LECTURI PARALELE

Vasile Filip
jurnalist, Arad

„Aventuri” pe „tărâmul” cuvintelor
Cu Dorin N. Uritescu, în zeci de tomuri de studii lingvistice, critică literară, proză şi poezie

Prof. univ. dr. Dorin N. Uritescu s‑a născut la 18 februarie 1944, în satul Vinerea din judeţul Alba. Este absolvent al Facultăţii de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti şi al Facultăţii de Filozofie – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. Doctor în filozofie, Magna cum Laude al Universităţii Bucureşti. A publicat numeroase studii şi cărţi de lingvistică printre care: Greşeli de exprimare, Dicţionar explicativ de pleonasme efective, Pleonasmul în limba română, Aspecte ortografice controversate, Dicţionar de contradicţii în adaos efective, Noutăţi în ortografie, Contradicţii în exprimare, De la chioşcari la vesternizare Dinamica actuală a limbii române etc.; dar şi volume de poezie (Cântece de logodnă, Pe Rio Costa, Rugi şi porunci); proză (Firimituri literare); critică şi teoria literaturii (Fascinaţia numelui…”, Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei, Portretul la criticii literari români); teoria presei (Structura variată, natura expresivă şi valoarea artistică a pamfletului) şi altele.

Din 2015 este membru al Uniunii Scriitorilor din România iar, anul trecut, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România i‑a conferit titlul de Membru de Onoare al UZPR şi – „pentru prestigioasa contribuţie adusă lingvisticii româneşti, de‑a lungul unei bogate cariere pedagogice, şi pentru perseverenţa demersului profesional dedicat presei” – „Distincţia «Pamfil Șeicaru» pentru cercetarea limbajului jurnalistic”.

Printre „Firimituri literare”

Pentru Dorin N. Uritescu, după cum mărturisea într‑un interviu, „patriotismul înseamnă, în primul rând, să ai un respect pentru propria familie, pentru că „patriotism” vine de la pater, de la părinte. Patriotismul este, de fapt, o grijă pentru a nu necinsti faptele strămoşilor”. Poate de aceea, la el, întoarcerile acasă, fie doar şi sub forma aducerilor aminte, înseamnă respect pentru înaintaşi, pentru glia pe care s‑a născut, pentru satul Vinerea, locul unde şi‑a format perceptele morale de care nu se va lepăda niciodată.

Cartea Firmituri literare vorbeşte despre Vinerea şi vinereni, este un buchet cu poveşti pline de tâlc, din diverse spaţii şi timpuri, spuse de oameni ai locului. Dacă la Sadoveanu naratorii se adunau la Hanul Ancuţei, cei ai lui Marin Preda îl însoţeau pe Moromete în Poiana lui Iocan, ţăranii lui Dorin N. Uritescu aveau „un loc de întâlnire” la Moara de Sus, unde „veneau să macine grăunţele de grâu şi de porumb” iar „până le venea rândul la râşnit boabele, fiecare povestea o întâmplare de pomină din partea lui de sat…”

Firimiturile lui Uritescu sunt mici perle literare în care descoperim o impresionantă galerie de personaje – cuvântători sau eroi ai întâmplărilor pe care le spun celor ce îi ascultă – Petrică Ursu, învăţătorul Molodeţ, Moş Roabă, Ion Samoilă, Văsălie Cujerean, Ovidiu Radu, Ovidiu Zaharia, Victor Săpunaru, Viorica Bârsan, Mircea Romcea, Ghiţă Oancea, Iulus Covaciu, Onu Romoşan, Aurel Turlea, Cezar Șuteu, Valeriu Sârbu, Moş Postăi, Vasilică Bura, Pătruţ Simedru şi mulţi alţii. Aceştia ne introduc, prin poveştile lor – parcă adevărate secvenţe cinematografice – în cadre rurale (unele aproape naturaliste) din lumea satului în care s‑a născut autorul. Cele mai multe sunt basmele copilăriei lui, dar venite dintr‑o realitate fără romanţări. Aşa aflăm şi noi de ce vinerenilor le zice cuci; cum şi‑a făcut Samoilă privată cu oglindă; de ce a fost poreclită Frosa Herlea căcăcioasă; cum striga Săpunaru, şi beat criţă, „neamu’ nost!”; de ce se scăldau vinerenii în „chelea goală”; cum se făceau serbările şcolare comuniste; despre politizarea „suduielilor”: „sî‑mi suji proprietatea privată”, „trăsni‑te‑ar mărirea cotelor”, „băgate‑aş în colhozul mă‑tii”…

Dacă ar trebui să (re)povestesc una din „întâmplările” adunate în această carte, m‑aş opri la cea spusă de Tefil Oană (Dacă vin americanii). Acţiunea se petrece în anii când s‑au instalat comuniştii la putere şi s‑a hotărât ca toţi să fie cuprinşi în „câmpul muncii”, inclusiv ţiganii. Unora nu le plăcea programul cu ore fixe şi mult de lucru, dar alţii au acceptat, că aveau un salariu fix, concediu, bilete la băi... Ca să râdă de ăştia, Ceasu cel Bătrân, care avea o „bandă de muzică lăutărească”, le‑a făcut o cântare:

„Ce ne facem noi ţiganii/ Dacă vin americanii,/ Că ne scoate din service,/ Și ne‑mpuşcă cu alice!” Cum şi prin sate erau cozi de topor (informatori ai securităţii), l‑au dat în gât şi Ceasu a fost dus în Deltă, la tăiat de stuf, ca „duşman al poporului”.

După mulţi ani, când s‑a întors acasă, foarte bolnav, printre cunoscuţii, care l‑au vizitat, au venit şi cei ce l‑au turnat. Deşi pe patul de moarte, Ceasu nu s‑a răbdat să nu le spună câteva versuri răzbunătoare:

„Mă, duce‑vi‑ţi în pace,/ Nu mai aveţ ce îmi face,/ Nu pot nici să vă înjur,/ Să mă mai pupaţi şi‑n cur!”

În toate povestirile nu găsim nimic idilic, ci retrăim în satul real (mai ales cei care îl cunoaştem mai bine) cu ţărani harnici, deschişi la vorbă, chiar puşi pe snoave, cu ironii fine venite dintr‑un har nativ. Chiar şi numai din aceste motive, cartea este plăcută la lectură; cititorii mai în vârstă pot să arunce o privire spre anii copilăriei, iar cei mai tineri pot afla întâmplări ce, poate, le credeau neverosimile.

Iubiri pe Rio Costa

Volumul Pe Rio Costa (balade erotice) pare să continue povestirile din Firimituri literare, doar că, de această dată, avem un singur narator – Dorin N. Uritescu – care se „spovedeşte” (în versuri) cu aventurile lui de dragoste din anii tinereţii

„În adolescenţa mea tumultoasă,/ Exersam seducţia, ca act de cultură/ Cu câte o fată bogată şi frumoasă/ Lucru mai rar cuprins în literatură” – „Bogat pe Rio Costa”.

Aflăm cum a avut‑o odată, „pe o blană de urs roşcată”, pe soţia vânătorului, şi‑a iubit‑o „şi‑n via cu rod/ Pe Rio Costa în Câmpul lui Brod”. Sub „jilipul morii”, unde „prin deschizăturile scândurilor sparte/ Jocuri de apă din toate părţile ţâşneau” o invită pe Carmen „pe un tărâm fermecat”:

„Eu o ajutam strângând‑o blând de mijloc/ Când ridicând‑o, când aducând‑o în jos/ Iar ea mă ajuta să păstrez cadenţa/ Ea căreia îi era binecunoscută decenţa!”.

Poetul îşi aminteşte de frumoasa Constanţa „Fata de «după grădini»”, iubită de popă şi poreclită de preoteasa geloasă „mamzel san chilot” („Ajuns la dig, din mulţimea de fete am remarcat/ Pe Constanţa despletită, c‑un picior peste celălalt aplecat”), pe care, la mulţi ani după ce „s‑a insatalat cumplitul socialism/ Și ni s‑a interzis să mai facem nudism”, nu poate să şi‑o închipuie făcând baie „cu sutien şi bikini”. Sunt evocate multe alte „episoade” din viaţa amoroasă a poetului (un Casanova local): cu „Fata de «Pe deal»”, ce avea „sânii mici”, „dar tari ca piatra de râu”; cu „Regina oilor”. pe care o învăţase „pe Rio Costa de toate” şi a „sfătuit‑o şi să fugă în străinătate”; cu Delia, „studenta plină de temperament”; cu Laura, Morăriţa. Katia (profesoara de rusă), Bianca...

Mai mulţi critici, analizând volumul, fac trimiteri la Ioan Budai‑Deleanu, Francois Willon, Miron Radu Paraschivescu sau chiar la Emil Brumaru. Eu m‑aş rezuma să îl compar pe Dorin N. Uritescu doar cu el însuşi: dacă în Firimituri literare scriitorul prezintă întâmplări, auzite de la alţii, din satul său natal, în Pe Rio Costa poetul versifică poveştile de dragoste pe care le‑a trăit în acelaşi spaţiu, pe Râul Coastei (adică Râul Cugir) care – aşa cum spunea jurnalistul Constantin Predescu – „îşi poartă susurul de neuitat în inimile vinerenilor, indiferent unde s‑ar afla”:

„Rio Costa, spaţiu de dor şi mister,/ Unde toate durerile vieţii pier,/ Unde se nasc bucurii de neuitat/ Și păcatele‑n iubire‑s de neiertat…”.

Ca un corolar, poetul îşi încheie volumul, nostalgic, cu iubirea supremă:

„Unde eşti Rio Costa, că nu te‑am regăsit!/ Ţi‑au furat apele, din raţiuni, zic ei, superioare/ Ţi‑au regularizat cursul, te‑au îndiguit,/ Eşti de nerecunoscut, un pârâu oarecare/ Adevărat, vremea a săpat adânc în trupul firii…/ Sunt o aducere aminte, nu mai sunt voievodul iubirii./ Iartă‑mă Rio Costa că nu te‑am putut salva!/ Rio Costa, Rio Costa, din mintea şi inima mea!” (Rio Costa, dragostea mea).

Cinci capodopere, într‑o nouă viziune

O carte de critică literară nu e ceea ce ţi‑ai dori cel mai mult să citeşti. Și totuşi…„Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei” a d‑lui Uritescu este o lucrare pe care o studiezi cu plăcere, poate datorită spiritului polemic (în special cu autori de manuale şcolare ori culegeri cu subiecte de bacalaureat), poate datorită creaţiilor analizate, învăţate, de toţi, în liceu (Floare albastră de Mihai Eminescu, De ce‑aş fi trist… de Tudor Arghezi, Plumb de George Bacovia, În grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu, Răscoala de Liviu Rebreanu), şi, cu siguranţă, datorită interpretărilor noi, inedite, excelent documentate, care răstoarnă tot ce am crezut că ştim, încă de pe băncile şcolii.

Nu e de mirare că istorici şi critici literari cunoscuţi au avut alese cuvinte de apreciere la adresa cărţii şi autorului. Ion Dodu Bălan consideră că este „o lucrare serioasă, temeinic documentată, folositoare propedeuticii înţelegerii tainelor creaţiei literare” iar „autorul se opreşte asupra unor aspecte controversate, nerezolvate şi propune, cu competenţă şi multă îndrăzneală, interpretări inedite”. „De acord sau nu cu interpretările/ abordările propuse de profesorul Dorin Uritescu – scrie Dora Lazăr – cititorul trebuie să‑i recunoască acestuia temeritatea întreprinderii, curajul de a intra în polemică nu doar cu oamenii şcolii (…), calitatea argumentării, logica discursului”. Carmen Raluca Naclad crede că „în acest volum este revolta sa contra analizelor didactice inepte de care «se bucură» aceste capodopere ce promit să ajute elevii în pregătirea lor…”

„Dorin N. Uritescu – concluzionează George Toma Veseliu, în prefaţa cărţii – ni se relevă, în acest studiu, o natură complexă: sensibilitate artistică, o luciditate creatoare care pune permanent aproape totul în discuţie în materie de cercetare literară, spirit pragmatic totodată care vede în hăţişul lucrărilor de «specialitate» partea proastă a lucrurilor, mai ales acolo unde critica literară superficială, descoperită chiar la mari personalităţi, creează prejudecăţi teoretice în cercetare”.

Cele cinci capodopere ale literaturii române sunt analizate de Dorin N. Uritescu „pe cuvânt”, filologic şi filosofic, pe sensuri şi simboluri, într‑o logică demnă de invidiat chiar de un matematician. Mă voi opri doar la interpretările inedite, surprinzătoare pentru mulţi, asupra aspectelor controversate în comentariilor „didactice” asupra temei.

„Poezia Floare albastră de Mihai Eminescu a fost interpretată de aproape toţi criticii literari (…) fără ca vreunul dintre aceştia să înţeleagă, cu adevărat, semnificaţia versului ei fundamental „Totuşi este trist în lume!” – spune autorul – pentru că se face o confuzie între „condiţia umană” (concept filosofic) şi „condiţia existenţială” (viaţă economică, socială, politică): „Poetul, prin ultimul vers, se referă la condiţia umană, iar nu la condiţiile existenţiale ale celor două personaje”. Dorin Uritescu consideră că „la sfârşitul poemei nu este vorba despre nostalgie, dor, părere de rău şi de tristeţea implicate de aceste trăiri, ci despre tristeţea constatării că destinul omului, condiţia sa umană (a nu se înţelege cea existenţială) este tragică deoarece acesta nu găseşte răspunsul la întrebarea cu ce rost ne‑am trezit pe pământ?”

„Pentru o corectă înţelegere a temei filosofice din poezia Floare albastră – continuă autorul – este imperios necesar să analizăm în continuare poezia De ce‑aş fi trist de Tudor Arghezi, un alt titan al liricii noastre”. „Analiza literară de manual şcolar – consideră el – include greşit poezia argheziană în creaţiile scrise pe tema morţii”, pentru că „nu teama de moarte îl întristează pe genialul poet”, chiar dacă enumeră aspecte luminoase ale vieţii sale, ci condiţia umană tragică, faptul că „nu ştim cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem…”

Analizând poezia Plumb de George Bacovia – pe care o vede „cea mai reprezentativă poezie simbolistă nu numai din literatura naţională ci şi din cea universală” – crede că cei mai mulţi comentatori, „toţi împiedicându‑se în sensurile concrete exprimate de vocabulele utilizate în poezie: «sicriele; funerar; mort; cavou; coroanele»” (…) ajung la „fixarea eronată a temei: moartea”. „Greşit” – spune autorul. Nu este vorba de moarte, nici de omorâre, cu atât mai puţin nu avem a face cu sugestia morţii, ci cu sugerarea unei trăsături, a ceea ce este cuprins de moarte: imposibilitatea comunicării” – a faptului că nu i se publică opera (sugerată prin simboluri de tehnică tipografică) şi mesajul său nu poate ajunge la cititor.

Criticii literari, autori de manuale ori cursuri universitare, interpretează poezia În grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu, „după impresia făcută lor (...) ignorând surprinderea lui Iisus Hristos în studiile teologico‑doctrinare”. Dorin Uritescu arată că „cunoaşterea adevăratei persoane a lui Iisus Hristos şi înţelegerea exactă a cuvintelor rostite de acesta în Rugăciunea de pe Munte: «Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la mine! Totuşi facă‑se nu voia Mea, ci a Ta», a însemnătăţii rugăciunii Lui, sunt baza oglindirii artistice a momentului surprins de Vasile Voiculescu, cel mai de seamă poet religios al nostru de la Dosoftei la Ioan Alexandru”. V. Voiculescu „aduce un câştig de netăgăduit întregirii morale şi spirituale a adolescenţilor care trebuie ajutaţi pentru realizarea unei lecturi corecte” iar analistul crede că mesajul teologic este: „Sunt eu pregătit, sunt eu preocupat de mântuirea mea? Îmi asum eu mântuirea, jertfa crucii pentru a putea vedea şi intra in împărăţia lui Dumnezeu?”

Surprinzătoare este interpretarea temei din romanul lui Liviu Rebreanu: Răscoala. Profesorul Uritescu face o temeinică cercetare – „după Revoluţia din 1989 au apărut studii istorice întemeiate pe cunoaşterea documentelor autentice” – şi află că răscoala „nu a avut un caracter spontan (specific răzmeriţelor ţărăneşti), ci a fost minuţios pregătită, adevărat, pe fondul unor nemulţumiri...” Astfel, el consideră că problema tratată de romancierul ardelean nu este doar de natură socială (sărăcia) ci de una justiţiară, politică, transmisă oamenilor satelor prin diferite mesaje şi mesageri. „Călăreţii pe cai albi”, despre care vorbesc mai multe personaje, nu sunt simple ficţiuni (pentru culoarea acţiunii sau chiar motivarea acesteia), ci „transformări artistice ale unei realităţi indubitabile, imixtiunea prin agenţi profesionişti ai puterilor străine”. Faptul că acest capitol se numeşte Răscoala – Aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României semnalate în roman şi noul ideal ţărănesc: înfăptuirea justiţiei întăreşte convingerea că Dorin Uritescu găseşte, ca temă principală, acţiunile socialiştilor care instigau la răsturnarea orânduirii de atunci prin răscoala ţăranilor...

O inedită istorie recentă

Am lăsat la final o carte dedicată jurnalismului şi jurnaliştilor: „Mato‑Grosso”‑ul social şi politic postrevoluţionar”. Este un pamflet acid despre perioada postdecembristă, „un rechizitoriu la adresa clasei noastre politice, nevolnice şi puse pe căpătuială” – cum aprecia Ionel Necula – dar şi „un omagiu cald, izomorfic şi calofil adus presei româneşti şi ziariştilor care s‑au ridicat la înălţimea evenimentelor şi‑au arătat o impresionantă capacitate de invenţie lexicală şi de nuanţare oximoronică”. După Revoluţie a fost o vreme când – spune acelaşi critic literar – „teama de a nu cădea în hulitul limbaj de lemn (...) obliga noile generaţii de ziarişti la o înnoire corelativă a limbajului, a expresiei şi nu se poate spune că le‑a lipsit capacitatea de invenţie”, mulţi recurgând la autonomaze („folosirea unui nume comun sau a unei perifraze în locul unui nume propriu”).

Dorin Uritescu „a procedat aidoma albinei care a zburat din floare în floare până a ajuns să‑şi umple desaga cu polen” – apreciază Florentin Popescu – pentru a reda aceşti ani de istorie recentă cu „materialul clientului” (jurnaliştii).

Cartea se deschide cu o explicaţie exhaustivă la „Ce este autonomaza”, urmează un capitol cu „Câteva exemple de autonomaze (creaţii lexico‑semantice şi stilistice cuprinse în contexte excerptate din presă şi literatura beletristică – prezentate explicativ etimologic şi stilistic, pentru o bună înţelegere a utilizării lor în pamfletul de faţă)” dintre care aş aminti: „Absurdistan pentru România actuală”; „Altercaţia din Decembrie pentru Revoluţia Română din 1989”, „Dracula de la ape pentru Ion Iliescu”...

Pamfletul propriu‑zis, care dă, de fapt şi titlul cărţii – „Mato‑Grosso”‑ul social şi politic postrevoluţionar – ne poartă prin istoria recentă. „Când a fost de s‑a petrecut Revoluţia – spune autorul – impresia occidentului democratic a fost formulată cu stupoare: «domnule, ce‑au putut face abderiţii valahi!!!» Atunci „Securilă” şi „Pecerilă” se dau la fund, iar „Fesenilă” devine figură legendară. Dorin Uritescu ne conduce prin anii ce au urmat, în care găsim personaje cunoscute – preşedinţi, miniştri, primari, şi alte multe figuri ce‑au populat scena postdecembristă ‑, toate prezentate cu autonomaze care mai de care mai amuzante. Ion Iliescu este „emanatul”, „bunicuţa”, „zâmbitorul din Jilţul Cotrocenilor” etc., etc. Apare apoi pe scena politică Emil Constantinescu, „Ţapul, care nu are priceperea să «Bush‑ească» pe neocomunişti şi se mulţumeşte să fie «un Don Quijote călare pe o Rozinantă algoritmică de partide»”. Băsescu este „noul dictator de la Cotroceni, actoraşul de la Golden Blitz care o promovează scandalos pe «sosia actriţei Reese Whiterspoon» a «blondei de la Drept», care ajunge Cancelara PD‑ului (…), «amanta chiriaşului de la Cotroceni»”.

Cum un pamflet nu poate fi povestit, pentru că îşi pierde savoarea, vă îndemn la lectură. Conform DEX, pamfletul este o scriere „cu caracter satiric”, în care se „înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.”; cum a reuşit Dorin Uritescu să facă acest lucru, folosindu‑se de autonomaze din presa vremii, veţi descoperi citind cartea. Pe care eu o consider – ca şi Florentin Popescu – „un regal literar şi publicistic”.

Nu aş dori să închei fără a preciza că, în finalul cărţii, prof. dr. Dorin N. Uritescu aduce un „Omagiu jurnaliştilor”. Sunt pomeniţi 385 de ziarişti care au creat şi utilizat în presa vremii autonomaze, multe dintre acestea folosite de autor ca „material artistic”. Sunt nume binecunoscute precum: Tudor Octavian, Mihai Creangă, Vadim Tudor, George Coandă, Radu Tudor, Cornel Nistorescu, Cristian Tudor Popescu, Dinu Săraru, Corneliu Vlad, Fănuş Neagu, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Ion Cristoiu, Nicolae Băciuţ, Dragoş Pătraru, Alexandru Cistelecan, Doru Dinu Glăvan, Firiţă Carp, Sorin Stanciu, Gheorghe Văduva, Roxana Istudor, Șerban Cionoff, Cornel Cipariu şi alţii. Mă bucur că, în această galerie impresionantă de jurnalişti, am descoperit şi numele meu. Mulţumesc, domnule profesor!