PROZĂ

Elina Adam
poetă, prozatoare, Cluj

Anastasia

O noapte de vară începea să curgă peste oraşul tânăr, care fremăta din cine ştie ce motive, şi acest tumult îl mira pe Luca, se simţea iar tânăr, foarte tânăr, şi îi privea când pe unii, când pe alţii, zâmbind cu toată faţa. Avea impresia că se întoarse în timp. Înainta şi el alături de mulţime, dus de valul de tinereţe, când privirea îi fu atrasă de un cuplu. Erau doi tineri care mergeau în direcţia opusă şu­voiului, păreau foarte preocupaţi, aproape că nu‑şi vorbeau. Erau frumoşi amândoi, dar nu păreau să fie foarte apropiaţi, aveau o altfel de apropiere. Fata îi atrăsese atenţia de când o văzuse: purta o rochie lungă, vaporoasă, pă­rul era prins într‑un coc lejer, iar lobii ure­chilor erau împodobiţi cu nişte cercei în formă de lacrimă, de culoarea mării. Privirea îi era întunecată ori poate aşa i se părea lui din cauza nopţii. Avea un fel foarte special de a umbla, mai de­grabă plutea, rochia foarte lungă accentua această senzaţie şi faptul că nu i se vedeau picioarele. Mişcarea ritmică a braţelor ei era un fel de cântec, ca şi vocea, şoptită aproape.

– Mulţumesc că te‑ai oferit să mă ajuţi, spuse fata tânărului care o însoţea.

Acesta o privea cu drag, ştia că mai mult nu se poate, şi o asigură de toată solicitudinea lui, doar erau prieteni, nu? Da, erau prieteni.

În faţa unei uşi cei doi se despărţiră. Luca stătea mai departe, atras fiind de această fiinţă superbă, nu ştia ce va face, ar fi vrut să intre şi el dacă va deschide cineva uşa. Îi mulţumi în gând tânărului care o însoţise pe fată şi se întoarse spre aceasta: stătea nemişcată în faţa uşii, inima parcă îi bătea în gât, se mai uită o dată la rochia ei, îşi aranjă o şuviţă, îşi şterse fruntea cu braţul şi respiră adânc. În secunda următoare, degetul ei apăsa hotărât pe sonerie.

Luca îşi muşcă buza de jos, nu putea să se mişte, nici să respire măcar, de teamă să nu fie văzut şi să o sperie pe tânără. Nu avu timp să se gândească prea mult, când uşa se deschise şi tânăra, zâmbind, păşi înăuntru. Luca se strecură şi el, deloc convins că prezenţa lui nu avea să fie simţită. Rămăsese stupefiat când observă că persoana care îi deschise tinerei uşa era un băiat, să fi tot avut 18‑20 de ani. Avea părul ondulat, sprâncene arcuite, frumos desenate deasupra unor ochi adânci de o culoare ce aducea mai degrabă spre verde decât spre căprui. Genele lungi înnobilau chipul tânărului surprins să o vadă pe fată în pragul uşii. O invită înăuntru şi aceasta se aşeză, oarecum stingheră, pe pat.

Luca se uita mirat la camera aceea, îi părea cunoscută, dar nu putea să o definească în timp şi spaţiu, ca şi cum cineva s‑ar fi jucat cu amintirile lui. În momentul acela nu mai era sigur de nimic.

Tânărul se apropie de fată şi îi mângâie părul care i se desfăcu în valuri, pe umerii goi.

– Eşti frumoasă, îi şopti, şi îi sărută delicat obrazul. Ai venit…

– Cum era să nu vin? răspunse ea, prinzându‑l de mână. Vino şi tu cu mine, e momentul nostru!

– Nu ştiu, nu pot, nu cred că am să pot.

– Sunt aici pentru tine, susură vocea ei.

Fără să spună nimic niciunul, se aşezară pe pat, unul lângă altul, foarte apropiaţi, ţinându‑se de mână şi privind la tavanul alb prin care se vedeau stelele şi cerul laolaltă cu gândurile lor: aurore boreale căutându‑se unele pe altele în tenebrele nopţii. Luca putea vedea cum cele două trupuri vibrau de o lumină stră­lucitoare albastru‑verzuie care se împletea cu respiraţia ce le ieşea ca un abur din gură pentru a se înălţa, în ritmul inimilor lor, spre cerul tăcut. Nu vorbea niciunul, doar se priveau cu iubire. Fata se uita la iubitul ei cu nesfârşită dragoste, dar şi cu o tristeţe de om înţelept. Știa prea bine că se apropia sfârşitul. Alungă acest gând şi se cuibări la pieptul lui, ascultând neliniştea egală din cuvintele lui, se temea, ar fi vrut să‑l liniştească, să‑i spună cuvinte tandre, dar buzele îi erau mute, tot ce putea să facă era să îl asculte.

Auzea inima lui cum bate a depărtare, îşi aşeză o şuviţă întu­necată pe pieptul lui ca şi cum ar fi vrut să i‑o acopere pe veci, să nu mai plece niciodată de acolo. Știa însă că asta nu este dragoste, ea îl iubea şi dacă el dorea să plece tot ce putea ea să facă era să‑i ofere această libertate. Înghiţi acest gând ca pe o doctorie amară şi zâmbi, stăpânindu‑şi o lacrimă.

– Eşti gata? Vino!

Luca era ameţit de tot ce trăise în minutele acelea, cât să fi trecut, pierduse noţiunea timpului. În ultima vreme, cuvinte ca timp, materie, limită, logică nu mai aveau niciun înţeles. Se strecură şi el în urma cuplului, care ieşi în noapte. Se uita la ei cu admiraţie.

În ciuda unei anumite slăbiciuni ori neputinţe, tânărul nu ezita să‑şi arate dragostea faţă de iubita lui: o ţinea de mână cu drag, la răstimpuri se lipea de trupul ei şi săltau amândoi fericiţi printre ceilalţi oameni în şuvoiul unei nopţi aproape albe care curgea, la fel de sclipitoare ca lumina din ochii lor. Fericirea lor părea că se transferă, ca un fluid, şi celor din jur. Fără să ştie prea bine de ce, Luca se pomeni că merge fericit pe stradă, săltând şi zâmbind la stele.

În faţa unei clădiri luminate şi zgomotoase cei doi se opriră. Muzica se auzea în surdină, erau la o oarecare distanţă, dar se auzea suficient de bine încât să‑şi poată lucra magia asupra lor. Cu un surâs ceremonios, tânărul se aplecă în faţa fetei care‑i oferi mâna, ca apoi să se apropie de el. Ochi în ochi, începură să danseze. Noaptea curgea, ritmul aluneca în trupurile lor, care desenau linii unduitoare pe asfaltul cald. Erau doar ei şi luna, toţi ceilalţi se aflau departe, clipa aceea se întrupa pe chipul lor într‑o lumină blândă, care rămase cu ei încă mult timp.

Când muzica tăcu, se opriră şi trupurile lor din mişcarea aceea lină, dar ordonată, inimă în inimă bătând. Luca amuţise. Simţea un fel de legătură cu fiecare, ca şi când ar fi fost şi el şi ea, cândva, demult, dar nu‑şi putea decanta foarte bine sentimentele. Ea alergă grăbită pe scări şi, înainte să deschidă uşa şi să pătrundă în vacarmul acela, îi mai aruncă o privire. Aceiaşi ochi blânzi îl priveau cu dragoste şi cu tristeţe. Îi trimise un sărut şi se făcu nevăzută în mulţime.

Aiurit de întorsătura situaţiei, Luca încercă să prindă sărutul, buimac, căutându‑l însă pe tânărul care câştigase inima fetei şi care, cu puţin timp înainte, se bucurase de toată fiinţa ei. Nu era nicăieri… Dintr‑odată, Luca îşi dădu seama: simţea cum i se scurge toată vlaga din picioare şi se lăsă în jos. Nu putea să meargă după ea. Ceva îl ţintuia locului, se uita la mulţimea aceea pestriţă de departe, forme şi culori se amestecau într‑o mare de sunete, nu era încă momentul să o întâlnească, era de fiecare dată atât de aproape şi, totuşi, nu reuşea. Ceva din fiinţa lui nu‑i dădea voie sau nu era pregătit pentru această întâlnire.

O tristeţe sfâşietoare începu să curgă prin el, ca şi cum al­bastrul şi verdele din trupurile lor se întorceau acasă într‑un mo­ment total nepotrivit, aşa cum sufletul se întoarce într‑un trup chinuit, era ca o forţare a inimii lui, ştia că încă nu se afla pe traiectoria pe care trebuie. Haide odată, spuse Luca istovit, fă ce ai de făcut, trimite‑mă unde voieşti! Cu capul şi genunchii plecaţi ca pentru rugăciune, Luca îşi scoase inima din piept şi o depuse pe pământ, ca în faţa unui loc de jertfă: ia‑o! Pe cerul nopţii stelele scânteiau sfioase, de undeva se porni a sufla un vânt lin ca trena tremurândă a unei rochii albe de nuntă prea grea sub podoaba iubirii.