POEZIE

Mihaela Oancea
poetă, Bucureşti

dincolo de ușă


odată ce vei intra pe ușă
se va încolăci ca anaconda în jurul tău
strigând că începutul și sfârșitul
trebuie deslușit
cum sensul ascensiunii lui Moise
pe muntele Sinai

te va agăța în cui
te va întoarce pe toate părțile
se va zăvorî
în hematiile roșu-vermilon

vei păși în rochie albă de in
vei face pasul
jumătate luminat/jumătate întunecat –

dincolo de ușă fiecare își întâlnește
propriul cer



nu plâng niciodată


morții nu plâng –  sunt fără doar și poate fericiți
ei știu că schimbarea e singura constantă
și învață graiul pietrelor așa cum
noi învătăm să ne adaptăm stâncilor, nu invers

își trăiesc eternitatea cu ochii cum ferestrele
deschise spre ceea ce scapă simțurilor, minții
cât despre muțenia lor: e doar o comunicare
de joasă frecvență
pe care noi nu o putem recepta – o comunicare
complexă cum vocabularul cetaceelor

se mai spune, păsămite, că mortul orice ar face
nu-și poate extirpa singurătatea
însă niciodată nu sunt singuri – doar înainte au fost..

cu cămășile înflorite și brâiele verzi
joacă, iată, prin aerul răcoros de martie –
și nu plâng, nu plâng niciodată,
fiindcă știu ce povară ar fi lacrimile lor



boabele de grâu


văd într-adevăr cel mai bine
cu inima
ce nu e de fapt decât o așchie de cer

adesea se visează fluturi ce-și amintesc
cum era să fie oameni și să umble
liberi de orice încorsetare

așa merg la culcare în liniște
precum micul prinț –
fiindcă mielul a adormit cuminte
în lădiță



blestem


cerbul atârna greu. rând pe rând vânătorul
a renunțat la tolba cu săgeți/la cuțit/
la veșminte/apoi la brațul stâng și la cel drept/
la picioare/la pântec și la omoplați

doar capul i s-a rostogolit până în sat
și a blestemat zile în șir – când a învățat
limba furnicilor deja nu mai rămăsese
nimic din el
nici măcar un fir de praf



călătoria


copila se rătăcise. la căderea nopții
a întâlnit o bătrână lângă care a mers mult
mult timp și care spunea că o cunoaște.
a ferit-o de jivinele pădurii
și i-a alungat spaimele – în cele din urmă
au găsit calea către sat

toți au înconjurat-o pe bătrână și au rugat-o
să istorisească ce a văzut și a întâlnit.
nimeni nu părea să observe copila ce
recunoștea satul însă nu și oamenii lui.
a strigat – lumea umbla zgomotoasă
și orice cuvânt părea a se zdrobi de pământ/
s-a agățat de piciorul cuiva dar
parcă ar fi îmbrățișat aerul..

o auzi pe bătrână: spunea că a mers
tot drumul singură – copila zâmbi
socotind că visul se va lămuri în zori

obosită
s-a rezemat de trunchiul unui stejar –
ultimul gând i s-a topit în somn