RESTITUIRI

Andrei Mocuţa
poet, prozator, traducător, Arad

Agitprop şi literatură în comunism

„Atitudinea proletcultistă are, pe lângă explicaţia ideologică şi politică, şi o explicaţie psihologic emoţională care e generată şi alimentată de complexul de inferioritate al ignorantului, al celui care vine din afara culturii, ca şi de teama lui superstiţioasă în faţa culturii atunci când deţine puterea. De aici suprimarea oricărei autonomii în domeniul culturii, instituirea unui control riguros al tuturor manifestărilor culturale şi artistice şi mai ales ansamblul de măsuri organizatorice şi administrative menite să‑i asigure controlul, să stimuleze manifestări de cultură care să‑i servească scopurile politice.

Adversarii permanenţi ai acestor mandatari ai proletcultismului au fost bunul simţ, cultura, moralitatea profesională şi mai cu seamă tendinţa firească a naturii umane de a se manifesta liber.”

(M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului)

La mai bine de treizeci de ani de la căderea regimului comunist, suntem în măsură să constatăm că ultimele trei decenii au reprezentat, paradoxal, o perioadă fecundă a istoriei literaturii româneşti, „poate cea mai bogată în iniţiative stilistice şi, în orice caz, realmente interesantă pentru oricine doreşte să analizeze raporturile complexe ale eului creator cu lumea şi cu ideologia care îi perverteşte imaginea”. În acest context, reeditarea volumului Literatura română sub comunism[1] de Eugen Negrici devine mai necesară decât oricând.

Declinul literaturii postbelice a început cu fatidica zi de 30 decembrie 1947, odată cu „abdicarea” Regelui Mihai I şi cu proclamarea Republicii Populare, când partidul comunist instituie controlul deplin în toate domeniile vieţii sociale. Constituirea partidului unic al clasei muncitoare şi concentrarea întregii puteri în mâinile acestui partid pun bazele şi pregătesc condiţiile „revoluţiei culturale”, paralel cu naţionalizarea, instituirea cotelor în agricultură, noua lege de reglementare a cultelor religioase, reforma învăţământului, reorganizarea Academiei. În noul climat de represiune, literatura îşi pierde orice identitate şi se degradează de la o zi la alta.

Într‑o carte demascatoare la adresa proletcultismului, publicată postum, criticul Marin Niţescu (1925‑1989) afirmă că în perioada nefastă a proletcultismului au existat scriitori, dar nu a existat o literatură reală în sensul consacrat. A existat doar un simulacru de literatură şi de viaţă literară, subordonate ideologiei şi politicului, pe care istoriile literare nu le pot şi nu au dreptul să le ignore: „A scrie despre literatura din perioada 1948‑1964 înseamnă în primul rând a face procesul unei perioade lipsite aproape în întregime de literatură.”[2]

Într‑o vreme tulbure şi fără orizont, romanul a preluat unele funcţii ale jurnalismului politic („incapabil de onestitate”), ale istoriografiei („obligate să se limiteze la adevărul partinic”), ale sociologiei („neagreate ca ştiinţă de către partidul demiurg”). Prin împrumutarea unor structuri epice, poezia a început de la un moment dat să‑şi asume funcţiile dezvăluitoare ale prozei realismului cotidian, iar prin revenirea la discursivitate şi la retorica alegoriei – funcţiile pamfletului politic.

Particularităţile fenomenului poetic, deşi pervertit exploatate, devin tot mai vizibile, începând cu privilegierea versificărilor de lozinci şi de teze partinice de către „agitpropul” (propagandă comunistă folosită în Rusia sovietică, răspândită publicului larg prin mass‑media sub formă de literatură, piese de teatru, broşuri, filme şi alte forme de artă cu un mesaj explicit politic) dejist chiar şi după moartea lui Stalin. Dacă prozei i s‑a îngăduit un soi de respiro între moartea lui Stalin şi revoluţia din Ungaria şi a putut impune atunci câteva nume de opere şi de autori, poezia a rămas sub un control draconic, continuând să funcţioneze propagandistic până la începutul deceniului şapte. În schimb, după 1964, gradul ei de libertate, din clipa în care i s‑a acceptat statutul de produs liric, a fost neobişnuit de mare şi superior celui al prozei aflate constant în vizorul autorităţilor.

Varietatea formulelor literare şi numărul mare de valori de netăgăduit pe care le‑a produs poezia românească după 1964 sunt şi consecinţa eliberării unor resorturi creatoare supuse prea mult timp presiunii insuportabile a unui regim eminamente stalinist. Poezia agitatorică a primilor cinci ani de regim „democrat‑popular” (1948‑1953), ca şi hibrizii poetico‑propagandistici care au continuat să apară până foarte târziu conţin mai multe elemente utile înţelegerii mentalităţii guvernanţilor comunişti, a concepţiei lor asupra statutului literaturii şi al literaţilor. Poezia e, în această perioadă, o oglindă mai fidelă decât proza şi o sursă excepţională de deducţii:

„S‑ar putea vorbi de un impuls de renegare a trecutului şi de o tendinţă spre un altceva intuit dar neprecizat, definit nu îndeajuns de coerent şi nu în termenii precişi ai unei doctrine. Scriitorul progresist (căci acesta era termenul care în epocă denumeşte această avântare spre nou) se disociază, prin declaraţii ruşinate, de obscuritatea voită, de calofilie, de ermetismul inutil, de nesinceritatea tristeţilor provinciale şi de fineţurile estetismului, de formele învechite ale unei spiritualităţi găunoase, de măruntele rafinamente. Şi, în aceeaşi măsură, anunţă democratizarea limbajului, reclamă reluarea legăturilor pierdute cu viaţa reală, ieşirea din izolare şi implicarea viguroasă a socialului în literatură.”

Iată un exemplu ilustrativ din 1944, când o poetă ca Magda Isanos se simţea vinovată de prea lunga ei rătăcire prin spaţiile stelare ale poeziei, departe de suferinţele omeneşti:

Am fost departe de oameni şi eu.
Într‑o insulă secetoasă
Lâncezeam. Uneori dumnezeu
Se făcea porumbel şi‑mi intra în casă.

Dar nu puteam pricepe nimic.
Sufletul meu era mic
Şi orb. Atunci au venit
Suferinţele‑omeneşti şi‑au vorbit
(…)
Mi‑era ruşine să mai scriu despre flori
Şi stele –
Şi iar auzeam în visele mele
Largi, sbuciumate,
Inima omenirii întregi cum bate:
„Vrem pâne, dreptate”. (…)
(Am fost departe de oameni)

„Omul nou” pe care Antoaneta Tănăsescu[3] îl percepe drept un Făt‑Frumos de laborator, laboratorul serviciilor secrete şi al secţiilor de presă ale partidului. În opoziţie, „omului vechi” nu îi mai rămân decât defectele: el este o nefericită sinteză între Zmeu şi Spân, fără ca forţa celui dintâi şi îndemânarea inteligentă a celui de‑al doilea să fie recuperate. Dar, „până la 30 decembrie 1947, nici măcar pentru acei autori ce deveniseră purtători de carnet de partid nu putea fi vorba de convertirea poeziei la faptă politică, de un program literar susţinut şi bine articulat şi de o misiune clară, asumată benevol sau îndeplinită sub ameninţare. Esenţială era, pentru cei mai mulţi, doar dorinţa de înnoire.”

Se întâmplă, aşadar, paradoxul ca pe toate meridianele şi în toate deceniile comunismului, „omul nou” să fie, în fond, inamicul numărul unu al omului:

„Schimbarea a venit, într‑adevăr, dar în zgomot de lanţuri şi cătuşe şi, în numai câţiva ani, „concretul” vieţii dorit de atâţia ca o ieşire din monotonia estetismului s‑a preschimbat, ajustat cum se cuvine, într‑un argument strictamente util propagandei, iar literatura însăşi a devenit parte din teoria politică a luptei de clasă, fiind decretată act socio‑politic în slujba dialecticii progresului cu misiunea de a dezavua trecutul necomunist, de a mobiliza energiile, de a susţine cu puterile cuvântului „revoluţia” şi cuceririle ei ameninţate de vrăjmaşi, de imperialişti şi de rămăşiţele burghezo‑moşierimii române.”

Sunt de luat în seamă operele celor „patru mari clasici”: Marx, Engels, Lenin, Stalin. Ele ar putea fi completate sau confruntate cu „intervenţiile în chestiuni conjuncturale, cu studiile, cuvântările, articolele, luările pe poziţie ale unor figuri politice importante cu o carieră mai lungă sau mai scurtă în conducerea comunistă sovietică”: Leon Troţki (Literatură şi revoluţie, 1923), A. Jdanov (Raportul la întâiul Congres al scriitorilor sovietici), G. Malenkov (Cuvântarea la Congresul IX al PCUS, 1952):

„Obligatorie cu adevărat este recitirea atentă a cuvântării liderilor români (şi în primul rând cele ale lui Gheorghiu‑Dej) la congresele şi plenarele anilor în discuţie, întrucât ele reprezintă, de fiecare dată, excelente sinteze ale materialelor sovietice de ultim moment. Cel ce le redacta la acea dată (Leonte Răutu) avea meritul de a alege miezul şi de a adapta rapid şi fără nuanţele realităţilor culturale româneşti tezele în perpetuă mişcare ale ideologilor moscoviţi, care recurgeau adesea, spre a spori legitimitatea noilor estetici şi pentru a‑i atenua inepţiile, la citate expresive din Gorki şi Maiakovski.

Ecouri, nuanţări şi exemplificări ale aceloraşi teze găsim şi în revistele literare ale vremii (Contemporanul, Viaţa Românească, Flacăra, Tânărul scriitor, Steaua, Almanahul literar, Urzica), sub semnăturile unor glosatori de mai mare sau mai mic calibru: Paul Georgescu, J. Popper, Geo Dumitrescu, Vicu Mîndra, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Oprea, S. Damian, Al. I. Ştefănescu, Horia Bratu, Nestor Ignat etc. Aceleaşi reviste considerau că este o datorie de onoare reproducerea unor articole de fond din publicaţiile sovietice ori de câte ori apăreau studii despre frumosul în viziunea comunistă, despre metoda realismului socialist, ori despre estetica marxistă.”

Trebuie să menţionăm că în literatura română nu a fost posibilă apariţia unui scriitor de talia lui Alexandr Soljeniţîn care, prin vastul său roman Arhipelagul Gulag, carte publicată în Occident, să producă un cutremur şi să ridice vălul de pe „secretele” bine păzite şi ascunse din spatele „Cortinei de fier”. După cum nu au existat nici opozanţi ai regimului comunist atât de proeminenţi ca Alexandr Zinoviev şi Vladimir Bukovski. Poate de aceea şi condamnarea publică a comunismului ca regim criminal s‑a efectuat atât de greoi în 2006 în parlament. A fost o condamnare de catifea – în timp ce îşi rostea discursul, preşedintele Traian Băsescu era huiduit de reprezentanţii PRM‑ului:

„La ce bun o condamnare a comunismului, formală şi lipsită de orice efecte juridice, dacă parlamentul ţării este plin de « lustrabili » care propagă demagogia, chiar şi discursuri anticomuniste, în absenţa unei legi a lustraţiei, şi asta la 17 ani după prăbuşirea comunismului?”[4]

În viaţa de fiecare zi din „raiul comunist”, individul a fost făcut să înţeleagă, printr‑o propagandă ideologică bine pusă la punct, că este neînsemnat şi neputincios şi ca atare „este învăţat să proiecteze toate puterile omeneşti în persoana şefului, sau în stat, sau în Patria‑mamă, cărora trebuie să li se supună şi pe care trebuie să‑i adore.”[5]

[1] Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III‑a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2019, 688 p.

[2] M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului (O carte cu domiciliu forţat, 1979-1995). Dialectica puterii (Eseu politologic), Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 19.

[3] Antoaneta Tănăsescu, „Un Făt-Frumos de laborator, un Făt-Frumos de tip nou: omul nou”, apud Lucian Boia (coordonator), Miturile comunismului românesc, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p. 16.

[4] Gheorghe Lazea, Teroare şi oroare în raiul comunist, Editura Mirador, Arad, 2006, p. 152.

[5] Thierry Voldon apud Gheorghe Lazea, op. cit., p. 13.