logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

ZONA F & SF

 


Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

 

Gheorghe Săsărman: ficţiune speculativă şi cenzură

Biografie şi ficţiune

Opera lui Gheorghe Săsărman cuprinde câteva titluri foarte importante şi este de o mare complexitate. Extrem de exigent cu tot ceea ce a scris, inclusiv cu multitudinea de articole semnate ca jurnalist, autorul trăieşte în prezent mirajul şi surprinderea unei bine meritate recunoaşteri internaţionale şi naţionale. Ordinea celor doi termeni („internaţional” şi „naţional”) nu este întâmplătoare aici, deoarece reverberaţiile publicării la edituri străine au facilitat o mai bună receptare a sa şi în ţara de origine. Poate că aceste succese vor mişca lucrurile, în sens pozitiv, şi în ţara adoptivă, Germania. Autorul vine de la Cluj şi poate fi asociat unei foarte productive şcoli de ficţiune speculativă existentă aici. Școala aceasta nu este una definită ca atare, nu are un manifest şi nici reuniuni regulate. Este mai degrabă o adeziune a unor personalităţi de seamă la ideea dezbaterii temelor incitante ale ficţiunii speculative în literatură şi artă, intervenţiile fiind când grupate, când disparate, însă mereu încercând să depăşească contextul uşor rigid al realismului. Preocupările sunt legate de fantastic, science fiction, fantasy, ficţiunea politică (inclusiv în perioada comunistă!), mitologie, utopie (şi distopie, evident!), literatura detectivistică, istoriile contrafactuale, gotic sau chiar horror. Sunt elemente identificabile atât în creaţia artistică originală, în proză mai ales, cât şi în studii ample şi profunde de istorie şi teorie literară.

Sunt câteva nume care au ilustrat acest curent sau care îl susţin în continuare: Mircea Opriţă, Cornel Robu, Constantin Cubleşan, Miron Scorobete, Bogdan Aldea, Mircea Naidin, Ovidiu Pecican, Mircea Braga, Ștefan Borbely, Constantina Raveca‑Buleu. Importante sunt şi contribuţiile lui Alexandru Papilian, redescoperit ca prozator, şi a lui Virgil Stanciu ca traducător. În prezent, preocupările privind ficţiunea speculativă la Cluj sunt continuate în cadrul şcolii privind cercetarea imaginarului, coordonată de neobositul Corin Braga. Este important de amintit că majoritatea numelor amintite sunt ale unor universitari de vază, demersurile lor critice sau în proză fiind susţinute constant de către Uniunea Scriitorilor din România – filiala Cluj, inclusiv în prestigioasele reviste literare editate aici. Este un cadru în care s-a format şi a evoluat o bună perioadă şi Gheorghe Săsărman, un scriitor cu o biografie sinuoasă.

Fără îndoială, Gh. Săsărman este cel mai bun reprezentant al ficţiunii speculative româneşti, în toate tipurile şi subcategoriile ei. Debutul său în proză este consemnat în science fiction. Povestirea sa Cătălina a apărut în numărul 193, din decembrie 1962, al legendarei Colecţia Povestiri Știinţifico-Fantastice. Este un debut direct în SF, caz rar întâlnit, după cum subliniază Cornel Robu în prezentarea făcută autorului în Timpul este umbra noastră (editura Dacia, 1991), poate cea mai bună antologie a genului cu autori români. Cătălina este un text de inspiraţie eminesciană, iar titlul arată clar acest lucru. Valoarea lucrării nu este deosebită, însă este importantă prin ideile puse în discuţie. Este în primul rând o încercare reuşită de desprindere de abordarea tehnicistă şi triumfalistă a epocii ce domina la acea dată literatura în lagărul comunist. Povestirea se încheagă din constatările Cătălinei, de profesie arheolog, cu privire la iubirea ei pentru un cosmonaut, preocupat să exploreze spaţiul, şi nu în pământ. O întrebare este legată de cât de SF este această povestire şi dacă nu ar trebui să o trecem în domeniul literaturii realiste, deoarece, chiar la data scrierii ei, zborul cosmic era deja posibil, dovedit de Iuri Gagarin la 12 aprilie 1961.

Cătălina lipseşte din volumul de debut, Oracolul (apărut în colecţia Fantastic club a Editurii Tineretului în 1969), acolo unde scriitorul se concentrează pe temele clasice ale genului: călătoria cosmică, întâlniri cu extratereştri, călătorii în timp, dar şi teme mai delicate legate de exobiologie şi mutanţi. Sunt proze în registru estetic dinamic, cu intrigi uneori complicate, cu provocări psihice la limită, tuşele satirice fiind şi ele evidente. Universul prozei lui Gh. Săsărman se conturează însă în 1965, când autorul publică Proba tăcerii. Este o lucrare în care stilul se limpezeşte, dar mai ales, aşa cum observa Mircea Opriţă în capitolul dedicat autorului în foarte documentata Istoria anticipaţiei româneşti, este o poziţionare în cadrele ficţiunii speculative, nu doar SF, deoarece autorul „încearcă acum să combine anticipaţia cu scenariul de film, cu povestirea poliţistă şi – lucru demn de consemnat în cazul lui – cu utopia arhitectonică”.

Jurnalism şi ficţiune în comunism

Trebuie menţionat că Gheorghe Săsărman a absolvit arhitectura la Bucureşti, în 1965, domeniu în care îşi va lua apoi doctoratul. Nu a profesat mult, deoarece a intrat în lumea captivantă, nelipsită de surprize, a gazetăriei. A funcţionat ca reporter la „Scânteia”, ca ulterior să fie transferat la „Contemporanul”. În 1982, va fi dat afară, fiind lăsat efectiv pe drumuri. A urmat un an dificil, finalizat însă cu o călătorie în Germania, de unde autorul şi soţia nu s-au mai întors. Şi-au făcut un rost acolo, asemenea multor imigranţi din România. Şi-a dorit să fie scriitor, iar acest statut şi l-a conturat cu tenacitate, publicând câte un volum la câţiva ani, apariţii editoriale aventuroase, aşa cum erau toate în perioada comunistă. Compromisurile au fost foarte puţine. Nu a acceptat să scrie la comandă, iar atunci când cenzura i-a scos pagini sau povestiri din volume nu s-a resemnat uşor. Sunt uluitoare strategiile urmate pentru a readuce schiţele eliminate în cuprins. Una era de a le publica în reviste, deci de a veni cu argumentul că deja trecuseră, cu succes, printre furcile caudine ale unor gardieni culturali vigilenţi. Mai erau şi lucrările premiate, unele în străinătate, autorul invocând pentru tipărirea lor în carte argumentul calităţii. Însă aceste demersuri au contat prea puţin în faţa cenzorilor...

Şi, totuşi, aceste întâmplări, pe care scriitorul le-a considerat atunci accidente mai degrabă, nu i-au afectat încrederea că, în ciuda degradării continue a vieţii şi climatului cultural din România comunistă, va fi un creator important, afirmat pe deplin. Va continua să scrie şi să publice nu doar ficţiune speculativă, ci şi lucrări importante în domeniul profesiei de bază, arhitectura, unde ideile sale sunt novatoare şi surprinzătoare. De menţionat este volumul Ficţiune, spaţiu, arhitectură, apărut în 1979, având la bază cercetarea făcută de autor pentru teza sa de doctorat în acest domeniu. În anii următori, alte studii vor fi dedicate esteticii arhitecturii. În paralel va continua să dedice zile şi pagini ficţiunii speculative, deoarece, în 1975, publica Cuadratura cercului, o carte cenzurată la acea dată de responsabilii culturali ai regimului comunist. Volumul se subintitulează Fals tratat de urbogonie, termenul „urbogonie” fiind înţeles, în consonanţă cu cel de „cosmogonie”, capabil să descrie naşterea oraşelor. Cartea este surprinzătoare, extrem de inovativă şi de o valoarea literară incontestabilă. Recepţia a fost una bună, deşi este evident că se adresa unui public elevat, amator de delicatese ale ficţiunii speculative şi nu doar de science fiction comun

Genii pe metru pătrat

În 1979, în colecţia Fantastic club a editurii Albatros, Gheorghe Săsărman publica Himera, volum de proză scurtă considerat de eruditul Cornel Robu „cel mai bun volum al său de povestiri şi nuvele sf” (în Scriitori români de science fiction, p. 169). În Himera regăsim textele curajoase ale autorului, acesta reuşind cu inteligenţă, fără să forţeze, să exploateze temele propagandistice ale epocii şi să le submineze prin propuneri fictive aparent „pe linie”, dezarmarea nucleară fiind o temă permanentă a propagandei din România comunistă. Povestirea Puţin mai devreme este a unui autor matur, capabil să dezvolte strategii narative pentru a acoperi un subiect care doar la prima vedere pare unul simplu: doi savanţi reprezentând două superputeri nucleare (SUA şi URSS la acea vreme) găsesc o modalitate de a neutraliza arsenalele atomice. Data stabilită este 16 mai 1984, anul scăpând vigilenţei cenzurii, deşi era o trimitere cât se poate de explicită la romanul 1984 al lui George Orwell, necunoscut la acea dată publicului românesc. Deşi cumva erodat de trecerea timpului, textul este un political fiction, deşi nu este declarat ca atare, vădind capacitatea autorului de a anticipa pe termen scurt şi de a propune teme de gândire într-o perioadă de limitări ideologice.

În volumul Himera a apărut şi Evadarea lui Algernon, unul dintre cele mai bune texte de ficţiune speculativă românească. Titlul trimite la nuvela Flori pentru Algernon a lui Daniel Keyes, însă desfăşurarea narativă şi conţinutul ideatic sunt diferite şi amplificate spre o realitate socială diferită. Inteligentul şoarece Algernon scapă din laboratorul experimentelor sale şi răspândeşte în lume gena „genialităţii”. Este un prilej pentru autor să îşi exerseze calităţile de umorist, dar şi pe cele de fin constructor al unor conjecturi capabile să dinamizeze şi să dinamiteze ordinea socială, unde frizerii devin cântăreţi de operă, iar bucătăresele versificatori de excepţie. Când cu ironie fină, când cu un sarcasm abia disimulat, textul înaintează către caricatural, surprinzând de data aceasta tipologia selectă şi predilectă a sistemului totalitar, denunţat aici printr-un plutonier ajuns şi el „genial”, geniu manifestat prin măsuri de control şi teroare pe Insula Bufniţei.

Trimiterile discrete, dar evidente la constrângerile exercitate de regimul comunist este o constantă a scrierilor lui Gh. Săsărman, care atunci mai avea speranţa că acesta poate fi capabil de o schimbare în bine. Trezirea la realitate se va produce în 1982, atunci când va fi izgonit din redacţia revistei „Contemporanul” la care lucra. Momentul adevărului va fi zguduitor şi paralizant în acelaşi timp, surprins cu deosebit talent în romanul Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său, apărut în 2011 la editura Nemira. Cele aproape trei decenii scurse între fapte şi apariţia cărţii nu va reuşi să şteargă emoţia personajului (fără îndoială, chiar autorul!) când se vede aruncat din sistem, fără nicio avertizare, fără nicio perspectivă, incapabil să reacţioneze, incapabil să gândească. Cu o singură excepţie: reproşurile formulate la adresa secretarei de partid, ieşire care nu‑i stătea în fire, surprinzătoare mai ales pentru el. Până atunci, Anton Retegan, dar şi autorul, ascuns (nu prea convins, e drept!) în spatele său, se considera un învingător, încrezător, capabil să se afirme în plan cultural, mai ales că ambiţiile sale erau materialiste doar în mică măsură.

Strategii de supravieţuire, dileme culturale

Conştiinţa propriei superiorităţi, cultivată din copilărie, însoţită de o tenacitate neafectată de ambiţie, de sârguinţă şi de capacitatea de a învăţa cu uşurinţă, l-au ajutat să îşi urmeze drumul fără mari hopuri. Retegan se suspectează în roman de o anumită naivitate. Ea poate fi reală, însă nu trebuie să uităm forţa de mistificare a sistemului, capabil să dea inclusiv iluzia unor cetăţeni fericiţi, liberi, fără intervenţii supărătoare din afară în viaţa lor. După şocul concedierii, scopul lui Retegan va fi cel de a părăsi ţara definitiv. Refugierea în Germania devine o ţintă greu de atins, resimţită dureros de personaj. Acesta nu poate fi un revoltat, un dizident manifest, căci astfel şi-ar fi zădărnicit orice speranţă de a ajunge în Occident, deoarece simţea că îi lipsea forţa unei confruntări directe cu sistemul represiv. Pune la punct, împreună cu soţia, o strategie complicată, în care întâmplarea şi norocul vor juca roluri de seamă. Retegan se va dovedi inventiv în a adormi vigilenţa supraveghetorilor, uneori cu costuri enorme. Va cumpăra, spre exemplu, un apartament cu 200.000 de lei, sumă impresionantă şi la acea dată, sau se va implica în elaborarea unui program informatic edilitar novator şi extrem de util. Va primi paşaportul pentru Germania, reuşind să-i facă pe cei responsabili să treacă în paranteză marea lui vină, cea de a avea un frate refugiat în Canada.

Cartea beneficiază de o scriitură impecabilă, de analize psihologice de fineţe, fără a fi excesive, şi arată extraordinar şi ca obiect. Farmecul este sporit de coperta în format carte poştală, având timbrele aferente, precum şi ştampile ale poştei. Culoarea crem a copertei şi a hârtiei de tipar aduce cu cea a vechilor dosare îngălbenite, în ton cu textul, în care autorul are grijă să plaseze numeroase documente oficiale şi scrisori, sporind astfel autenticitatea unui roman cum puţine s-au scris vreodată. O menţiune se cuvine pentru titlu: Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan şi ale dosarului său. Este în cheie ironică, desigur, al ironiei blânde, care nu demolează. Trimiterea este la romanul de aventuri, dar şi la formulările presei tabloide, de astăzi şi din totdeauna (satirizate ceva mai apăsat chiar de Caragiale, în urmă cu mai bine de un veac!) În acelaşi timp, titlul este şi unul exact, căci întâmplările sunt spectaculoase, intrigile şi aventura sporind farmecul acestui roman excepţional.

Faptul că este un roman autobiografic reprezintă un pericol, din cauza faptului că autorul ar fi fost tentat să fie mult mai îngăduitor cu personajul principal, o subiectivitate care dăunează epicului. Gh. Săsărman se detaşează enorm de personajul său şi de sine, încât are puterea de a (se) vedea cu toate plusurile şi minusurile, dar, mai ales, cu zonele indistincte, de penumbră, acolo unde culorile se amestecă într-un joc de lumini întretăiate de întuneric. Este o indistincţie proprie vieţii, atunci când nu ştii dacă ai luat sau nu decizia corectă, dacă ai fost umil sau curajos, ori ce înseamnă curajul într-o societate ce încurajează fardarea discretă sau accentuată a realităţii şi a trăirilor exteriorizate. Aceste continente de nesiguranţă şi naivitate sunt străbătute cu pas decis, căci peste ele pluteşte, delicată, intransingenţa morală. Decizia verticalităţii îi aparţine eroului, lui Anton Retegan, fiind însă evident a autorului. Atât cât a putut, Retegan a făcut compromisurile care nu au compromis. A dat dovadă de diplomaţie şi a avut, poate, noroc. Până la momentul loviturii: darea afară din serviciu şi transformarea lui dintr-un profesionist matur şi talentat într-un paria.