RESTITUIRI

Anton Ilica
eseist, Arad

Regăsirea fiului pierdut: Lucian Emandi[1]

Scriitorul Lucian Emandi este „un maestru al sonetului”, susţine poetul Vasile Dan, în Cuvânt înainte la volumul antologic Cântare fiului pierdut şi celelalte poeme, îngrijit de Eugenia Pete Ponta. Câteva elemente pretextuale sprijină înţelegerea semnificaţiei apariţiei „integralei poeziilor poetului pecican”. Cine este Lucian Emandi? Câtă actualitate (mai) are sonetul, ca poezie cu formă fixă, datând de pe vremea lui Petrarca şi strălucind la Shakespeare? Ce elemente susţin promovarea contemporană a poetului?

Pecica este o localitate de câmpie străbătută de apele Mureş, la mică distanţă de marginile ţării, cu o populaţie mixtă, civilizată, unde s‑au născut Roman Ciorogariu, episcop, Kuno von Klebersberg, ministru al Ungariei, Sabin Evuţianu, profesor şi scriitor, Zsigmond Ormos, scriitor şi ziarist, Valeriu Novacu, fizician, precum şi alţi câţiva care întreţin ideea de spaţiu cultural, generator de evidenţe intelectuale şi artistice. În şirul acestor nativi, Lucian Emandi pare „cel mai pecican” pentru că s‑a născut aici (15 febr. 1920), s‑a inspirat şi a exprimat spiritul locului. A debutat în revista arădeană „Hotarul” (1937) şi a colaborat la „Gândirea”. Studiile teologice şi umaniste le urmează la Arad şi Sibiu, ca apoi întreaga viaţă să‑i fie apăsată de închisoarea fără judecată, de acuzaţii de colaborare la o revistă legionară şi de apartenenţă la un partid istoric. A rămas în Arad, întreţinându‑şi tihna vieţii din profesii discrete şi într‑o existenţă în solitudine („n‑am cunoscut un autor mai singur, mai însingurat, finalmente din proprie voinţă, ca strategie de supravieţuire, ca o formă de autoapărare, decât Lucian Emandi; era cel mai singur printre singurii naufragiaţi culturali”, scrie poetul Vasile Dan); principalele sale manifestări publice sunt doar cele determinate de vibraţia interioară în lirism. A rămas „un brand pecican”, prin înfiinţarea cenaclului literar Lucian Emandi, care promovează poezia, girează principalele manifestări culturale şi menţine cultul pentru aura unui „poet arădean autentic fiind trăitor exclusiv în locurile natale: Lucian Emandi este imaginea emblematică şi dramatică a scriitorului arădean de epocă interbelică şi de început de teroare postbelică” (Vasile Dan).

Vasile Dan îl integrează pe Lucian Emandi între „naufragiaţii culturali”, arădeni, „aruncaţi în infernul ideologic comunist”, amintind aici 12 nume arădene, printre care Gheorghe Moţiu, Viorel Gheorghiţă, Isaia Tolan şi Petru Pecican. Această generaţie a fost marcată, după cum punctează prefaţatorul, de câteva elemente comune:

• scriitorii arădeni, debutaţi în interbelic, au, în mare parte, formaţie teologică;
• au resimţit „reculul cultural al Aradului”, transferându‑se autoritatea lirică în „alte centre culturale de forţă”;
• publicaţiile arădene interbelice „sunt efemeride”, dispărând prea repede, oricum înainte de a construi o atmosferă culturală temeinică;
• publicaţiile arădene erau marcate de puseuri naţionaliste, potrivit epocii;
• în „obsedantul deceniu” comunist şi mai apoi, mulţi scriitori sunt interzişi, părăsesc urbea, devin deţinuţi politici ori îşi ling rănile în tăcere.

Toate acestea se întâmplă într‑un context cultural în care apar „curente literare noi”, cum ar fi expresionismul, dadaismul, substanţialismul, modernismul, suprarealismul, avangardismul, susţinute de o generaţie de scriitori, a doua valorică şi genială după epoca marilor clasici. Din acest punct de vedere, aderăm la afirmaţia din Cuvântul înainte: „în comparaţie (cu poeţii interbelici – n.n.), poezia pe care o scriu poeţii arădeni pare, ca formulă, aparţinând unei alte lumi”. Este vorba de „o defazare de retorică”, dar, în ciuda acesteia unii dintre ei ating „adevărate frumuseţi ale genului liric”. Drept argument, autorul Cuvântului înainte selectează sonetul Joc pur, o „capodoperă” a poeziei în formulă canonică considerând că „o poezie valoroasă nu ţine exclusiv de noutatea stilului ei” şi „nici de formă”; se evidenţiază „sensibilitatea lirică”, iar antologia, ca integrală a poeziilor lui Lucian Emandi, „oferă posterităţii chipul unui poet întru totul remarcabil”. Vom completa gândurile frumoase de mai sus.

Ce cuprinde integrala Lucian Emandi, Cântare fiului pierdut şi celelalte poeme? Are, în total 223 texte, din care 44 aparţin volumelor de dinainte de 1944 (Cântare fiului pierdut, 1940) şi Pescarii de năluci, 1942), 34 poeme scrise după 1989 (Torsul monadelor, 1997), iar celelalte 145 sunt publicate în volumele Lumina inimii (1977), Îmblânzitorul de taine (1980) şi Drumul pe ape (1985). Deşi au trecut 57 de ani între publicarea primului şi a ultimului său volum antum, se constată o viziune unitară, un stil coerent şi o fidelitate naturală faţă de sine. Foarte rar, în câte vreun poem, există rezonanţe ale modernităţii discursului liric, încercarea poetizării după modelul expresiei populare (Creşteţi flori) ori spre noutate explicită (Impact, Trecere). Lucian Emandi rămâne stilistul formei canonice şi al convenţionalităţii tematice. Textele sale poartă armonia muzicalităţii şi a metaforei plasticizante surprinzător de moderne.

În lirică, tematica e doar pretext pentru relatarea în limbaj emoţional a unor stări sufleteşti, lăuntrice, răscolite cu dibăcie şi inocenţă. Fiecare sonet e un gând ales, ordonat din cuvinte aranjate într‑o salbă ingenios sonoră. Ele nu pot fi fragmentate în citate, iar semnificaţia lor se percepe unitar şi congruent. Sunt numeroase poeme care justifică emblema excelenţei. Vasile Dan a fost încântat de Joc pur şi Marele zid, iar rigoarea (limitativă) a Cuvântului înainte nu i‑a permis să menţioneze mai multe opţiuni. Unele sonete emană un buchet aromat de muzicalitate, cum e cel inspirat de Amurg pe ape sau Olimpianul. Altele sunt tighelate cu metafore ademenitoare, de exemplu Poezia:

„Răsare lumea din oglinzi fecunde,/ Cu scrum de aripi risipit pe valuri;/ Sirenele ademenind din unde,/ Adună necuprinsul dintre maluri.// În clopot sterp solomonind durere,/ Tăceri atârnă peste graiuri pod./ Cu măr căzut din raiuri efemere/ Veciile se mântuiesc în rod.// Sigil virgin pe fagure de cer/ Veghează infinituri prin finit,/ Cuvântul – rădăcină de mister ‑// Îmbie chei spre lacăte de mit./ Cu paşi striviţi prin colb de dimineţi/ Se surpă taine şi se frâng peceţi.//. ”

Figuraţiile de stil seduc prin asocieri concret – abstract, prin personificări naturiste şi prin împerecheri de sensuri paralogice: biserici de crin, haiduc brumat, liturghie de lumină, cioburi de silabe, am semănat lumină, tot cerul tremură‑ntr‑o floare, rourat de vis ş.a. Alteori, Emandi realizează rime spectaculoase, cu lucrativ har poetic: sicriu/ viu, iureş/ Mureş, Este/ peste, Burebista/ veacul ista/, cum/ fum, spui/ nu‑i, ni‑l/ fragil, Argeş/ sparge‑şi, potrivind diferite părţi de vorbire într‑o armonie imprevizibilă. Se intersectează în anumite amabilităţi lirice cu Doinaş, Blaga, Beniuc, Jebeleanu, utilizând titluri apropiate sau identice: Anul 2000, Izvorul, Trecere, Cântecul vârstelor, Zvon de primăvară, Noul Prometeu, Excelsior, Vânătoare cu şoim şi alte câteva.

Ar mai fi necesar de o comparaţie stilistică (şi tematică) între cele trei perioade social politice în care Sonetistul a scris, fiind sesizabile modificări de atitudine şi adaptări estetice. Sonetul Cleştar are frumuseţi demne de a le aşeza în florilegiul ales al poeziei lirice naţionale:

„Un meşter blând şi‑a împletit suspinul
Cu focul, cu ţărâna şi cu harul
Și‑a iscodit din limpezimi paharul,
Să‑l umple bucuriile şi chinul.

De torni în el de aur vechi nectarul,
Ori înfocat ca sângele, rubinul,
Superbe flăcări izvorăşte vinul
Și mii de raze‑mpodobesc cleştarul.

Ca şi cleştarul pur e poezia:
Cuvântul sterp e încântare sumbră
Si se zugrumă‑n baierele ceţii…

Dar dacă‑l vrei să fulgere prin umbră,
Adaugă vorbei vinurile vieţii
Și va ţâşni în flăcări veşnicia!”

Admirăm faptele Cenaclului literar din Pecica care, prin Eugenia Ponta Pete, prin grafica copertei semnată de Blazena Karkus (elaborând o copertă luminoasă, optimistă şi semnificativă), prin efortul corecturii Tatianei Moş, al evocărilor Eugeniei Ponta Pete, Florica Marcela Florea şi Danei Bucur, precum şi prin omagiul Cameliei Chifor, adus acestui „simbol al moralităţii autohtone” („în conştiinţa pecicanilor a rămas ca un model şi un exemplu”) au reuşit realizarea acestei cărţi‑omagiu. Prin această Cântarea fiului pierdut, generaţiei contemporane, nu doar din Pecica, i se dăruieşte, cu graţie, integrala unei opere lirice autentice.

[1] Lucian Emandi, Cântare fiului pierdut şi celelalte poeme, Editura Mirador, 2020