LECTURI PARALELE

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist, Oradea

Insomniile morţii

În 1854, la Weimar, se interpreta în premieră absolută poemul simfonic Preludiile de Franz Liszt, sub bagheta compozitorului. Lucrarea era inspirată dintr‑o poezie de Lamartine din ciclul Méditations Poetiques şi s‑a constituit într‑o adevărată revoluţie în tehnica de compoziţie europeană, aducând în discursul muzical suflul libertăţii totale a expresiei. Suflu ce îmbină lirismul, dramatismul, programatismul, naraţiunea epică, chiar creionarea prin modalităţi sonore a unor personaje sau personalităţi cunoscute din epocă ori istorice. Ideea centrală a poemului era aceea că vieţile, năzuinţele, înfăptuirile noastre nu sunt decât un preludiu al morţii. Am simţit nevoia acestei introduceri la volumele de meditaţie asupra morţii semnate de Dumitru Augustin Doman[1] ca o contrapondere a faptului că dimensiunea muzicală este probabil singurul instrument literar care nu răzbate în discursul său. În schimb, libertatea scriiturii se manifestă, precum la inovatorul muzician maghiar, deplin, ea îmbinând meditaţia din anticamera abstractului filosofic cu naraţia, cu poezia, cu imaginea plastică, cu viziunea onirică, cu aforismul, cu comentariul, cu parodia şi calamburul, într‑o întreţesere de „spoturi” incitante ce te captează de la primele rânduri. Iar dacă e să mergem mai departe cu paralelismul şi în sfera ideatică, Preludiile şi‑ar schimba la Doman prefixul, devenind Interludii, întrucât autorul argeşean vede viaţa terestră ca pe o scurtă paranteză între moartea (mai degrabă nefiinţa) ce ne precede naşterea şi cea finală („Cum eram mort înainte de a fi, voi fi mort după ce nu voi mai fi”)[2]. Ambele nemărginiri fiind o unică şi irepetabilă manifestare concretă a infinitului abstract al filosofilor ori matematicienilor.

Gheorghe Grigurcu afirma într‑o cronică la primele cărţi despre moarte ale lui Doman că moartea nu e luată în serios, că e sfidată cu o bună dispoziţie suspectă, cu gândul permanent de a o „trage pe sfoară”. E aşa şi nu prea, întrucât primele volume pe tematică, în special Moartea noastră cea de toate zilele, degajă o atmosferă generală mai degrabă la antipod. Mai aproape de „a‑l prinde” mi se pare regretatul Gheorghe Mocuţa care considera scriitura lui Doman firească, concisă, ne‑morbidă, pitorească. Departe de a nutri speranţe legate de redempţiune, de mistică izbăvitoare, fiind mai degrabă un epicureic (interesant, scriitorul argeşean se auto‑caracterizase drept stoic!). Acest ultim atribut cred că e însă unul de suprafaţă. În fondul lui, Doman e un tragic. Un tragic ce nu vizează însă sfera eroismului subsidiar în războire permanentă cu limitele (în sens Liiceanu), limite situate la autorii greci la o distanţă suficientă ca să poată adăposti un spaţiu al luptei. La Doman, limitele sunt în imediata proximitate, sufocante sau măcar sâcâitoare, prezente mai vizibil sau doar intuibil peste tot. Oriunde‑şi direcţionează privirile pătrunzătoare, ele se lovesc de aceeaşi barieră inexpugnabilă: în gesturile fără vreo semnificaţie aparte ale aproapelui, în vuietul apăsător al norilor, în şuviţele sclipitoare ale femeilor graţioase, în mijirea zilei de joi, în paharul de vin închinat cu prietenii. Vin ce, după expresia editorului şi filosofului român, „are proprietatea de a aneantiza viitorul, conferind clipei eminenţă maximă” (Gabriel Liiceanu, Tragicul, Humanitas). Este exact arma de apărare a scriitorului din Curtea de Argeş împotriva fatalităţii care astfel capătă tuşe suportabile, ba mai mult, poetizabile, valorificabile existenţial şi cultural. Dumitru Augustin Doman e, până la un punct, un tragic luminos‑afectuos, un bonom sceptic dar niciodată până la obsesie, un „suav‑provocator”, ca să revenim la formularea lui Gh. Mocuţa. Un iscoditor echilibrat al limitelor, doar arareori căzând în ghearele deznădejdii.

„Nu‑mi ajunge, în schimb, o viaţă să accept ideea că eu, cel viu de acum, voi deveni un leş de care cei din jur vor dori să scape cât mai repede...”

Și atunci, iute o coteşte pe potecile umorului negru pe care îl stăpâneşte cu o dezinvoltură suprarealistă.

„Nici n‑am terminat de rostit în gând cuvântul moarte..., că primul vierme m‑a şi vizitat intrându‑mi falnic şi stăpân pe sine pe‑o nară şi urcând zelos spre creier.”

Pentru ca ulterior să revină la o poetică a resemnării, a împăcării lucide cu inexorabilul.

„Stau pe pat, pe patul naşterii şi al vieţii, dar şi pe patul de moarte, acelaşi, şi întind mâna într‑o parte sau alta. Iar mâna mea deja e în ţara morţii celei veşnice, mâna mea deja e în neant.”

Inexorabil uneori vizualizat prin lentila mitologică.

„Mă uit în oglinda Akeronului şi mă întreb: sunt încă viu? sunt deja mort? Luntraşul mă întreabă: Ai monedă? Să zic da? Mă va trece râul. Să zic nu? Mă va lăsa?”

Sau a paradoxului de tip cioranian.

„Spaţiul Morţii este locul în care totul este interzis, adică e ţinutul libertăţii absolute.”

Pomeneam mai sus remarca lui Gh. Mocuţa cu privire la atitudinea lui Doman total străină misticismului şi tânjirii spre mântuire. El este un om religios, din câte rezultă din texte şi din unele postări on‑line, chiar un frecventator al bisericilor, în special în momente de sărbătoare. Dar în niciun caz un dogmatic. Volumele sale îl relevă mai degrabă ca pe un deist care întrezăreşte o Divinitate exasperată, depăşită de căile pe care a apucat‑o Creaţia sa.

„Afară stă să se înnoreze şi‑l aud pe Dumnezeu oftând.”

Uneori ironiile îndreptate înspre rânduielile ecleziastice iau forme de‑a dreptul acide.

„Într‑o lume de mănăstiri pline de călugări bătând pământul cu fruntea din zori şi până seara şi de seara până‑n zori, Dumnezeu s‑ar plictisi, aş zice că s‑ar plictisi de moarte dacă n‑ar fi nemuritor.”

Sau accentuat cinice.

„Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor permise de pescuit şi de vânat oameni”.

Gânduri ce‑l rostogolesc pe moment iarăşi în prăpastia deznădejdii, cu rezonanţe de‑acum schopenhaueriene.

„Ploile nu sunt decât lacrimile de regret ale lui Dumnezeu pentru imperfecţiunea lumii create de el.”

Dar din nou redresează, cu abilitatea practicantului de rafting atunci când dintre bulboanele înspumate a apărut tăişul unei stânci letale, ocolind în ultima clipă pe braţul mai domol al filosofiei economice.

„Moartea ca o iarnă frumoasă; că nu plăteşti facturi la gaz metan şi energie electrică, nici nu suferi de ger, n‑ai nici datorii. Asta e moartea, zice prietenul tău Teofil, o iarnă frumoasă.”

Probabil aici stă esenţa spectacolului cărţilor în discuţie: alternanţa permanentă, imprevizibilă, uneori chiar şocantă, între atitudini vădit divergente, cu apologuri ce efectuează acrobaţii ameţitoare între lirismul bine articulat şi sentinţa social‑morală necruţătoare, între panseul domestic, uneori cu iz de poncif, şi viziuni supraterestre la limita reverenţei. Dar Doman nu cuibăreşte în niciuna dintre atitudini căci, aşa cum singur mărturiseşte: „Această carte nu‑şi propune să sintetizeze moartea într‑un cuvânt, nici într‑o expresie, nici măcar într‑o pagină. Ea propune un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii”. Iar teama implicită faţă de necunoscutul Ei lucrează chiar şi în cei mai raţionali indivizi.

„Am credinţa că Moartea mă tolerează atâta timp cât nu notez aici nici un adevăr periculos despre ea”...

Volumul Moartea de după moarte pare că izbuteşte oarecum să ajungă din urmă remarcile predictive ale lui Gh. Grigurcu! Titlul, anticipat de altfel încă din volumul anterior, parafrază a unei sumedenii de cărţi de dogmatică ori despre vedenii paranormale („Viaţa de după moarte”), nu e unul banal, aşa cum însuşi autorul îl catalogase, ci reprezintă şi aici esenţa filozofiei sale: un infinit situat la dreapta şi la stânga existenţei, imposibil de cunoscut în scurtul răstimp al vieţii, de o constituţie esenţial diferită faţă de prezentul viu, sugând ca un sorb toată diversitatea şi zbaterile ce se sting într‑o întunecare informă, imuabilă, „democratică”. Final absolut, extincţie ireversibilă. Cartea înregistrează o diluţie vizibilă a tensiunii ideatice, dar nu neapărat în sens peiorativ. Temele şi conceptele fiind cam aceleaşi, cresc în schimb ca pondere pasajele narative, cele liric‑vizionare, descrierile unor ritualuri populare sau ale boemelor întâlniri scriitoriceşti, dialogurile cu schepsis şi umor subtil cu prietenii‑personaje nedespărţiţi (în speţă cu Teofil, cel probabil real), citările din autori preferaţi (Cioran, Jules Renard, I.A. Bunin, Tolstoi, Mircea Bârsilă, Horia Bădescu etc.). Multe dintre ele implantate în pagină fără vreun comentariu, altele însoţite doar de câte o interjecţie. Poate e semnul inevitabilei sporiri a experienţelor existenţiale şi influenţa lor asupra trăirilor autorului în deceniul scurs între editarea celor două cărţi. Sau, mai prozaic, „tăbăcirea” epidermei sale literare. Experienţe care‑i ajută, după cum zice Virgil Diaconu, să coboare moartea de pe soclu, să‑i evidenţieze, totuşi, cu crisparea de rigoare, aspectul de spectacol, de carnaval. Această „laicizare” a morţii (nu în sens religios, ci mai degrabă într‑unul psihologic) e vizibilă în „insectarul” de întrupări alegorice ale acesteia. Parşiva pisică cenuşie ce se gudură infam la picioare, prostituata expirată, călăreţul negru, trenul albastru ori grăsana cu burta şi sânii atârnând ca nişte paraşute sunt înlocuite prin apariţii predominant senzuale: fecioara stingheră, femeia de o frumuseţe ce te determină să accepţi trecerea „numai şi numai de dragul acestui chip” ori imaculata apariţie „sculptată în tei plăcut mirositor”. Dar până la apariţiile lor fatale, vieţuitorul e preferabil să abordeze moartea doar ca pe „o noţiune de discutat la un pahar, la o halbă”. Taclale în urma cărora concluziile se îndreaptă înspre registrul cârcotelii elitiste. Uman, nespus de uman: „Până la urmă, n‑are niciun fel de importanţă faptul că murim cu toţii. Enervant este însă că de această democraţie a morţii beneficiază abuziv tot felul de proşti”!

Dar nu se poate spune că în eul său intim Doman s‑a înţelepţit în deceniul pomenit, că a dobândit acea detaşare yogină ce stârneşte mari nedumeriri occidentalului. Dovadă, ultimul său volumaş, din 2021, 366 de însemnări din anul pandemiei, în care angoasele existenţiale revin, acum la cote paroxistice. O culegere de scurte însemnări în care spaima enumerării zilnice a numărului de infectaţi şi de morţi într‑un crescendo bine dozat e echilibrată afectiv doar de virulenta contestare politică a guvernării ce a gestionat catastrofal evoluţia pandemiei. Cercul morţii ce se strânge concret, palpabil şi sinistru în jurul fiecărui individ la astfel de evenimente estompează până la anihilare grimasa veselă, nepăsarea şi ironia invocate de Gh. Grigurcu; iar slăbiciunea noastră endemică, în calitate de creaturi muritoare, izbucneşte triumfal ca flăcările apocalipsei. Dar să revenim la Moartea de după moarte. Printre reiterările insistente ale temelor, în majoritate inspirat înveşmântate stilistic, uneori redundante, dar fără a fi obositoare, găsim o scurtă frază ce sintetizează ca într‑un cristal întreaga chibzuire domaniană asupra morţii disipată proteic de‑a lungul şi de‑a latul textelor. O cugetare demnă de cele mai tari apoftegme pe care scrisul românesc le‑a născocit vreodată: „Cel mai tare mă tem de insomnia morţii” (subl.n.)! E ultima frontieră a disperării ce aruncă în derizoriu orice relaxare, orice „degajare mucalită”, orice epicurism sau stoicism ori fie ce alte‑isme atribuite. Aruncând o lumină total diferită, una deloc diafană, nici măcar catifelată, asupra întregului demers al scriitorului argeşean. Căci dacă nici somnul de veci nu e unul lin şi continuu, dacă şi infinitul nopţii finale prezintă imprevizibile şi terifiante rupturi, condiţia noastră de muritori se preschimbă într‑una cu adevărat blestemată. Insomniile morţii ale lui Doman devin o pustiire, pe lângă care celebrele nedormiri nocturne cioraniene apar doar ca nişte capricioase indispoziţii. De aceea, lecturarea cărţilor despre moarte ale lui Dumitru Augustin Doman, făcută în pragul serii, nu îţi garantează nicidecum o noapte suavă.

[1] Moartea noastră cea de toate zilele, Timpul, Iași, 2008 și Moartea de după moarte, Junimea, Iași, 2019.

[2] Citările sunt din volumele menționate la nota 1.