Cronica literară

Radu Ciobanu

Cum stau lucrurile

Recent apărutul studiu al doamnei Marta Petreu, Blaga, între legionari şi comunişti[1], îmi „sparie gândul” când încerc să‑mi imaginez travaliul documentării şi elaborării sale. Autoarea mărturiseşte în Cuvânt înainte că documentarea a început‑o în urmă cu peste douăzeci de ani, iar elaborarea s‑a încheiat în pandemie (care a devenit, iată, reper temporal istoric‑literar!). E de presupus că scrierea efectivă a decurs paralel cu documentarea, pe măsură ce se revelau noi detalii. Oricum, e vorba de o investigaţie istovitoare, a cărei trudă inerentă – scotociri arhivistice, selectări, extrase, colaţionări, coordonări, note de subsol şi transcrieri cu respectarea riguroasă a standardelor, asamblarea cronologică şi logică a descoperirilor, concepţia şi edificarea ansamblului, precum ale unei zidiri – sunt ameţitoare şi duc la întrebarea firească ce a putut determina şi susţine această tenacitate aparent masochistă? Evident că a fost în acelaşi timp o aventură pasională, întrucât fără devoţiune profesională, o asemenea întreprindere nu poate fi dusă la capăt de unul singur.

De‑a lungul celor peste 300 de pagini de text dens, Marta Petreu introduce câteva opinii simple şi ferme, cu alură axiomatică, despre situarea lui Lucian Blaga în cultura română, care apar la o privire retrospectivă ca nişte piloni indestructibili de susţinere a întregului studiu. Prima formulare de acest fel e „rostită” chiar în debutul cărţii:

„În ordine valorică, Blaga este cel dintâi dintre filozofii români.”

E un truism, îţi vine să zici. Și numai după două pagini, se rosteşte a doua axiomă:

„Blaga nu a făcut politică.”

Orice om cultivat şi de bună‑credinţă ştie şi asta. Iar spre finalul cercetării, apare şi această constatare concluzivă:

„Discrepanţa dintre opera lui Blaga, pe de o parte, şi zvonurile politice [sbl. RC] care au circulat despre el, pe de altă parte, este uimitoare”.

Aici, în această frază, se află cheia şi motivaţia investigaţiei laborioase, una dintre cele mai impunătoare din istoria noastră literară: lupta cu zvonurile. A le demola sau a le confirma, deşi lupta cu zvonurile se dovedea derutantă, ca şi când ai încerca să pui

„negura de toamnă de pe Someş în căpiţe geometrice.”

Cercetarea a fost totuşi dusă până la capăt pentru simplul motiv că

„Am vrut să ştiu cum stau lucrurile”.

Iar lucrurile stăteau şi, din păcate, prin unele cotloane mai stau şi azi, cât se poate de lamentabil, dar fenomenul e caracteristic pentru tradiţia românească de hăituire a propriilor valori.

Un „lucru” care se conturează totuşi luminos şi apare ca într‑un filigran de‑a lungul acestei sumbre investigaţii este figura paradigmatică a tipului de creator în relaţie cu transcendenţa. Pentru Blaga, creaţia e un dar

„venit ca de «dinafară» [...] un secret pe care toţi marii creatori îl cunosc şi recunosc. Dar despre care nu prea vorbesc.”

Marta Petreu, ea însăşi creatoare, cunoaşte foarte bine acest secret, cum şi climatul care favorizează conturarea ca din nimic a operei şi pe care îl reconstituie într‑un pasaj de o mare frumuseţe, menit să‑l singularizeze pe Blaga în tumultul care l‑a însoţit, zgomotos, agresiv şi josnic, întreaga viaţă:

„Nu i‑au plăcut funcţiile, nici călătoriile. Lui îi plăcea să scrie. De preferinţă într‑o grădină – nu în sălbăticie şi nu în oraş, mai bine într‑un sat, într‑o grădină, unde natura este în parte domesticită, ţinută sub controlul omului, dar cerul, boltit deopotrivă peste coroanele pomilor şi capetele oamenilor, este în întregime la vedere. Îi plăceau doamnele sau măcar câte una după care să tânjească îndeajuns încât să scrie poeme. / De la început, anii şi cronicarii au îngrămădit peste opera lui neînţelegeri dintre cele mai neprielnice şi mai simpliste.”

Tăcut ca o lebădă, cum însuşi s‑a definit, n‑a reacţionat la continua hărţuială decât superior şi elegant, doar când se afla în corzi. A rămas în memoria colectivă o singură replică joasă, intempestivă, ţâşnită din exasperare, când cu nefericita anagramare a numelui lui C. Rădulescu Motru.

Rămâne, chiar şi după lectura acestui studiu atât de minuţios, o nedumerire: cum, totuşi, acest filozof şi poet care nu dorea decât să fie lăsat în pace pentru a‑şi împlini menirea, a fost hăituit de când a ajuns la notorietate până la ultima suflare? Răspunsul nu e decât unul, integrator şi totuşi vag: vremurile! – cele patru dictaturi – carlistă, legionară, antonesciană, proletară – dintre care, în ciuda diferenţelor ideologice, niciuna nu îngăduia independenţa şi demnitatea spirituală, fidele, toate, aceluiaşi slogan: Cine nu e cu noi, e împotriva noastră, subînţeles fiind că cel ce nu era „cu noi” trebuia supus diverselor forme de discriminare până la cea a nimicirii fizice. Iar Blaga, prin tot ce a făcut, a oficiat un cult al libertăţii de gândire, de expresie, de atitudine, inacceptabil în oricare dintre acele vremuri. Micile compromisuri – pe care autoarea, departe de a le eluda, le disecă epic şi le motivează logic – au fost episoade determinate de presiunea împrejurărilor, insinuată uneori perfid, prin şantaj sentimental care îi implica familia, – dar întotdeauna pasagere, urmate rapid de regret mărturisit, de retractare, de retragere în sinea şi în lumea lui, care era cea a unei libertăţi intransigente, incompatibilă cu vreo tranzacţie complicitară. Și, pentru a fi limpede cum stau lucrurile, doamna Marta Petreu distinge cu sistemă patru etape ale hărţuirii marelui om, „patru straturi principale sau patru «pachete» de aserţiuni cu privire la un «Blaga politic»” – spune d‑sa. Prima ar fi cea dintre anii 1938‑1940, cu alimentarea prin aserţiuni orale a prezumţiei apropierii de legionari, care circula la modul zvonistic, dar nu era lipsită de audienţă, dimpotrivă. Cum, bunăoară, zvonul unei întâlniri dintre Blaga şi „Căpitan”, pe care cercetătoarea n‑o exclude ca plauzibilă mai ales în timpul celor patru luni cât Blaga a fost subsecretar de stat la externe în guvernul efemer Goga‑Cuza, aşezat de Rege acolo, în semn de „atenţie politică”. O explicaţie ar fi că Zelea Codreanu era pe val, în egală măsură controversat şi curtat, iar Blaga era scriitor –

„iar scriitorii sunt curioşi, colecţionează experienţele aproape automat, ca alţii timbrele.”

Dar chiar dacă

„taciturnul Blaga ar fi tăcut o vreme împreună cu de asemenea tăcutul Corneliu Zelea Codreanu, asta încă nu constituie dovada că Blaga s‑ar fi înscris în Legiune sau printre «prietenii» acesteia.”

Un rol important l‑a avut în această perioadă Vasile Băncilă, legionar activ, dar mare admirator şi elogiator al lui Blaga, iar acesta l‑a cultivat, flatat desigur, fără a‑i împărtăşi ideologia. Relaţiile, corespondenţa lor, jurnalul lui Băncilă, sunt cercetate de‑a lungul a numeroase pagini, pas cu pas, pentru a se ajunge la concluzia că

„Băncilă însuşi a fost unul dintre furnizorii de «ştiri», adevărate sau false, adevărate şi false, despre ilustrul său prieten.”

Acesta e doar unul din roiul zvonurilor, nici unul confirmat documentar, despre apropierea filozofului de „mişcare”, dar, cercetându‑le metodic, unul câte unul, Marta Petreu ajunge la concluzia că sursa lor era colportajul practicat de legionarii înşişi,

„discuţii într‑un loc sau altul, aşa cum avem noi, românii [iar] izvorul speculaţiilor politice despre Blaga se află chiar în mediul legionar, în bârfele şi presupunerile pe care le împărtăşeau legionarii înşişi.”

O a doua etapă a agresiunilor împotriva lui Blaga e cuprinsă între septembrie 1940 şi septembrie 1944 şi e cercetată în capitolul Războaiele lui Blaga din timpul Războiului. Trebuie menţionat aici că omul de cultură Blaga a fost admirat şi, implicit, protejat sincer şi autoritar de însuşi Regele. Adevăr evident în cunoscutul episod al primirii sale în Academie sub prestigiul alocuţiunii regale, dar şi alte gesturi monarhice, numite de d‑na Marta Petreu „atenţii politice”, cum au fost amintita numire în guvernul Goga‑Cuza sau delegarea în misiuni diplomatice. Dacă asistenţa regală la primirea în Academie a fost resimţită, cum şi era, ca o supremă onoare, celelalte „atenţii” au fost acceptate/suportate à contre‑coeur, fiind străine preocupărilor şi unicei sale aspiraţii de a preda filozofie la Universitatea din Cluj. Fapt este însă că simpatia Regelui i‑a adus mai curând ponoase decât foloase, stârnind invidii şi ură, peste cele suscitate de sistemul său filozofic în curs de configurare. S‑a văzut aceasta bine în toamna 1940, când printre dezastrele abătute asupra Ţării – pierderile teritoriale şi instaurarea statului naţional‑legionar, – s‑a numărat şi dezertarea Regelui care şi‑a lăsat prerogativele principelui Mihai. Semnificativ, capitolul care investighează acest răstimp, e intitulat Un filozof fără rege. În Războiul Mondial, filozoful se vedea surprins în propriul său război, singur, atacat din toate direcţiile, cu spatele descoperit. Unele atacuri, precum cel al lui Dan Botta, au fost derizorii, dar nu mai puţin stresante pentru un om rezonabil (provocat la un duel ridicol care n‑a mai avut loc...), dar altele, precum conflictele cu Dumitru Stăniloaie, care a iscat un „război al teologilor”, sau C. Rădulescu Motru, grave, chiar periculoase prin acuzele proferate împotriva filozofului în timp de război. Mai ales că respectivii erau realmente personalităţi cu susţinători şi cu prestanţă printre discipoli. Astfel, cu C. Rădulescu‑Motru s‑a solidarizat un grup mare de academicieni, printre care Rebreanu şi Enescu, iar

„atacurile lui Stăniloae au antrenat în siajul lor mulţi teologi, universitari şi jurnalişti, aşa că vreme de câţiva ani presa a fost plină de obiecţii”,

scrie Marta Petreu şi adaugă unul dintre aparteurile sale care dau textului o undă de savoare:

„Se vede că atunci când un autor o păţeşte, se întâmplă să o păţească din toate părţile, agresiunea contra unui ins fiind un act socialmente contagios şi, se pare, plăcut şi înveselitor pentru agresori.”

Pentru că acum apare şi celălalt zvon ticălos că Blaga „s‑ar fi dat” cu comuniştii. Nedovedit, dar colportat după ureche, în stilul „se ştie că...”, justificat prin sprijinul moral pe care l‑a acordat lui Zevedei Barbu şi I.D.Sîrbu, apropiaţi, cu vederi comuniste, cum şi lui Petre Pandrea, avocatul celor 300 de muncitori în procesul „lotului Mediaş”. Gestul a putut avea aparenţe politice, dar, în realitate, cum însuşi durul Pandrea se exprimase, nu fusese decât reacţia firească a „omului de omenie care a fost Lucian Blaga”.

A treia fază a hărţuirii a durat din august 1944, până la moartea filozofului şi a putut fi reconstituită ţinând seama de trei momente cu importante reverberaţii şi consecinţe asupra stării fizice şi sufleteşti a filozofului. Au fost întâi acuzele „justiţiare” pe care Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitate de ministru al justiţiei, s‑a simţit obligat să le pronunţe, întemeiat doar pe afirmaţiile, de altfel ambigue, ale lui Băncilă despre calitatea de influencer (cum am zice azi) a lui Blaga asupra tineretului legionar. Atât, spune Marta Petreu,

„a fost de ajuns pentru a stigmatiza irevocabil opera şi persoana lui Blaga pentru toată durata socialismului real din România”.

A urmat „textul infam al lui Beniuc, care adună toate acuzaţiile politice cu putinţă”, explicabil atât prin aspiraţia autorului de a se arăta cu ostentaţie fidel regimului, dar şi prin invidie scriitoricească, evoluată până la ură absolută. Apariţia „romanului” lui Beniuc a determinat apoi reacţia de apărare a lui Blaga prin mult discutatul Memoriu către C.C. al P.M.R., publicat în 1978, pentru prima dată integral, de profesorul Mircea Zaciu, în revista „Echinox”, episod evocat şi analizat în detaliu de Marta Petreu în Anexele, studiului de faţă. Se mai adaugă la toate astea documentele securităţii, respectiv dosarul de supraveghere, relevant pentru modul în care persoanelor din anturajul filozofului, arestate, li se cereau sub anchetă informaţii asupra acestuia. Indiferent în ce condiţii de presiune vor fi fost făcute declaraţiile lor, importantă este concluzia pe care „organul” însuşi a fost nevoit s‑o accepte negru pe alb şi anume că nu există nici o probă a vreunei legături a lui Blaga cu mişcarea legionară. Ceea ce n‑a descurajat anchetatorii să le caute în continuare şi să conceapă un „plan de marginalizare”, care a funcţionat conştiincios până la dispariţia fizică a „obiectivului”.

În fine, a patra fază a distorsionării adevărului constă, cum spune Marta Petreu, într‑un

„caier de clevetiri de după 1990, care s‑a autoregenerat prin memoriile foştilor legionari. [...] În urma examinării surselor din acest strat postdecembrist, am ajuns la concluzia că cercetătorii şi istoriografii şi‑au luat informaţiile din memoriile legionarilor, iar legionarii s‑au alimentat unii de la alţii, în reţea”.

Marta Petreu urmăreşte pas cu pas „firele încâlcite” ale acestei zvonistici lipsite de orice dovadă şi constată că ele duc în final la volumul Morminte vii (1992) al unui legionar remanent, „pe numele lui Nistor Chioreanu”. Ca de fiecare dată până acum, cercetătoarea procedează la „verificarea factuală” a afirmaţiilor acestuia şi le devoalează falsitatea. Ea, falsitatea, poate fi deliberată sau de bună‑credinţă, nu asta e important, ci faptul că afirmaţiile nu sunt „pe linia adevărului”. În această larmă zvonistică resuscitată de brusca libertate de exprimare postdecembristă s‑a reactivat şi zvonul cu impact considerabil, apărut în anii ‘30, conform căruia piesa Avram Iancu (1934) ar fi fost concepută de Blaga din perspectivă legionară şi chiar dedicată Căpitanului. Ar fi inutil a menţiona acribia cu care Marta Petreu zădărniceşte orice şansă de plauzibilitate a acestei aberaţii contrare chiar intenţiilor mărturisite ale autorului privind în mod expres piesa  Avram Iancu. Amintesc totuşi episodul, care ocupă numeroase pagini în studiul doamnei Petreu, deoarece conţine şi un moment care merită amintit măcar cu titlul de curiozitate. E vorba de implicarea cu damf justiţiar a scriitorului şi publicistului german, originar din România, William Totok, în evaluarea ţinutei lui Lucian Blaga, cu referire directă la... drama Avram Iancu. Marta Petreu îi acordă şi domnului Totok atenţie pe vreo 20 de pagini:

„Am scris aceste precizări” – spune d‑sa – „deoarece în textul comentatorului german [a cărui localizare e precizată într‑o notă de subsol – nota RC] se produce, treptat, o aglomerare de sugestii care îl plasează pe Blaga în partea de extremă dreapta a spectrului politic european şi românesc.”

Și o face fără ca, în aparenţă, să‑i fi citit şi celelalte piese, cum şi eliminând din citatele de care uzează cuvinte sau sintagme care nu conveneau propriilor opinii:

„...în 2003, [Avram Iancu] îi sună lui William Totok «în ductul unui Codreanu», dar numai după ce izolează un fragment din tiradă, lăsând pe dinafară declaraţia de înfrânt a lui Iancu” [sbl. aut.]

Nu e, de altfel, singurul caz de asemenea omisiuni. Opiniile publicistului german sunt astfel inventariate, sistematizate şi apoi – „să le luăm pe rând” – demontate factual şi logic, una câte una, pentru ca în final concluzia să fie aceea că şi William Totok se informează tot din zvonistica postdecembristă, până la urmă chiar din memorialistica ceţoasă a lui Nistor Chioreanu, de care, de altfel, Marta Petreu se ocupă într‑un capitol special^.[2]

Foarte amplu prin detalieri inevitabile, studiul doamnei Marta Petreu nu putea evita şi unele aspecte colaterale, a căror detaliere la rândul lor, ar fi sporit şi mai mult densitatea textului. De aceea autoarea a recurs la soluţia Anexelor, două privind relaţiile oarecum echivoce ale Cercului Literar de la Sibiu cu Lucian Blaga şi, respectiv, istoria Memoriului şi a publicării sale integrale, constituindu‑se ambele ca studii de caz, de sine stătătoare, – şi o a treia anexă constând în imagini ale manuscriselor lui Blaga, ilustrative pentru a ne forma o idee asupra dramaticului travaliu al creatorului hărăzit unei meniri.

Concluzia asupra acestei laborioase şi temerare investigaţii e una simplă şi clară, imposibil de a mai fi maculată:

„Blaga nu a fost un erou, a fost pur şi simplu un creator care voia să fie lăsat în pace să scrie şi să publice. Și atâta tot.”

La urma urmelor, studiul doamnei Marta Petreu suportă analogia cu restaurarea migăloasă, profesională a unei venerabile statui, vandalizată de barbari.

[1] Marta Petreu, Blaga între legionari și comuniști, Iași, Polirom, 2021.

[2] La fel de intempestiv și de lipsit de rigoare deontologică, și tot în 2003, dl. W.T. l‑a tratat și pe Ernst Jünger, pe care‑l acuză de aderență nazistă și „moralitate precară”. Vd. William Totok, Un document inedit al lui Ernst Jünger, în „Observator cultural”, nr. 179/2003 și Radu Ciobanu, În postul uitat, în „România literară”, nr. 6/2005, reluat în vol. Mărturisitori. Prin lumea jurnalelor intime. Ed. Limes, Florești‑Cluj, 2021, p. 178 ș.u.