LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet, Oradea

Ciclopul din Bolgie[1]

O amplă şi consistentă antologie, Ochiul din palmă, publică poetul reşiţean Costel Stancu (n. 1970), la Editura Mirador din Arad, 2020, cuprinzând totalitatea volumelor publicate între anii 1995‑2019: Terapia căderii în gol (1995), Dominic sau despre imitaţia umbrei (1995), Măştile solitudinii (1997), Golurile din pîine (1998), Fluturele cu o singură aripă (2000), Cîntarul de apă (2002), Vînătoarea promisă (2003), Ieşirea din peşteră (2005), Înghiţitorul de creioane (2009), Risipitorul de hîrtie (2015), Hoţul de ferestre  (2019), la care adaugă 17 inedite. Volumul este însoţit de referinţele avizate ale unor, în special, importanţi poeţi‑critici, de la Ștefan Augustin Doinaş la Adrian Alui Gheorghe, de la Vasile Dan la Nicolae Coande, de la Iulian Boldea la Liviu Antonesei, acesta din urmă fiind şi cel mai encomiast cu autorul, motiv pentru care afirmă comprehensiv şi entuziast că poezia sa „mă face încă o dată să cred că ierarhiile noastre literare sunt anchilozate şi că ar avea nevoie de o grabnică primenire”. Costel Stancu îşi face, de asemenea, o bună şi eficientă reclamă pe facebook, promovându‑şi cu insistenţă (uneori până la limita exagerării) poeziile mai vechi ori mai noi, care cu siguranţă fac impresie printre cititorii online‑ului românesc, deşi mai puţin avizaţi/ familiarizaţi cu poezia de bună calitate, dar interesaţi, măcar de ochii prietenilor, de ea.

De la primele două cărţi publicate (1995), până la cea mai recentă (2019), poetul este constant valoric, fără urcuşuri sau coborâşuri considerabile (cu un plus uşor, totuşi, pentru primele volume), seismograful receptării înregistrând sinuozităţi abia sesizabile, dar şi acelea aflate sub presiunea şi incidenţa imanenţei necesare ori a transcendenţei înrobitoare. Luna, crucea, moartea, efemerida, vanitasul, labirintul, femeia, pasărea, sunt temele predilecte, cele care străbat, asemenea nervurilor unei frunze, universul distorsionat şi malformat al unui ins (K?) mereu neliniştit, bulversat, uneori obosit, dispus a‑şi cartografia angoasa, disperarea, singurătatea, nimicnicia (uneori chiar şi măreţia, reală ori închipuită, relevată şi prin versurile „costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul/ e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu”, p. 9), a le diseca nu cu ochiul iluzoriu din palmă, ci cu cel exagerat din frunte, sau cu luneta dusă constant la ochiul unui Argus imaginar, cel care deformează, dar şi (re)formează stări, traume, umori, vise, evaziuni, încercând după criteriile propriei taxonomii a le ordona, armoniza, desolemniza, raportându‑le la o existenţă tumultuoasă, ori sublimate în consonanţă cu hipertrofierea atâtor teratologii care nu sunt tocmai de neglijat. Meliorismul, chiar şi bine temperat, este pentru poet o dulce utopie, de nu o reală anomalie când lumea în care există este mai mult decât estropiată, expusă turpitudinii şi anxietăţii, nimbată de un scepticism omniscient în care graniţa evanescentă dintre entropie şi tranzitivitate, halucinogenie şi redempţiune provoacă climaxuri greu de suportat, aflate în extincţie aparentă, dar sigur şi în maledicţie recurentă. Dorind a‑şi metamorfoza incertitudinile în certitudini, ele devin şi mai enigmatice, mai misterioase prin focalizarea atentă a disoluţiei lumii în care vieţuieşte (asemenea unei moluşte, dă impresia), împovărat/ strivit de tarele ei schimonosite, ipostaziat psihic în cele mai diferite şi efemere stenahorii cotidiene, contrastive serenităţii necesare actului artistic, pe un background crepuscular, apăsător, îndoliat, de relicvariu indubitabil („pe cîmp e alb de cruci”, „uneori mă gîndesc la moarte”, „moartea un dans cerebral”, „picioarele de lebădă ale morţii”, „moartea e singura amintire de familie”, „mor în afara ta moarte”, „păşesc cu grijă spre moarte”, etc.).

Fondul principal al poemelor este format din aluviunile năvalnice, precipitate ale viziunilor epifanice survenite cu deosebire dintr‑o imaginaţie luxuriantă, mereu aflată în ebuliţie, direcţionată de vectorii „raţionali” ai creierului („zgîrieturi cu unghia pe creier”, „creierul meu devine un muşuroi părăsit”, „sunt singur şi îmi constrîng creierul”, etc.), cel care mai mult mitizează decât demitizează underground‑ul excrescent până la asfixierea eului supus recluziunii (auto)impuse cu o anume astuţie mefientă, distanţat de bovarisme lăcrimoase ori melancolii gongorice. Poetul este, folosind oximoronul, un lunatic conştient („perfecta alcătuire a haosului”, recunoaşte undeva), căci martora fidelă a idiosincraziilor şi ereziilor sale este chiar astrul nocturn, evocat şi invocat cu generozitate, ba chiar în exces („fericit că s‑a arătat luna”, „ciobul smintit al lunii”, „trimite un copil să‑ţi aducă luna”, „dezgroapă luna din ape”, „faţa arsă de fosforul lunii”, „trebuie ferită luna”, „feştila lunii e stinsă”, „luna sună a gol”, „mirosul laptelui din lună”, etc., ba chiar, într‑un poem, este asemuită, cu adieri concupiscente, unui… lindic!), fiind el cel care‑i veghează încordat execrările şi apostaziile, mereu protector şi concesiv (uneori şi protocolar) cu teribilismele livresco‑existenţiale ale subiectului liric.

Insolitul ochi din palmă, fiind ei de fapt mai mulţi şi de dimensiuni aleatorii („ochiul din cer priveşte complice/ la ochiul de sub pământ”, p. 55), măreşte până la saţietate vortexul antinomic şi demonia din preajmă, pulverizate efectiv în spaţiul auctorial pentru a putea fi vizualizate, dezvrăjite, impuse, reconstituite minuţios, mai apoi, asemenea unui puzzle, după chipul şi asemănarea scriptorului, bulversând virtualul cititor prin extravaganţe vizionare şi entropii ineluctabile. Stancu este mereu oripilat de realitate, de aceea, o evită cât poate, deşi uneori realitatea este aceea care nu se poate eschiva de el (sinapsa fiind inevitabilă), şi bine face deoarece tocmai ea, ingrata, îi oferă „materia primă” necesară translării în ficţiune şi transfigurare, abulie şi expiere. Mai mult, fără realitatea izbăvitoare, disimulată cu inteligenţă, dar, uneori, cu o reţinută emfază & preţiozitate, textele şi‑ar pierde din savoare şi profunzime, dar mai ales din mesaj şi tranzitivitate. Aproape fiecare poem e un infern în miniatură, introspectat până în măruntaiele aburinde, devoalat celulă cu celulă, desecretizat parcelă cu parcelă şi disecat conform semanticilor revelate, apoi clasate mendeleevian după rigori comprehensive în voalate apoftegme interpretate sub imperativul stărilor de urgenţă dezolante, care pavează calea de intrare în bolgiile recurente.

Serenitatea este parcimonioasă printre deambulările litigioase care fac obiectul limpezirii unor contradicţii intrinseci eului mărturisitor, dar indispensabile actului creator, în timp ce dispoziţiile de exultanţă (de cele mai multe ori pe suport negativ şi de factură volitivă) au sens doar atunci când imersiunile în sinele răvăşit vor a efasa stigmatele convulsiilor cauzatoare de disoluţii produse constant, prin exorcizări dezirabile sau iluminări inefabile. Precum paiul de care încearcă înecatul să se salveze, la fel poetul se agaţă sagace, pentru a scrie, de orice întâmplare ivită, visată, chiar banală, de orice gest care îi incită imaginaţia, de orice emoţie trăită odinioară sau la timpul prezent şi redată anamnezic, asemenea unui diarist dispus a‑i haşura trăsăturile esenţiale de orice obsesie predispusă a‑l salva de tribulaţiile metafizice, de orice femeie menită a‑l cutremura erotic („ne iubim până ni se desfac buricele”– neinspirat vers!) ori iubită mai închipuită sau mai reală, contaminat de graţiile ei tăinuite, şi asta pentru că bărbatul se întreabă retoric, „Femeie, eşti atât de misterioasă că o mie/ de înţelepţi caută ceea ce tu nu ai ascuns/ niciodată!”(p. 86).

Aşa se face că ochiul din palmă este îndreptat mai mult spre ţesătura interioară stărilor trăite şi a lucrurilor bănuite decât spre textura lor exterioară, cea care simulează paravanul proxim dintre viaţă şi moarte („sînt al vieţii şi al morţii deopotrivă”, p.102), concreteţe şi iluzie („doar închipuirea ne face să fim”, p.84), a fi sau a nu fi („viaţa de aici e doar coaja/ vieţii de dincolo”, p. 85). De fapt thanaticul străbate ca un fir roşu întreaga antologie, perceput prin reprezentări hieratice dintre cele mai imprevizibile (unele şi depresive), dar şi trăit la intensităţi maxime şi tensiuni coşmareşti, interpretat sapienţial în toată grandoarea lui, speculat în mulţimea semnificaţiilor/ sensurilor nimicniciei lui concentrate: „moartea un dans cerebral un greier/ în osuarul liniştit al memoriei/ presimt/ ne‑sfîr‑şi‑rea/ acest ochi mărindu‑se pe măsură ce mă îndepărtez de el/ mă simt o piatră legată de gâtul foetusului/ şi tot mai lung e timpul/ măsurat/ în sens invers curgerii sale (…)”, p. 44. Stancu nu e un revoltat veritabil, sau dacă e, e unul de catifea travestit în unul romantic, a cărui frondă e mai pronunţată atunci când baricada îl separă de libertăţile inerente dorite/sperate, pe care încearcă a o escalada cu râvna şi riscul idealistului ajuns în piscul ei, pentru ca tot el să fie acela care îi subminează consistenţa punând umărul la demolarea ei prin imagerii fractalice şi frenezii transfigurative, ce poartă amprenta însingurării şi a damnării.

Reuşite sunt câteva poezii cu rimă, bine lucrate, atent şlefuite, de un rafinament aparte, nu numai datorită emoţiei relevate sau mesajului indubitabil (unele cu o vădită tentă religioasă, altele ivite din mantaua Ileanei Mălăncioiu), cât şi printr‑o sonicitate armonioasă care asociată fanteziei cititorului dă miez, cursivitate şi limpiditate poemului, adică detaliază filoanele ascunse devoalării constructului final.

Poezia, pentru Costel Stancu, nu e altceva decât „un ritual o magie sau arta/ de a gândi împotriva uzanţelor?”. Semnul întrebării denotă, totuşi, starea de incertitudine, aşa cum dă bine unui poet responsabil.

[1] Costel Stancu, Ochiul din palmă, Editura Mirador, Arad, 2020.