cum ne-a fost dat,
o să vezi,
mereu vom căuta o mare
să stingem iluzia
că nu ai plecat
rătăcind într-un cânt
care trudeşte
în cercuri rebele
de-un roşu hoţesc,
minţindu-mă că mă mai iubeşti
şi dincolo de rănile cereşti.
Și se făcea că eram piatră
şi te fereai să calci
să nu mă transform într-un munte de piatră
şi se făcea că eram
oglinda unei ape
rebele mereu păcătuind
să-şi renege malurile
în căutare de verde cutezător
şi tu veneai dinspre stele
râzând,
vai, ce terestră eşti,
o minune de femeie,
porţi pe tălpi peceţile fostelor iubiri
mă ademeneşti,
umbră vindecătoare...



De-viaţa


Osteneala, fierbinţeala, pofta
de-a fi nesăbuită
stârneşte lătratul zilei
căţelul pământului
muşcă şi muşcă
din gânduri,
{mulaje de ceară topită}
nu-mi pasă
o sumedenie
de subînţelesuri izbăvitoare
mă apără.
Nimic rău
nu ştirbeşte minutul
cât jocul
de-a viaţa mă prinde
vânez simţăminte,
văpăi rătăcite
în ochiuri de fântână
stearpă,
leşin,
mă declar senzuală
asta place la nebunie
până şi parşivilor şerpi
care se dezpieliţează lascivi,
prin mirosul
de mere pârguite
căzute din Eden
peste răsuflarea mea.



De dragul aşteptării


Femeie, femeie,
stai
şi-nfloreşti spre ofilire
pe ostrovul
cu maluri mişcătoare
n-ai vrea
să ţeşi din firele părului tău
o aşteptare-chemare?
îi cântă marea
în parabole false…
femeie, şoptesc apele
într-un legământ bizar
vagabond peste ape
aşteptarea ta va fi operă de artă
femeia prinsă-n mirajul
de-o zi şi de-o viaţă,
împleteşte din părul tăiat
chipul dragului Ulise
noaptea, în cârdăşie cu marea,
înfiripă dorinţa, bântuie ferestrele
dă târcoale casei,
alungând sperietoarea din grădină,
fântâna dă în clocot
barca singură o porneşte
în larg
zgomot de ape corcite
din mare şi cer venite,
s-abat
Ulisee, vină-le de hac!
strigă femeia
peste aşteptare
şi noapte
nu mai am părul până la brâu,
dar ştiu să răsădesc
melci şi scoici,
pe pragul înflorit.



Mesa la Vatican
       In memoriam, Doni


în Bazilica San Pietro,
sfinţii
purtând mănuşi pământeşti,
ne mângâie
trecând prin memoria noastră
încet, devenim creduli
şi gata de zbor
peste dorinţe, iederă-n flăcări,
sau întâmplări gângănii şirete,
uitând
la prima răscruce cu cerul 
Iubirile care ne-au înfăşurat
cu adâncuri, levitaţii, căderi
şi îmbrăţişări dezacordate.
Îngerii ne dau ambrozie şi vin
PAX VOBIS!
Linişte mov.
Câteva picături din apa sfinţită
luată la intrare
şi lacrima mea
pentru plecarea ta
fără de vindecare.



Rondo iluzoriu


Din nebăgare de seamă,
la o răspântie a mării, voi fi călcat,
retezat,
vreun val din barba lui Neptun…
numai răzbunarea lui
m-a aruncat pe mal,
în chip de Parsifal
alerg, alerg,
între flux şi reflux
precum vrea marea
bătrână,
{dementă niţel},
umflată în burtă
de spumă, icneşte,
m-apucă de hăţuri
şi-mi pune în cârcă
toate castelele de nisip
construite
în jocul de-a imposibilul
şi păzite de un temnicer
jilav şi iluzoriu
cu licăr de furtună
strecurat în priviri
pe care-l simt deşirat
mai întâi, în palma mea stângă
nu mai e loc de altă căutare
împovăraţi de resemnare
colindăm oraşul hai-hui
ne chiorâm la vitrine,
la statui,
eu, Parsifal
şi-un temnicer
ce bine, în cale
nu-i nici un val,
putem ajunge până
la cea de-a şaptea poartă
a cunoaşterii de sine.



Spectacol pentru întărâtarea vremilor


Măştii perfecte
aşezate şi peste simţăminte şi dinţi
poate înşelători, poate cuminţi
ne dăm cu hinta
spre răsărit ori apus
busola ne arată mereu
semnul plus
eu şi eu
şi încă eu
şi alţii
râdem, cântăm…
încăierarea scamatorului poznaş
cu învăţătorul meu,
nu-i deloc ameninţătoare
tuşa Natalia poartă şorţ pestriţ
şi seamănă într-o doară
gazon tivit apoi
milimetric
de o maşină asemănătoare
cu una de cusut
marca Singer
rafinat, unchiul Lazăr
încrezător în minuni
se sprijină în baston de lut
emite păreri
de spectator vlăguit
şi-şi potriveşte ceasornicul
de buzunar,
exact la clipa când
lumea de-aiurea, vădit falsă
linguşitoare, trecătoare,
se opreşte locului aplaudând
perfidă, flecară, uluită,
gata să se-nfrupte
din spectacolul pus la cale
doar pentru întărâtarea
vremilor.